Text pentru abonaţi, ca să schimbe abonamentul. 🙂
M-am mutat pe http://lorenalupu.com
Răspunde
Deformare plătitorială
-Bună ziua.
-Bună ziua.
-ParaSinus aveţi?
-Da.
-Daţi-mi şi mie o cutie.
-Penta sau normal?
-Normal.
-Card aveţi la noi?
-Undeva într-un colţ, dar nu ştiu cărei încăperi îi aparţine colţul.
-9 lei şi 99 de bani.
-Poftiţi.
-Mulţumesc.
-Ăă, şi nu-mi daţi să tastez codul PIN?
-Păi mi-aţi plătit cash.
-A, daaa. Cashul n-are cod PIN. Fuck!
-Haha, nu, n-are.
-Îmi cer scuze, nu-s chiar atât de retardată precum par, dar ştiţi, cardul mi-a devenit un fel de al şaselea deget. Iar codul PIN, ca un fel de rugăciune haiku în cifre.
Mihaela Rădulescu, această Monica Tatoiu a erei noastre
E neapărat obligatoriu să avem o babă detestabilă pe tv. Una care să emane răutate din toţi porii, să facă panaramă, să se frece de bărbaţi şi să se spurce cu femei, ca s-o urască toate gospodinele, s-o confunde cu rivala lor mai bună care l-a agăţat pe băiatul de succes şi din cauza căreia stau azi cu chirie în Berceni, într-un apartament cu mobilă bătrânească.
Până acum, baba eternă a televiziunilor româneşti, hârca fără rivali, era Monica Tatoiu. O doamnă.
Se pricepea la toate. Înjura politică, înjura economie, înjura asistente TV. Unde aveai nevoie de o supărată, Monica Tatoiu era gata să te servească. Ba chiar se uita singură în platou, după ce băgau oamenii mira, şi continua să delireze de una singură despre cât de groasă e treaba cu societatea zilelor ei.
Între timp, Monica Tatoiu a ajuns la un stadiu mai avansat al bolilor degenerative de bătrâneţe şi televiziunile s-au văzut cu o problemă.
-Coae, nu avem baba detestabilă de serviciu.
-Cum n-o avem, pretenaş? Uite Răduleasca. Se ambiţionează ea să pară juvenilă, dar nu mai ţine vrăjeala. Nici plăcere la Monte Carlo nu mai merge, că, deşi i-am înlocuit de trei ori termenul de garanţie, ca la Mega Image, tot expirată pare. Gură are cât o şură.
Şi Pro-ul a angajat-o pe post de Monica Tatoiu. Cred că asta scrie şi în contract. „Interpretul se obligă să… monicatatoiască… conform scenariului şi la nivelul potenţialului său creator.” De aceea nu mă mir că înjură copile de 14 ani, să se înfurie gherţoiu’ şi s-o facă vacă şi scroafă. E în fişa postului.
Ce m-a enervat, însă, a fost ţopismul ordinar manifestat cu ocazia asta.
Revista The One. O revistă inofensivă, glossy. Una dintre puţinele reviste quality care încearcă să facă faţă cu greu crizei media, publicând texte oneste, muncite, printre orgolii de vedetă de România care, cu foarte rare excepţii, îşi asumă tot meritul dacă iese un material minunat şi din târâtură-curvă-retardată-muistă nu te scoate dacă iese unul care nu i se pare că se ridică la înălţimea (genunchiului de broască a) prestanţei sale.
Been there, done that.
De menţionat, pentru cine n-a făcut presă: articolele mari, interviurile, reportajele încep cu o frază introductivă numită şapou. În care de obicei, introduci vedeta, spunând tot ce ştie universul despre ea, şi urmând ca în material, să povesteşti ce nu ştie.
„Are 45 de ani, a trecut prin trei casnicii cu acte in regula, a prezentat numeroase emisiuni si evenimente, recunoaste ca este o mama posesiva si nu se fereste de declaratii controversate. In cei 21 de ani de cand a intrat in atentia presei, Mihaela Radulescu a experimentat de toate: de la schimbari radicale de look si stil, pana la povesti de dragoste consumate inntr-o garsoniera sau, mai nou, alaturi de omul care a sarit din stratosfera!”
(Sursă: The One)
Şapou decent, corect, cu tot ce ştie lumea despre individă.
Iar ţoapa, care tolerase sute de articole nesimţite în toate tabloidele posibile, sute de texte care o combinau speculativ cu toată armia română, sute de scandaluri şi sute de poze cu sânii pe afară, se simte brusc atinsă la corason. Şi unde nu se umflă tărâţa în ea şi începe:
Mihaela Schwartzenberg
10 March at 11:24 · Edited ·
Mai, ziaristelor, mai, fatucelor, mai sefii lor, stati un pic jos si ascultati ce va spun – voi stiti ce vreti de la voi, de la viata…asa, in general ? Va pasa vreun pic sa faceti ceva bun si drept, sa muncitit pe bune pentru ceva ? Aveti vreun respect pentru ceva sau cineva sau….asa se cere la angajare, sa n-aveti niciun Dumnezeu si sa nu vreti sa deveniti nimic ?!….
Bai, io am vrut sa devin si am muncit de m-a luat mama naibii ca sa fiu cine sunt azi si sa am ce am azi.
Cum poti sa scrii despre mine, dupa 20 de ani de viata publica, ca ma cheama si Andreea ?!?! Cand vreodata m-a felicitat careva de Sfantul cu pricina ?!
Cum poti sa scrii ca am devenit cunoscuta ca secretara a lui Dan Iosif (Dumnezeu sa-l odihneasca in pace)…. ?! Asta au gasit unii de cuviinta sa afle, dupa ce facusem niste zeci de emisiuni si, ca niste ziaristi de rahat ca si tine ce erau, au scris ca as fi avut vreo relatie cu acel om minunat. Niste cretini, sincer…
Fatuca draga, tu ai vrut sa scrii un articol despre cei 20 de ani – nu 21 cum ai scris tu din burta – de cariera, pe care-i implinesc anul asta. Si ce ti s-a parut tie important despre mine ? Ca m-am maritat de 3 ori si ca am facut „Duminica in familie”. Mai, retardat-o, pana si Prigoana e mai celebru ca mine la capitolul nunti, botezuri si cununii. Tie nu ti s-a aratat nicaieri ca am strans vreo 6 milioane de euro in total, in toate actiunile mele umanitare, toate vizibile si cunoscute, cum nu ti s-a parut important sa amintesti de „Steaua ta norocoasa”, o emisiune care a batut toate recordurile de audienta. Nici ca mi-am pus viata la bataie prin Irak sau Afganistan, ori ca am transmis prima d e la Oscaruri su Cannes. Nici n-ai auzit vreodata de niste sute de interviuri cu imense personalitai ale tarii noastre sau ale lumii pe care le-am facut bine si care mi-au intarit cu adevarat cariera. Nu stiu ce scriitori ai citit tu, daca ai deschis vreodata o carte, dar vezi ca am mai scris si vreo 4 carti, toate best seller-uri si vezi ca am mai luat si o tona de premii gen „Femeia Anului”, „Personalitatea media a anului”, medalia de onoare de la Regele Mihai, vreo 5 premii APTR etc etc etc. Nu, din articolul tau de 2 bani reiese ca niste casnici si un divort, bashca relatia cu …stratosfera sunt cam tot ce poti sa spui despre mine, Sigur, daca esti batuta in cap, proasta de bubui si n-ai niciun sef care sa-ti zica sa te duci naibii acasa, ca n-ai inteles nimic. Sau poate asta era ideea, sa minimalizam toata cariera unui om, sa cautam cele mai proaste poze care exista ca sa ilustram articolul (chiar ma intreb sincer, cat ai muncit sa alegi doar pozele de culise, de oboseala, alea in care arat ca dracu’ – toti avem poze de-astea, oricat de frumosi sau dichisiti am fi – ?!?!) – din mii de poze cu mine, fatuca a ales poze in care-s grasa dupa nastere, nemachiata pe la vreun maraton – nu-mi spune ca n-ai gasit niste sute de coperti, niste mii de poze de pictoriale, niste zeci, poate sute de poze cu mine si personalitati pe care le-am intervievat, ca inseamna ca n-ai auzit nici macar de Google, daramite de mine…
Ma uit inca o data la de-astia ca tine, de care-i plina presa si media din Romania – oameni fara respect, fara buna cuviinta, fara nicio urma de profesionalism sau de chef de munca . Si ma mir ca scrii la site-ul The One – ma asteptam sa inveti ceva de la Esca, daca nu de la mine, care-s mai departe – chiar, crezi ca Andreei i-ar fi placut sa-i sintetizeze cineva ca tine cariera la faptul ca a citit impecabil prompterul vreo 20 de ani si….atat ?!:) Ma indoiesc sincer. Io zic sa te apuci de altceva, de orice activitate la care nu trebuie sa-ti folosesti creierul, caci esti intr-un mare pericol sa te accidentezi grav…., prostia duce la dezastre, in final.
Sa mai sper ceva, asa, la final ? Poate doar ca Esca sa citeasca randurile astea si sa curete locul si site-ul de gunoaie ca tine.
Mihaela Radulescu Schwartzenberg, Romanian Ambassador for Wings for Life, United Way, Save the Children. (ca sa pomenesc doar posturile recente in care performez – ah, si membru in juriu la „Romanii au talent”, la Pro Tv, postul care adaposteste si site-ul cu pricina – stiu, e o aberatie de sistem, dar ce naiba mai e normal si logic in lumea presei romanesti ?!:)….
Sa continuam, asadar – eu sa muncesc si sa merg mai sus, iar astia ca tine sa debiteze tampenii, de dragul prostiei care zace in ei si de nevoia de a fi platiti pentru …nimic.
Ştiu, ştiu, TL; DR.
Dar
-fătucă să-i spui lu’ mă-ta.
-ziaristul e fix omul care prezintă adevărul incomod, nu ăla care îţi convine ţie. Şi lumea te cataloghează după ce ai fost văzută public făcând prima oară. Dacă prima ieşire în public a Vasilicăi, să zicem, e de felatoare de oameni cu bani, asta o să ţină minte lumea. Şi asta o să intre în şapouri.
-să nu ştii ce e ăla un şapou, când tu te dai om de presă;
-să te umfli în pene cu caritatea, când adevărata caritate e făcută decent şi cu modestie; –să te lauzi cu nişte volume care sunt colecţii de clişee obosite, pe care Hagi le-ar putea însuma cu „să fie bine, să nu fie rău”,
-ŞI MAI PRESUS DE TOATE, SĂ NU ŞTII, ÎN CALITATE DE PRETINS SCRIITOR, CĂ NU SE PUNE SPAŢIU ÎNAINTE DE SEMNE DE PUNCTUAŢIE CARE URMEAZĂ UNUI CUVÂNT – e fail-ul absolut. Mihaelo, mamă, „retardat-o”, nu pot decât să te citez: „prostia duce la dezastre în final”.
Încearcă şi lătratul. Garantat bate tot. Te pupikk, retardat-o.
Oamenii-melodramă
Primiţi SMS-uri de Crăciun şi de Paşte? Din alea cu fie ca lumina să facă şi să dreagă, învfăşurând cu blabla sufletele aşa şi pe dincolo, care bla bla ieslea cea sfântă, unde păşteau vacile blânde blablabla şi adevărat c-a – mesajul 2 – înviat.
Sunt trimise de oameni „nescrişi”. Nescrişi, pe modelul nefutut / nevorbit. Ăştia nu-şi exersează condeiul 363 zile din an, iar de cele două sărbători, îi buşeşte talentul. Şi bagă cârnaţi peste cârnaţi de metafore sforăitoare, care mai de care mai falsă şi mai epatantă, ca să arate rudelor, prietenilor, electricianului sau coafezei (mă rog, pe cine au în memoria telefonului, că oricum dau send all) unde zăcea sufletul fin de poet.
Eu, care sunt uberscrisă, mă plictisesc major să aberez pe temă şi răspund sec: Mulţumesc, asemenea.
Exact ca oamenii nescrişi, care trebuie ei neapărat să facă paradă de meşteşugărie de vorbe de Crăciun şi de Paşte, sunt oamenii – melodramă, care nu pot, pur şi simplu, să stea chill, să bea o bere şi să se bucure de viaţă. Au mereu nevoie de tensiune, de conflict, de o ceartă, trebuie să te frece mereu cu câte ceva, să se vaiete cu ceva, sau să te pună la un test la care nu te-ai înscris şi pe care te doare-n cur dacă-l iei sau îl pici, de vreme ce nu ţi-ai oferit candidatura.
Oamenii melodramă sunt, probabil, înspăimântaţi că, dacă nu vin mereu cu câte un twist, cu câte un punct nodal de tensiune, cu câte un motiv tâmpit de dat ochii peste cap, sunt plictisitori şi uiţi de ei. Habar nu au cât de obositori sunt, dacă tu eşti genul de om care a văzut de toate în viaţă şi nu simte nevoia să trăiască demonstrativ.
Ce-i uneşte pe oamenii melodramă este faptul că n-au trecut în viaţa lor prin situaţii cu adevărat dificile. Prin greutăţi care să-i pună pe gânduri. Care i-ar fi învăţat că, aşa cum adevărata literatură nu vine din cârnatul infinit de metafore fleoşcăite cu care ne asediază poeţii de crăciun şi paşte, nici adevărata viaţă nu vine din cârnatul infinit de probleme minore sau inexistente, umflate cu pompa plictiselii să pară dramele Parisului.
Şi în ambele cazuri, reacţia mea lăuntrică este din viscere: A se slăbi.
Despre demnitate şi orgoliu
E surprinzător cât de multă lume confundă aceşti doi termeni şi cât de greu intuiesc oamenii nuanţa care le diferenţiază.
Tocmai de aceea, o să încerc să punctez câteva aspecte.
Demnitatea presupune să îţi cunoşti propria valoare şi să refuzi compromisuri degradante.
Orgoliul presupune să nu fii foarte sigur de propria valoare şi să refuzi tot ce mişcă, iar dacă nu mişcă, să-i dai un ghiont.
Demnitatea presupune să nu te mulţumeşti cu puţin, pentru că ştii că poţi face lucruri frumoase cu mai mult.
Orgoliul presupune să nu te mulţumeşti cu puţin, doar ca să dai peste nas cuiva.
Demnitatea e într-o perpetuă concurenţă cu sine, căutând să se perfecţioneze.
Orgoliul e obsesia concurenţei cu alţii, chiar în domenii în care orgoliosul e puţă de furnică iar celălalt îl ia din avion.
Demnitatea e generoasă.
Orgoliul e hrăpăreţ.
Demnitatea înseamnă să ştii să laşi de la tine, când omul din faţa ta o merită.
Orgoliul înseamnă să calci peste cadavre.
Demnitatea nu se simte mai mică şi mai proastă când recunoaşte calităţile altuia, dimpotrivă.
Orgoliul moare puţin pe dinăuntru de câte ori trebuie să admită că există viaţă în univers şi în afara propriei persoane.
Demnitatea dăruieşte (când vrea, nu când i se pretinde!).
Orgoliul nu ştie decât să ceară.
Şi un exemplu practic:
Demnitatea e să aştepţi cu răbdare, milă şi înţelegere când baba din faţa ta, de la coadă, îşi scoate înceeeet produsele din coş şi se caută o oră de bani, în timp ce se vaită de pensie, de viaţa scumpă şi de Elena Udrea.
Orgoliul e să ţipi la ea: „Hai, mamaie, ne mişcăm mai cu talent?”
Mândruţă, Dorombach și cerșetoria de atenție
Acum câteva zile, când era vorba să mergem la oaste, tot internetul era plin de flăcăi virulenți, extrem de furioși pe Mândruță, care-i luase de sus cu „băi, generație de mămăligi”.
Acum, că un taximetrist a violat o duduie, tot internetul e plin de lume necăjită pe Dorombach, care a zis că dacă și-a căutat-o gagica, să tacă și să rabde.
Toți acești furioși sunt proști ca noaptea.
Pentru că nu recunosc clickbaitul vizibil de la o poștă, la fel de evident ca VEZI AICI. VEDETĂ MURIND ÎN CHINURI! (într-un film de groază) sau ÎNDRĂGITA CÂNTĂREAȚĂ FACE SEX ORAL PE PLAJĂ (una de care n-ai auzit în viața ta și care de fapt făcea o figurație nu știu pe unde, unde insinua sex oral pe sub o pătură.)
Exact ca tabloizii ăștia lipsiți complet de demnitate și incapabili să însăileze două idei, să rezulte un text cu sens, Mândruță și Dorombach pun curul la bătaie pentru clickuri. Dar puțin altfel. Știind că internautul român e isteric și degrabă vărsător de borș din tastatură, scriu un text cu câte o poziție atât de enervantă încât nici Maica Tereza nu l-ar putea citi fără să smulgă toate pulele hergheliei din vecini și să le azvârle spre blogar, apoi se tolănesc pe spate și așteaptă flowul de indignați. Care vine. Și contorul de trafic se învârtește de-l poți pune și pe post de ventilator.
Măcar Mândruță, oldschool fiind, a scris UN text despre oaste și iubirea de obște și a tăcut. Dorombach, attention whore de speță nouă, a scris un post inițial, unul în care se filma comentând postul inițial și unul în care comenta legat de ce se comentase vizavi de comentariul lui care comenta… înțelegeți voi.
Toată după-amiaza mi-a venit notificare după notificare de la Dorombach sugând atenție de i se mișcau urechile ca la pisoii mici alăptați din seringă.
Ai stat să te indignezi de lipitorile astea două? Păi nu mai ai nici un drept să te indignezi de cretinii care fac rating la Abces în rect și Show Căpătos. Sunteți aceeași specie. Cretinul care se indignează de chestii făcute în mod deliberat ca să se indigneze el și să livreze clickurile aducătoare de publicitate. Felicitări, ești un fraier. Mămica ta poate fi mândră de tine.
Despre bărbaţi şi cerşit
Postam ieri scurta şi vesela istorie a cerşitului menită să ne arate cum un ins n-are nici o jenă să se milogească, să se umilească, să se fasolească şi să se mămăligească ani în şir, în loc să întrebe ceea ce îl tot îndrumam să întrebe: „Cât costă un advertorial pe blogul tău?”
Problema e, probabil, că locul în care te-ai născut şi tradiţiile lui îţi şi influenţează aşteptările de la lume şi viaţă.
Eu m-am născut în Ardeal, în mijloc de Secuime. Nu zic, sunt otrepe destule şi acolo. Violenţa din nimic e frecvent la ordinea zilei. I se pare secuiului că te uiţi strâmb şi-ţi sare cu brişca la gât. Ceri o pâine şi ţi se răspunde „Nem tudok romanul”. Deşi ştie româneşte, dar e formă locală de trolaj. Secuiul a practicat trollingul înainte să fie cool.
În schimb, cu toate defectele lor, n-am văzut niciodată bărbaţi secui să cerşească chestii de la femei. Dimpotrivă.
Ultima oară când am fost acasă, aveam multe treburi şi am luat taxi. Ceea ce în condiţii normale e ridicol, pentru că în jumătate de oră străbaţi tot oraşul. Şi la final, cu opriri, porniri şi staţionări, s-a ajuns la 16 lei. Obişnuită cu Bucureştiul, i-am dat omului 20. Mi-a întins 4 lei înapoi.
-Nu, nu, păstraţi diferenţa.
-Ce vorbiţi, doamnă? Cum să iau eu bacşiş de la o femeie?
Eu, care împart mui cot la cot cu cei mai siniştri cocalari ai netului şi nici măcar nu clipesc, m-am simţit pwned la faza asta. Am luat în tăcere restul şi mi-am văzut de treburi în continuare.
O prietenă avea nevoie de modificări la un site. Avea în listă un programator din Cluj. (Tot Ardeal, da?) Îi zice femeia ce are nevoie şi ăla face prompt şi bine tot. Şi ea îi cere contul. El răspunde: Nu-l ştiu, dar ţi-l dau eu. Şi ea insistă, şi el amână. Zilele trecute, îmi povesteşte faza.
-Băi, e simplu. Ăluia îi e jenă să ia bani de la tine. Din demnitate bărbătească.
Se plâng puţele mici şi triste că nu pot fi bărbaţi din cauză de femei puternice. De fapt, nu pot fi bărbaţi din cauză de caractere mici şi meschine ca limba furnicii. Dacă nu ştii ce e aia demnitate, poţi avea în jur o turmă de Maryline Monroaie şi tot nu eşti bărbat.
O scurtă şi veselă istorie a cerşitului
Am publicat ieri pe Facebook un fragment rupt din context, pentru că nu voiam să-i fac publicitate unui individ, modului său de a cerşi agresiv şi unei atitudini care te reduce la statutul de unealtă desăvârşită. Dar na, hai să dăm cărţile pe faţă, să aibă omul promovare, dacă tot o cerşeşte cu atâta ferocitate.
2011
-
Badicioiu Laurentiu
Buna!
Scuze pt deranj!
-
Badicioiu Laurentiu
Te invit sa accesezi www.romeojulietalamizil.ro Sunt coordonatorul Festivalului de Poezie si Epigrame „Romeo si Julieta la Mizil”, ed.a V-a.
-
am accesat. mai departe, ce fac?
-
Badicioiu Laurentiu
Pai…
mai departe
ceea ce crezi ca merita…
site-ul este destinat festivalului
acolo sunt toate detaliile
eu sunt coordonatorul
-
habar nu am care sunt aşteptările tale de la mine. dacă vrei ceva, cere direct
-
Badicioiu Laurentiu
vreau sa te rog
sa ma ajuti sa il promovam’
daca iti place
-
îmi pare rău, nu promovez decât evenimente care mă interesează. nu suntem prieteni să-mi ceri favoruri, iar plăcerea nu e un argument în afaceri
-
Badicioiu Laurentiu
placerea nu este
asa e
aici nu sunt afaceri
este un festival de poezie
orice eveniment e o afacere. chiar dacă e destinat strict vizibilităţii organizatorului.
2012
-
Badicioiu Laurentiu
Sărut mâna!
-
bună seara
-
Badicioiu Laurentiu
te rog sa imi dai voie sa postez pe pagina ta un anunt despre un festival de poezie
se numeşte „Romeo şi Julieta la Mizil”
eu il coordonez
-
Badicioiu Laurentiu
Mersik!
-
pt. puţin
-
Badicioiu Laurentiu
gata
-
Badicioiu Laurentiu
te rog sa ii dai tu share…
-
dacă l-ai pus pe perete, îl vede oricum toată lumea.
-
Badicioiu Laurentiu
Poate in ianuarie, cand avem premierea, poti veni la Mizil…
e inedit
-
cred. dar în calitate de ce?
-
Badicioiu Laurentiu
nu lucrezi in presa?
-
ba da, dar XXXX nu e revistă literară.
2013
(Anul în care am scăpat ieftin)
-
Badicioiu Laurentiu
Votaţi-mi poza, vă rog, de vă place! Vot aici: http://www.facebook.com/pages/La-Strada-Ploiesti/168395703358434?sk=app_451684954848385&brandloc Ca să votaţi trebuie să daţi like paginii respective, La Strada, unde e poza.
- 26 November 2013
-
Badicioiu Laurentiu
„Romeo şi Julieta la Mizil”, 7 Premii: 4000 de lei Distribuie, te rog!
2015
-
Badicioiu Laurentiu
Bună, Lorena!
-
Badicioiu Laurentiu
te rog, dacă ai puţin timp şi chef, invită prietenii aici: www.facebook.com/pages/Romeo-si-Julieta-la-Mizil/298254730199628 Dacă se poate…
-
da, clar, m-aţi şi angajat de PR şi eu nu ştiu.
-
Badicioiu Laurentiu
nici vorbă
doar vă rugam
-
păi şi atunci? eu nu invit oamenii nici să dea like la pagina mea, pentru că e deranj nesolicitat, în schimb să fiu portavoce gratuită la pagina altuia?
apropo, că tot îmi cereţi să vă racolez fani gratis, de curiozitate: aţi dat like la pagina mea?
This message failed to send. You cannot reply to this conversation.
Şi morala, evidentă pentru orice om cu creier: dacă unica ta interacţiune cu un om e să-i cerşeşti în permanenţă like, share şi promo, omul ăla o să înceteze să te considere o fiinţă umană. O să te vadă doar ca pe o formă de viaţă nevertebrată, poate clasa moluşte.
NIMENI NU-ŢI DATOREAZĂ NIMIC ÎN VIAŢĂ. Iar insistenţa de a-l trata pe interlocutor ca pe o unealtă de care tragi iar şi iar când îţi serveşte interesele e ridicolă, penibilă, dezgustătoare.
Nu în ultimul rând: nu-s mama răniţilor şi nu mă interesează să fiu. Dacă tragi de mine şi de vizibilitatea mea, măcar oferă-mi în morţii tăi ceva echitabil la schimb.
-
-
-
-
-
Fericirea e un bot în ceaşcă
Ştiţi bancul ăla cu Bulă întrebat ce e fericirea? „Iau un ciocan şi mă bat pe degete de la 5 la 6!” Şi unde e fericirea în chestia asta? „Fericirea e la 6, când mă opresc”.
Unul dintre cele mai enervante obiceiuri ale motanului meu Pulică Splendoaremaximă e să vrea neapărat, cu mieunături, alintături, tors, furat, şantaj şi evaziune fiscală tot ce mănânc eu. Indiferent dacă-s alune cu înveliş wassabi, mămăligă cu brânză sau salată de varză roşie cu seminţe de pin. Şi reacţia mea e de obicei din registrul „Marş, mă”. Pentru că, dacă alimentul respectiv e un lactat, se şi ridică în două picioare şi-şi bagă capul în cutia sau vasul respectiv până la urechi. O secundă de neatenţie poate rezulta într-un motan cu iaurt pe sprâncene.
Buooon. Vineri, pe vremea aia oribilă cu lapoviţă, ninsoare, apocalipsă după Ioan şi alte plăceri, ăsta, un poet şi un termosensibil, a început să zacă apatic pe calorifer. Nici un interes faţă de mâncare, nici un interes faţă de joacă. Zăcut profesionist, categoria lemn masiv.
Pfoai, şi m-am speriat. Când motanul meu e fără vlagă, e semn de boală evidentă. Dacă nu e sus pe un dulap, încercând să sară pe tocul uşii, nu e el. L-am luat în braţe, l-am alintat. Mi s-a băgat sub tricou şi a continuat să zacă apatic. Mpula mea. Pe chestia asta stă scris veterinar. Dar ce mă-sa poate să aibă, în fond? Nici măcar nu are vorbe să-ţi zică dacă-l doare ceva sau e doar pe ciclu. În fine, l-am înfofolit într-o pătură şi l-am lăsat în pace.
Sâmbătă dimineaţa, mă trezesc. Golanul doarme dus. Dar asta face frecvent. Ies la bucătărie, pun de cafea şi desfac un iaurt. Când dă apa în clocot, mă duc să arunc cafeaua în ibric, să mai dau un clocot, etc. Şi dau să mă întorc la iau…
NU! Iaurtul meu era pe jos, baltă lângă cutia goală, iar ţăranul lipăia de zor. S-a uitat la mine temător, aşteptând ploaie de pule. Eu l-am luat în braţe şi am început să-l pup pe cap.
„Ţi-ai revenit, porc de mâţă ce eşti! Ăsta eşti tu! Te iubesc, scroafă mică şi neagră. Eşti bine!”
Era în derută totală, pentru că nu se aştepta la tratamentul ăsta. Iar eu tras concluzia weekendului: fericirea e uneori privilegiul de a şterge iaurt de pe jos.
Idei false despre feminitate
Feminitatea nu e piţigăială. Nu e totuna cu vocea subţiată fals, cu ifosele studiate, cu romantismul de paradă, cu gândurile truiste şi clişeice despre frumuseţea apusului de soare, vânticelul ce adie primăvăratic şi băşini trandafirii cu irizaţii. Feminitatea nu e efortul exagerat şi agasant de a mima o delicateţe de suprafaţă şi o sensibiloşenie care acoperă, de cele mai multe ori, fuga de responsabilitate.
Feminitatea nu e piţiponceală. Nu e totuna cu tocuri înalte, colecţie de farduri şi rujuri, dietă eternă de slăbire, bulimie, anorexie, ţoale de dantelă imposibil de purtat iarna, acid hialuronic, coenzima Q-10, botox, silicon. Nu e faţadă. Nu e nevoia de a epata cu gene lungi de-şi pun tătarii corturile la umbra lor şi nici cu buze dezechilibrat de mari comparativ cu restul feţei.
Feminitatea nu e obedienţă. Nu e obligativitatea de a fi o „finuţă” (în traducere liberă, o diplomată negociind supus un armistiţiu dezechilibrat) cu orice imbecil sinistru, prost ca noaptea, care mimează superioritatea fără să se bazeze pe nimic concret. Nu e acceptarea supusă a oricărui abuz, verbal sau fizic, din partea oricărui jeg uman care se nimereşte pe acolo. Nu e acceptarea supusă a oricăror idei despre viaţa ta, emise de oameni care nu dovedesc cu nimic că ar şti măcar s-o trăiască pe a lor.
Feminitatea nu e renunţare la sine. Nu e despre a-ţi abandona proiectele, visele şi prietenii pentru că vrea un bou oarecare, care mâine te va părăsi pentru alta independentă şi sigură de ea. Nu e renunţarea la a fi ce vrei tu, pentru a fi ce vrea mă-ta, tac-tu, puletele sau orice altcineva. Am auzit ieri în metrou o discuţie între două fete: „Dai la actorie?” „Dacă zice Gabi să dau, dau”. Nu e despre a face chestii doar cu acordul lui Gabi, Ionel şi Costel. Nu e despre a fi mereu pe ultimul loc în propria ta viaţă.
Feminitatea nu e slăbiciune. Feminitatea nu e nevoia de a cerşi aprobare. Feminitatea nu e laşitate.
Nu mă mai îmbâcsiţi cu ideile voastre retardate despre feminitate.
Eşti femeie? Defineşte-ţi propria versiune de feminitate. Una în care să te simţi liberă şi în confort cu tine. La mulţi ani de 8 martie!
Dragoste la prima cafteală 