Puşcăriaşii, aceşti oropsiţi

Nu am cum să nu râd când citesc ştiri despre drama cutremurătoare a lui X sau a lui Y, băgat la carceră pentru că, o dată ajuns la putere, a furat cu trei mâini deodată, şi, subit, constată că închisoarea e un loc neplăcut.

Unii au şi tupeul greu de descris de a cere să se aloce buget suplimentar închisorilor.

Deci, să ne înţelegem. Într-o ţară în care alocaţia pentru copii nu acoperă mâncarea pe o săptămână, într-o ţară în care vine zilnic câte un reportaj de prin spitale, arătând condiţii inumane la care e supus un om al cărui unic păcat e că e bolnav, într-o ţară în care orfelinatele arată ca nişte stauluri mai de Gheboaia aşa, şi nişte copii nevinovaţi sunt trataţi ca nişte gunoaie pentru unicul păcat de a se fi născut, într-o ţară în care studenţii stau în cămine mucegăite, pline de igrasie şi gândaci, pentru unicul păcat de a fi fost admişi la o facultate, Monica Iacob Ridzi are obrăznicia halucinantă să pretindă buget suplimentar pentru închisori.

Da, ok, o să ziceţi, fetele s-au obişnuit să bage în buget mâna până la cot, aşa că li se pare firesc să pretindă.

Dar lipsa asta de conştientizare a propriei poziţii în spaţiu e totuşi năucitoare. Pentru numele lui Dumnezeu, nu eşti ţinut la zdup ca să-ţi placă. Eşti ţinut la zdup exact ca să nu-ţi placă. Să te înveţi minte să nu mai furi.

Iar subita suferinţă de 75 de boli deodată, dar numai de la momentul arestului încoace, e o altă abordare de un penibil rar. Frateh, trebuia să te gândeşti când furai că, na, ai constituţia şubredă şi te poate trage curentul printre gratii.

Ai făcut-o? E de o naivitate extremă să presupui, mai ales într-o măgărie cu mulţi participanţi, că nimeni niciodată nu va lua cuvântul să te dea de gol. Mai ales în România, mai ales în politică. Păi dacă ai făcut-o, îţi asumi consecinţele.

Şi să pretinzi bani în plus de la buget pentru confortul infractorilor în condiţiile în care toate domeniile de real interes, de la educaţie şi până la cercetare, sunt dureros subfinanţate înseamnă să fii de o nesimţire incalificabilă. Şi asta da boală grea. Unicul mijloc just de tratament cunoscut de om pentru boala asta e eutanasia.

Cum să intri corupt după gratii şi să ieşi scriitor

Guest post de Dana Purgaru.

Duşmani declaraţi ai cărţilor – inexistente, sau, în cel mai bun caz, dispuse după culori pe rafturi, în vile ridicate din bani greu de justificat, abia capabili să se semneze, ferm convinşi că lectura nu-ţi aduce bani şi e pierdere de vreme, infractorii cu ştaif luaţi pe sus de procurori în ultimii ani şi puşi după gratii pentru falimentarea României şi-au descoperit la răcoare pasiuni neştiute. Ca şi cum toată viaţa au ars de nerăbdare să scrie cărţi dar nu au avut timp din cauza full-time jobului de furat, aceştia scot opere nemuritoare pe bandă rulantă, creând un fenomen inedit, la care asistăm uimiţi nu numai noi, ci şi oameni de cultură din afară.

Şi toate acestea pentru că o carte publicată în închisoare îi aduce deţinutului până la 30 de zile reduse din pedeapsa primită, conform legii 275/2006, art. 76, alin 1, litera f.

Aşadar, pentru că scrisul e considerat de legiuitor muncă – silnică, ce-i drept, pentru mulţi dintre cei certaţi cu legea – el este preferat în locul altor munci ce pot fi făcute în închisoare.

Printre primii pe care i-a lovit inspiraţia după ce umbra gratiilor le-a căzut pe chip, s-a numărat Miron Cozma, Luceafărul huilei, acest Eminescu al florilor de mină, care recita versuri deţinuţilor şi gardienilor, şi spera ca braţul legii să fie mai puţin ţeapăn în cazul unui suflet sensibil de poet.

Şi Adrian Năstase a scris la mititica. Ba s-ar putea spune că n-a făcut nimic altceva decât să scrie fraze lungi şi întortocheate, atât de imposibil de urmărit, încât să spere că poate păcăli pe cineva să le creadă lucrări ştiinţifice, cu scopul nedeclarat al obţinerii unor beneficii. Şi a reusit. A fost eliberat condiţionat după opt luni de detenţie. Apoi a recidivat, a fost prins şi s-a reapucat de aşternut slove de carceră, chinuite şi chinuitoare, despre politică şi istorie, doar-doar o mai ţine minunea.

gigi-becali

Un surâs de intelectual autentic.

Unul dintre cele mai controversate personaje din perioada post-decembristă, Gigi Becali, încarcerat şi el după o lungă perioadă în care a fentat închisoarea mai ceva ca Hagi adversarii de pe teren, s-a apucat de scris, spre uimirea tuturor celor care nu-l credeau în stare pe fostul oier agramat devenit mare moşier nici măcar să se semneze corect. Şi despre ce altceva putea scrie fostul patron al echipei Steaua decât despre cele două mari pasiuni ale lui, sportul şi religia, care, ştie toată lumea, sunt subiecte perfect armonizate într-una şi aceeaşi carte, mai ales când e 80% poze?

Printre cei care se cred demni urmaşi ai lui Constantin Noica sau ai lui Nicolae Steinhardt se numără şi Relu Fenechiu, condamnat la cinci ani de detenţie, dar şi Florentin Scaleţchi, fostul preşedinte al OADO, pentru că deh, munca e grea, scrisul de nimicuri e convenabil, iar bani pentru publicare se găsesc din ce-a rămas după sechestre.

Şi Antonie Solomon, fostul primar al Craiovei, şi-a descoperit vocaţia pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o, odată ajuns în celulă. S-a pus pe scris cărţi de economie. Şi nu una, nu două, ci trei volume care i-au adus în final eliberarea condiţionată.

Gică Popescu, fostul fotbalist de Naţională, a fost şi el lovit brusc de talent după pronunţarea sentinţei cu închisoarea. El a terminat până acum prima carte, despre rafinata artă a datului cu şutu-n minge, şi s-a şi apucat de a doua, un fel de fantasy despre viaţa într-o altă dimensiune temporală, în care se făcea că el nu a fost arestat şi a ajuns la conducerea Federaţiei Române de Fotbal.

Jilava a fost o muză şi pentru marele mogul Sorin Ovidiu Vântu. A scris după gratii o lucrare ştiinţifică despre comunism şi tranziţie, care i-a adus o reducere de 33 de zile a pedepsei.

Ionel Manţog, fost director al Complexului Energetic Turceni şi fost secretar de stat în Ministerul Economiei, condamnat pentru corupţie, se numără şi el printre cei care au simţit subit o gâdilătură-n condei. Şi pentru că prima recomandare la orice curs de creative writing e să scrii despre ce ştii mai bine, Manţog a scris despre viciul corupţiei.

Fostul primar al Clujului, Sorin Apostu, condamnat la Gherla, tot pentru corupţie, a simţit nevoia acută să-şi dezvăluie talentul şi a aşternut o capodoperă cultural-artistică intitulată, cu măiestrie şi har, “Producerea preparatelor din carne”, care i-a adus reducerea cu o lună a pedepsei. Cu siguranţă că avea experienţă în domeniu, măcar pe baza frigiderului plin.

Şi Dinel Staicu, fostul patron al echipei de fotbal Universitatea Craiova a scris o carte după gratii. Şi nu de orice fel, ci un omagiu dedicat lui Nicolae Ceauşescu şi o critică la adresa capitalismului, acest flagel al societăţii care le predispune la furat pe bietele făpturi slabe de înger.

Printre oamenii de sport pentru care carcera pare să fie oază de inspiraţie se numără şi fostul manager de la Steaua, Mihai Stoica, condamnat în dosarul Transferurilor, a cărui primă carte dezbate chestiuni legate de analize şi statistici, hobby pe care nu i l-ar fi bănuit nimeni în libertate.

Fostul preşedinte al echipei Gloria Bistriţa, Jean Pădureanu, transpiră şi el din greu scriind după gratii, probabil un thriller pe tema binecunoscută lui, blaturile. Dar, pentru că aspiraţia la nemurire literară trebuie să fie independentă de teluricul imund, insistă să fie publicat postmortem.

Şi astfel, miile de exemplare de cărţi, scrise cu un singur scop, acela de a scurta perioadele de detenţie, condamnă la o moarte inutilă copacii patriei.

Pe Dana Purgaru o puteţi vizita pe site sau pe Facebook.

Librar pentru o zi, librofil pentru o viaţă

S-o recunoaştem, deceniile în care am avut noi ghinionul negru să ne naştem ca scriitori sunt cele mai defavorabile acestei profesii. Cu un procent din ce în ce mai mic de cititori de carte, cu o critică în derivă, cu o piaţă plină ochi de rechini care încearcă să-ţi sugereze că gratuitatea e datoria ta faţă de obşte, literatura zilelor noastre pare copilul nedorit, ambalat la repezeală în pungă şi aruncat la tomberon.

Dar, slavă domnului, există şi oameni şi locuri care îşi propun să trateze cartea ca pe un produs vandabil, iar pe autor, ca pe o personalitate. “Cum ar fi normal”. Da, într-o lume anormală, normalitatea e împărăteasă. Un astfel de loc este micuţa şi cocheta Librărie Bizantină aflată în plin centru, în zona Unirii, al cărei proprietar, Alexandru Coman, dovedeşte originalitate şi intuiţie în a crea evenimente care să-i umple librăria de lume.

11016794_423909684441863_2792315458931928076_o

Librărie cu lume înăuntru. Nu, nu e SF. 

Ultima sa iniţiativă, “Librar pentru o zi”, e una dintre acele idei rare şi spectaculoase, care izbesc deopotrivă prin simplitate (“Cum naiba nu m-am gândit eu la asta!”) şi eficienţă. Cum devine chestiunea? Diverse persoane publice, scriitori şi nu numai, îşi asumă pentru o zi rolul de librar. Rezultate? Oamenii află despre cărţi bune, poate dă Dumnezeu şi le şi cumpără, stau de vorbă cu librarul scriitor, râd, glumesc, cer autografe, beau vin şi încet-încet, află că cititul nu dăunează chiar atât de grav sănătăţii, oricât ar vrea unii şi alţii să-i pună acciză.

Ce te-a determinat să-ţi deschizi o librărie în vremurile astea de restrişte culturală?

Alexandru Coman: Am deschis librăria în 2003. Eram încă student la facultatea de teologie din Salonic la secţia de litere. Lipsa banilor din anii studenţiei m-a trimis la serviciu. Prima idee a fost să mă duc la o librărie. Deci, primul librar bizantin în anul 2001 am fost eu.

10987696_423909677775197_6238107998594111274_o

Patapievici, cel mai convingător librar din lume. 

Dar de ce ai făcut teologia la Salonic?

Sincer, eu am vrut să dau la arte, am făcut şi meditaţii în sensul acesta, însă am un frate mai mare care a urmat această facultate şi nu m-a lăsat. Mi-a spus: aici e nasol, mai bine mergi afară. Şi am fost atras de faptul că plecam singur, la 17 ani, departe de familie, la soare, la mare. M-am născut la Atena şi nimic nu este întâmplător.

10887564_407027436130088_5747703159562816259_o

Andrei Pleşu, copleşit de fani ca un rock star. 

Insist. De ce tocmai Salonic?

Tatăl meu a studiat la Atena şi era familiarizat cu spaţiul grecesc şi cu cercurile universitare de acolo, iar colegii lui mi-au devenit profesori ulterior. Tehnic a fost simplu, mi-am depus dosarul de bacalaureat şi pentru că am terminat liceul cu o notă bună, am putut să optez pentru ce mi-am dorit. În Grecia, se intră la facultate doar cu media de la bacalaureat.

10498376_415880001911498_1232184429428429557_o

Ai şi tu origini greceşti?

Nu, părinţii mei sunt români, dar faptul că m-am născut acolo mă leagă de această ţară. Anii pe care i-am petrecut acolo sunt aproape jumătate din viaţa mea.

De ce te-ai întors în ţară?

Sunt român. Suntem patru fraţi. Soţia mea e româncă. Şi ar mai fi motive, pe care nu ţi le spun.

OK. Să revenim la oile noastre. Ai lucrat ca librar în Grecia, în studenţie?

Da. 2 ani. Trebuie să spun că în primele zile, după un an de stat în Grecia, nu ştiam decât să cer apă şi mâncare, deci a fost un calvar. Nu înţelegeam aproape nimic de la nimeni, nici clienţi, nici patroni.

Dar spaţiul în sine era plăcut?

Librăria la care am lucrat era în mijlocul Salonicului.  Era ceva foarte nou pentru mine, pentru că avea de toate: era o librărie cu specific religios, cu icoane, dar în care găseai şi obiecte precum CD-uri şi DVD-uri. Era într-o clădire veche şi era destul de mititică (librăria, zic), însă foarte cunoscută din cauza patronului, care era şi este un tip foarte special.

Dar tu cum studiai dacă nu cunoşteai limba?

Ha ha ha, bună intrebare. Cred că am reuşit cu adevărat să citesc ca în limba maternă după 3 ani, adică după ce mi-am făcut ucenicia la librărie. Lucru care m-a ajutat enorm pentru că, la final, dintre cei 12 străini care eram, eu vorbeam cel mai bine, iar profesorilor le plăcea la culme. Sunt multe poveşti legate de limba greacă la facultate şi de gafele noastre. De exemplu: eram la examen, la Vechiul Testament, şi profesorul îmi pune următoarea întrebare: Ce este (voia să zică “ce simbolizează”) pomul din rai? Eu, foarte sigur pe mine şi fără să stau pe gânduri răspund: “MĂR”. În secunda următoare, profesorul a început să râdă, nu s-a putut opri 3 minute, ne-a dat 10 la toţi patru şi ne-a trimis acasă.

10974746_423081577858007_2787171364065097423_o

Gyuri Pascu îşi desfăşoară activitatea de librar în proximitatea rafturilor de vinuri. 

Cu ce crezi că ai rămas din studiul teologiei? 

Facultatea m-a influenţat mult. De la bun început, multe lucruri îmi erau cunoscute, pentru că tatăl meu e preot. Au fost materii care mi-au plăcut foarte mult, cum ar fi patrologia, iar în facultate pot să spun că am început să citesc. Poate şi forţat din cauza examenelor. Dar atunci am prins drag de cărţi. Înainte de facultate practicam sport de performanţă.

Ţi-ai dorit o carieră de preot?

Niciodată! Ştii cum e: niciodată să nu spui niciodată. Dar nu am făcut facultatea de teologie ca să mă preoţesc.

Ai revenit în Bucureşti ţintit să-ţi faci librărie?

Da, de fapt am deschis librăria înainte să revin. Când eram în anul al patrulea, s-a ivit deodată oportunitatea închirierii unui spaţiu şi, ajutat de părinţi, am făcut pasul. Mama m-a ajutat enorm, pentru că e proprietara Editurii Bizantine care exista din 1994 şi unde am lucrat, mai mult sau mai puţin, toţi fraţii.

Ai avut în minte un concept şi un public ţintă când ai deschis librăria?

Conceptul nu era definit. Voiam să fie ceva normal, cam cum am eu acasă. Şi, oarecum, mi-am dorit ca lumea să înţeleagă că nu e nimic anormal să îţi bei cafeaua de faţă cu Sfântul Nicolae, sau că pe pereţi există şi icoane, şi tablouri, sau că un vin bun face lectura unei cărţi mai plăcută. E normalitatea mea, aşa am eu acasă.

Chiar aşa, Editura Bizantină şi implicit Librăria au specificul pe spiritualitate ortodoxă, cum le sugerează numele?

Există un pilon puternic în Librarie în privinţa spiritualităţii ortodoxe, dar normalitatea mea spune că trebuie să îmbrăţişezi tot ceea ce simţi că e frumos: arta, arhitectura, psihologia, istoria, icoanele, tablourile, vinul, berea, sculptura, beletristica, cafeaua. Toate pot coexista într-un spaţiu mititel, aşa cum e Librăria Bizantină.

Cum a evoluat librăria de la deschidere şi până acum?

Timp de 10 ani, am existat într-un spaţiu foarte mic, de 22 de metri pătraţi. Ulterior, ne-am mutat unde suntem acum, pe strada Bibescu Vodă, unde spaţiul mai mare ne-a dat voie să creăm evenimente.

10985015_426843290815169_8747556920962472472_o

Grigore Leşe, pregătindu-se să-şi intre în rolul de librar. 

Care a fost strategia voastră de creştere?

Ha, văzând şi făcând. Am făcut tot ce mi-a plăcut: aşa aş descrie strategia mea de marketing.
S-au schimbat lucruri în timp, în viziunea ta de om care vinde cărţi, pe măsură ce luai contact cu piaţa?

Da. Noi nu am rămas doar la cărţi. Am aşezat cartea lângă obiecte complementare: un tablou, o lumânare de ceară. Din păcate, cartea a “pierdut ” în lupta cu obiectele, vânzându-se din ce în ce mai puţin.

Şi ce se poate face să revigorezi interesul pentru cărţi?

Cred că astăzi nu mai este suficient sa pui cartile pe rafturi, trebuie să faci mult mai mult de atât. În primul rând, am făcut şi o cafenea mică în interiorul librăriei. M-am ocupat intens de lansările de carte din toate domeniile, am făcut concerte de jazz şi alte genuri muzicale, am făcut degustări de vinuri în tandem cu lansările de carte, am făcut teatru de copii, dar cel mai mult îmi place LIBRAR PENTRU O ZI.

Celelalte eforturi sunt comune, practicate de toate librăriile, în schimb Librar pentru o zi mi-a captat instant atenţia. Dă-mi detalii.

Ideea mi-a venit în timp ce mă gândeam la două lucruri: cum să fac să aduc lumea la întâlnirea cu cărţile şi cum să fac ca oamenii să înţeleagă că Librăria Bizantină nu e o biserică, ci un spaţiu deschis oricărui act cultural.
Adevărul e că la câte icoane aveţi pe pereţi, e o confuzie uşor de făcut. 

Înseamnă că ţi-au plăcut. Avem şi multe tablouri. E adevărat, lumea le observă ulterior. După cum spuneam, e normalitatea mea.

Şi cum are loc concret Librar pentru o zi?

Ne-am dorit să invităm personalităţi din toate domeniile, din cât mai multe posibil, să vedem ce ne-ar recomanda să citim, să vedem ce le-a plăcut lor. Nu există o regie. Librarul e librar şi este acolo pentru toată lumea. Mi s-a părut minunat să ştiu că-i pot întreba pe domnul Pleşu, pe doamna Eugenia Vodă sau pe Grigore Leşe ce vreau eu. Ca librar, omul e acolo, la dispoziţia cumpărătorului.

Probabil, au apărut diferenţe specifice, născute din profesiile de bază ale diverşilor librari pentru o zi. 

Am început cu Andi Moisescu, pentru că am vrut să îi atrag pe cei tineri. Andi a venit şi şi-a luat rolul foarte în serios. A cutreierat toată librăria, a vorbit cu toate fetele care erau prezente – în număr mare – şi a făcut poze cu toate. Domnul Pleşu a mers în spatele tejghelei şi e spus că el a venit să vândă cărţi, dar să nu îl lăsăm singur cu banii, că este uşor de tentat. Doamna Eugenia Vodă ne-a propus o seară foarte călduroasă, parcă eram între prieteni şi ne povesteam la o cafea vieţile. Mie mi-a plăcut Dan C. Mihăilescu, care ne-a povestit cum s-a îndrăgostit de Tania Radu şi că, deşi stăteau în aceeaşi bancă, îşi scriau scrisori în fiecare zi, recenzând cărţile citite în seara precedentă. Domnul Patapievici a fost mult mai mult decât un librar. Eu aş zice că a ţinut cel mai dens curs despre literatura pe care a propus-o, mai dens decât la facultate. Grigore Leşe ne-a certat mai întâi pe noi, tineretul din ziua de azi, după care ne-a povestit cum decurge o zi din viaţa sa, şi bineînţeles, a scos din tolba sa instrumentele şi ne-a cântat.

Şi pe cine aveţi în vedere în cele ce urmează?

Săptămâna asta vine Ana Barton, iar luna martie o dedicăm femeilor, deci vom avea patru doamne care vor fi Librar pentru o zi. Nu spun nume pentru că vreau să cultiv curiozitatea. În fiecare vineri anunţăm librarul de miercurea următoare. Vor fi surprize mari.

Foto: Alex Coman Photography (care e alt Alex Coman decât Alexandru Coman cu care am vorbit).

Marş, mă, cu mocangelile voastre

Ştiindu-mă cât mă enervează mocangeala pe scris, o prietenă mi-a trimis acest link, să râdem.

Pasămite, Teatrul din Craiova, care are cumarveni bani să aducă în stagiune şi să plătească un Bob Wilson face concurs de piese de teatru, cu marele premiu constând în montarea (moca) a textului tău de ilustra instituţie de cultură şi artă.

Zi zău cu limba scoasă? Un concurs în care marele premiu este folosirea moca, şi cu vânzare ulterioară de bilete, deci cu beneficii, a muncii tale?

Îmi vine să fac un concurs special pentru oamenii care ar fi atât de iremediabil de proşti încât să participe la aşa ceva. Concurs de orice, cu marele premiu că au dreptul să-mi facă curat în casă şi mâncare: o lună locul I, trei săptămâni locul II şi una locul III.

Trebuie să realizaţi, toţi cei care scrieţi profesionist, că genul ăsta de concurs e praf în ochii proştilor. Se adună direcţiunea teatrului la o berică:

-Coae, e de naşpa, am futut 80% din buget şi mai avem trei premiere de scos.

-Bagpula, ce facem?

-Ştiu. Fac un concurs de dramaturgie moca pentru proşti şi scutim cheltuieli pe drepturi de autor. Decorul îl facem din ce vechituri avem în depozit, regia o face Mitică, că el e oricum mai citit şi gata premiera.

Dacă voi participaţi la concursuri de scriere care promovează în continuare ideea că scrisul e gratis şi la liber consum, ca râul şi ramul, încurajaţi practica asta de jecmăneală odioasă a autorului. Că, la celălalt capăt al mădularului, presiunile pentru timbru cultural continuă într-o voioşie.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru reviste care şi-au concediat toţi redactorii şi fac concursuri de texte moca în ideea că o mai scaldă o vreme pe moca. Şi e etern valabil pentru site-uri care nu plătesc nimic niciodată, chiar dacă gem literalmente de publicitate.

NU MAI FIŢI PROŞTI, OAMENI BUNI. NU MAI LĂSAŢI PE ALŢII SĂ HUZUREASCĂ PE MUNCA VOASTRĂ.

ps: Hai să facem o rubrică şi pe asta chiar o ţinem. Îi zicem Poliţia Mocangelii. Voi îmi semnalaţi toate concursurile astea mocangistice şi toate cerşelile astea mocangistice şi eu le public pe blog, cu cuvinte călduroase de bine. Vă băgaţi?

Nu mai bateţi cuie-n geamuri

Azi, dintr-odată, cineva se propteşte în soneria uşii mele. Şi sună, şi sună, şi sună. Cumva am intuit că un concertant la sonerie nu poate fi decât cineva pe care nu-l vrei, aşa că nici măcar nu m-am urnit. L-am auzit la vecini: voia să discute despre împărăţia lui Isus.

Multe lucruri sunt enervante pe lume. dar de departe, cel mai enervant e insistenţa. Omul care suuuuună şi nu dă timp de reacţie. Omul de pe Facebook care te anunţă că are chef să vb k tn (cheful tău e la superofertă, desigur) şi până mergi tu să faci un pipi şi speri că tace, turuie echivalentul a două pagini în font Times New Roman 12, şi o verificare în diagonală te face să descoperi că nimic de acolo nu te interesează. Omul care te sună să te frece la icre, şi nici hinturile, la început subtile, apoi mai ţărăneşti, că ai treabă, nici retezatul direct: “Băi, scuze, trebuie să închid”, nu-l fac să înceteze, unica soluţie fiind închiderea telefonului direct.

Ce au în comun toţi aceşti oameni? Faptul că nu dau timp de reacţie şi nu ţin cont de o eventuală reacţie. Sau, pe româneşte, au impresia că l-au câştigat pe interlocutor la loz în plic, versiunea NECÂŞTIGĂTOR.

Genul ăsta de om te face să te simţi unealtă. Până şi ăla care se sprijinea de sonerie să-mi îndese împărăţia lui Iisus pe gât: în mod cert trăia cu impresia că sunt doar un upgrade ambulant la drumul lui spre rai.

Unica plăcere pe care o ai faţă de genul ăsta de om e să-i spui “nu”, iar şi iar şi iar. Evident, o să te urască, pentru că cine plm n-ar urî un aspirator care, în loc să sugă praful, vine cu contraargumente?

Conceptul de om în societatea modernă

Notiţă: În dimineaţa asta am primit un mesaj de la cineva care căta foarte tare să pară erudit şi să mă impresioneze şi mi-a scris că am ură pe conceptul de om în societatea modernă. După ce am scos cafea pe nări de râs, am zis că merge ca titlu la cronica noului film al lui Tudor Giurgiu. Şi, de asemenea, e important să nu uităm o sintagmă îmbibată de atâta swag.

de-ce-eu1-680x365

Aş începe prin a puncta că nu m-am omorât niciodată după filmele lui Tudor Giurgiu. Atât Legături bolnăvicioase, cât şi După melci, erau făcute aşa, pe principiul “să nu fie manele, dar aşa, ceva să placă la toată lumea”. Cel mai antiartă principiu pe care îl cunosc.

Ei bine, “De ce eu?” m-a impresionat până la lacrimi şi dincolo de. E ca şi cum un om care n-a făcut până acum decât să pară simpatic decide să dea masca jos şi să arate toată profunzimea de care nu l-ai fi bănuit niciodată. Şi nu cade în nici unul dintre păcatele clasice ale dezvăluirilor. Nu nimereşte nici în butoiul cu patetism gratuit, nici în cel cu jale băbească, nici în cel cu minimalizare să nu speriem populaţia, nici în cel cu senzaţionalism căutat.
E un traseu ieşit din comun, un traseu cutremurător, redat cu o fenomenală discreţie şi minimă încordare de muşchi auctorială, bazat pe un scenariu construit impecabil, după toate regulile aristotelice, cu un suspans perpetuu, care-ţi taie respiraţia, dar pe care nu îl simţi niciodată forţat din şmecherii scenaristice de furat ochiul populaţiei.

“De ce eu?” m-a făcut să-l privesc pe Tudor Giurgiu ca pe un artist.

Storyline-ul îl găsiţi pe jdemii de site-uri, printr-un simplu Goagăl. Se bazează pe un caz real, al unui tânăr procuror, Cristian Panait, un Don Quijote al începutului de mileniu al treilea luptând cu morile de vânt ale justiţiei româneşti controlate de politicieni corupţi şi şpăgari, care sufocau orice tentativă de fisurare a unui sistem care îţi amintea de “Caracatiţa” italienilor. Băiatul, dezarmant prin dorinţa sinceră de a căuta adevărul şi de a face dreptate, ajunge în numai 20 de zile, de la vedeta absolută şi tânăra speranţă a parchetului, secondat de un coleg lipsit de carismă şi de talent, dar dispus la compromisuri pentru a se infiltra în sistem, să se arunce de pe bloc. Pentru că sistemul e peste tot şi vede tot.

The clash of ideas

Arta de a doza disperarea într-un crescendo lin şi lent, zdruncinat ocazional de câte un twist major, jucat minimalist, din lucirile ochilor, dar cu atât mai zdrobitor, face ca filmul ăsta să merite, din punctul meu de vedere, titlul de capodoperă. Pentru că reuşeşte să ne facă să filozofăm pe marginea condiţiei umane, a căutării unei căi drepte şi a preţului unei conştiinţe nepătate, fără să facă decât naraţiune simplă şi fără floricele. Dialogurile sunt impecabile, redactate cu suficient cinism încât să amuze, dar evitând orice exagerare şcolărească, care mă irita pe mine la filmele precedente ale lui Giurgiu. Imaginea, o urmărire angoasantă a protagonistului, e de un impact incontestabil.

“De ce eu” livrează o felie de viaţă tratată ca atare, personalizată (personajul este definit impecabil, până la limfocite), dar cu o forţă generalizatoare care ţâşneşte din firul poveştii şi reuşeşte să te ducă până la definiţia catharsisului lui Aristotel, “eliberare prin milă şi groază”.

La cursurile de estetică teatrală, în facultăţi, se tot predau teorii despre ce a vrut Aristotel să zică prin catharsis. Sugerez să pice toate acele teorii sterile şi să fie înlocuite cu o vizionare a lui “De ce eu?” Nu va fi nevoie de explicaţii suplimentare.

De ce ne enervează băieţii buni

Un clişeu pe care îl aud frecvent de la diverse relicve masculine ” “Băi, sunt aşa un băiat bun, şi totuşi, curvele nu se uită la mine, ies cu burtoşi şi cu bătăuşi”.

Ce e greşit în această abordare?

Gen, însăşi premisa:

A) Ce te face să crezi că eşti un băiat bun?

Mulţi dintre ăia care se declară cu gura mare băieţi buni îţi explică: Nu bat femei şi nu le abuzez. Asta în timp ce te abuzează pe tine psihic, insinuându-ţi iar şi iar ce frumos ar fi dacă ţi-ar trage-o.
Nu se întreabă în ce măsură interacţiunea cu ei este plăcută, sau minimum suportabilă, şi dacă nu cumva interlocutorul trebuie să-şi pună la bătaie toate rezervele de politeţe ca să-i îndure.

Mulţi dintre ăia care se declară băieţi buni sunt plicticoşi la culme, previzibili, inoportuni şi extrem, dar extrem de surzi la reacţiile interlocutorului. Nu descifrează iritarea, plictiseala, enervarea, dorinţa nedeclarată de a fi expulzaţi într-un univers paralel din care să nu poată reveni niciodată.

Nu, prietene, a nu bate femei nu te califică la băieţi buni decât cel mult în Codex Valachorum Vasluiae, anno domini 1645. Evaluează mai pe larg ce te îndreptăţeşte să soliciţi imperativ atenţie şi ce motiv ar avea omul să ţi-o acorde, considerând că grila lui de interese nu se suprapune neapărat peste a ta, şi determină singur dacă eşti băiat bun sau labagiu inutil şi plictisitor.

B) Ce te face să crezi că bunătatea trebuie răsplătită neapărat cu sex?

Eu fac o grămadă de lucruri pentru o grămadă de oameni. Am prieteni care caută de lucru şi le pun pile la oameni care au joburi de dat. Am prieteni care au nevoie de un anumit specialist şi-i ajut să-l cunoască. Am prieteni care au probleme sentimentale şi eu sunt recycle bin-ul lor emoţional. Am prieteni care au perpetuă nevoie de confirmare, să poată funcţiona, iar eu le ofer confirmare. Pe scurt, destul de mult timp al meu e alocat altora.
DAR nu mi se pare nici o secundă că vreunul ar trebui să mă fută pentru asta. Poate Barton :) , dar prefer sincer să-mi dea o bere, dacă stau mai bine să mă gândesc, pentru că sexul alterează destul de mult dinamica unei prietenii.
Faptul că încerci un şantaj insinuând că cineva îţi datorează vagin pentru că eşti bun (deşi dacă-l întrebi pe interlocutor, poate că el îţi va spune că nu te găseşte bun de nimic) anulează orice bunătate.

C) Ideea că femeile sunt o masă amorfă, compactă, care funcţionează după aceleaşi mecanisme, e de o prostie absolut halucinantă şi ar trebui să te azvârli în toaletă şi să tragi apa după tine de jenă că ţi-a dat asta prin cap.

Stephen Hawking e bărbat, Horia Tecău e bărbat, Lars Ulrich e bărbat, Mark Zuckerberg e bărbat, Jean Paul Gaultier e tot bărbat şi Florin Salam aşijderea. În rest, sunt şase fiinţe atât de diferite în ceea ce oferă omenirii şi vor să spună încât ai zice că vin din specii complet diferite. Să-i argumentezi tu Vasilicăi că e de căcat că nu te fute pe tine, bărbat bun, când Marioara se fute cu graşi e de un retard care ar merita bătăi cu lopata în cap. Multe şi apăsate, până înţelegi ideea de individualitate şi, când vorbeşti cu O PERSOANĂ, nu ai impresia că vorbeşti cu masa amorfă “femeile”.

De dragoste

Ne iubim din realităţi euclidian paralele,
Pe care le şlefuim fiecare cum ni se potrivesc.
Ne iubim din universuri aflate la mii de ani lumină.
Din vieţi care nu se intersectează
Şi nu se vor intersecta niciodată.

Dar în toată această avalanşă de lucruri
Mereu mai importante decât noi
Undeva, există o secundă de tăcere umilă
Şi atunci ne iubim.

Noi la televizor

Împreună cu frumoasele mele colege de editură, Corina Ozon şi Cristina Nemerovschi, ne-am lansat cărţile la Satu Mare, într-un eveniment organizat impecabil de Casa de Cultură G. M. Zamfirescu. Alexandra Ardelean de la Nord Vest TV din Satu Mare a făcut un reportaj foarte bun.

Iată-l.

Gata cu Elena Udrea, vă rog frumos

Mă tot stresează unii şi alţii, privat, că ar trebui să zic şi eu ceva de Elena Udrea.

Nu vreau.

Nu e ca şi cum s-ar îndoi cineva că femeia a furat cu două mâini, cât a fost cu pâinea şi cuţitul în mână. Toate poveştile ălora care au şpăguit-o sună exact la fel: Ministerul dădea contracte dacă tu te obligai să bagi 10% din aceste contracte în buzunarele personale ale doamnei. Restul e poveste. Poveste de adormit atenţii, poveste de dus cu zăhărelul, poveste de aruncat praf în ochi, poveste de MANIPULAT OPINIA PUBLICĂ.

De ce, întreb eu, ar trebui să stau să mă uit în curu’ uneia care a băgat în buzunar bani cu toptanul, într-un sistem în care toţi sus-puşii făceau aproximativ acelaşi lucru, când se întâmplă atâtea iniţiative de legi aberante care se întâmplă acum şi care ne-ar putea afecta de mâine?

Care e treaba cu traducătorii şi interpreţii, care trebuie musai arondaţi Uniunii Naţionale a Traducătorilor din România, şi care, au, n-au activitate, trebuie să plătească impozite numitei Uniuni, pe lângă impozitele fireşti pe venit, sănătate, pensie, etc?

Care e treaba cu accizarea culturii? Deja se vaietă lumea că sunt scumpe cărţile şi că nu-şi permit să meargă la toate spectacolele pe care le doresc. De ce să tratezi cultura ca pe un viciu care trebuie eliminat, în timp ce suplimentezi bugetul ortodoxiei? Doar pentru că o masă de lobotomizaţi prin credinţă e mai uşor de manipulat decât una care gândeşte cu propriul cap?

Sincer, NU MĂ INTERESEAZĂ UDREA. E doar o coruptă cu curul mare, dintr-o generaţie de corupţi cu curul mare. Îi urez închisoare plăcută.

Mai mai bine să ne concentrăm pe subiectele zilei, vă rog eu frumos.

Mulţumesc.