Jurnal de festival (V): Maidan şi atât, că e important

Încet-încet, acest miniserial se apropie de final. Ultimul episod, Mâine.

Dacă e un film care ar trebui să devină obligatoriu pentru toată lumea, ca vaccinul, necesar de văzut cu mic cu mare, la oraş şi sat, acela e Maidan, filmul ucraineanului Sergei Loznitsa. Un film făcut exact cu tehnica pe care am întrebuinţat-o eu în scrierea acestor texte. Omul ieşea zilnic cu camera în Piaţa Independenţei din Kiev şi filma. Dar, în timp ce eu documentez un fenomen artistic benign, şi unicul lucru pe care-l pot păţi e să mai mârâie câte o Crenguţă nazistă la mine, Loznitsa şi-a pus viaţa în pericol zi de zi şi a încasat şi o bătăiţă de la berkut, varianta ucraineană a securităţii, pentru că încerca să documenteze o filă din istoria propriei sale ţări. Pentru că Euromaidan, copii hăi, este o mişcare populară de o amploare şi de o forţă care ar trebui să ne facă invidioşi pe vecinii noştri ucraineni şi pe spiritul lor de sacrificiu pentru eliberarea naţiunii de sub un Victor. Da, ştiu, numele de Victor e funest pentru regiunea asta.
Victorul lor, cu numele de familie Ianukovici, s-a trezit prin 2013 să anuleze discuţiile pentru semnarea Acordului de Aderare la UE, din cauza unei boli crunte, numite popular “lipeala de Putin”. Spre deosebire de poporul de oi care suntem noi, şi care am fi dat nişte statusuri supărate pe Facebook, înainte să ni-l interzică Victor, ucrainenii au ieşit cu mic cu mare în numita piaţă a independenţei, şi au pornit o serie de proteste, numite Euro-Maidan. Iar rezultatul, după lungi bătăi, gaze lacrimogene, incendii şi alte bucurii similare, a fost că pe 22 februarie, Victor a fugit din propria ţară.

Când a început balamucul, Loznitsa însuşi trăia bine mersi la Berlin. Era “the one that got away”, după cum mi-a povestit la un moment dat, când l-am prins într-un colţ mai liniştit. Dar când a auzit de genul ăsta de proteste, n-a rezistat impulsului să nu înhaţe o cameră şi să nu revină în Kievul natal, deşi intuia că o va lua pe cocoaşă. A filmat, cu alţi doi cameramani, câte 14 ore pe zi. A adunat, dacă am reţinut eu bine, vreo 10.000 de ore de material. Are pe bandă şi momentul în care a halit bătaia de la Berkut, dar nu l-a băgat în film pentru că “personajul filmului nu sunt eu, ci mulţimea”. A evitat destinele individuale şi s-a concentrat pe dinamica grupului.

Acum, o să urmeze câteva paragrafe foarte patetice. Cine are o problemă cu asta, să părăsească incinta.

Vizionând filmul ăsta, înţelegi că patriotismul, ca şi religia, ca şi dragostea, înseamnă responsabilitate. Succesiunea cadrelor ample şi a close-upurilor îţi arată atât numărul mare al participanţilor, cât şi varietatea lor: bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, eleganţi şi pauperi. Încă de la bun început, Biserica Ortodoxă Ucraineană (cu membri vizibil mai zvelţi decât omologii de aici) s-a alăturat protestelor şi popii ortodocşi au oficiat slujbe de binecuvântare a Maidanului, cot la cot cu unii musulmani şi cu alte religii pe care nu le-am identificat. Eu fiind praf la religie. Când o să vedeţi voi BOR apărând activ democraţia statului nostru şi înfruntând puterea politică?

Vizionând filmul ăsta, înţelegi că apărarea democraţiei trece de interesele personale, de lene şi de “ce-mi iese mie din asta” şi înseamnă să pui osul la treabă pentru apărarea unui bine comun. Şi înseamnă curaj. După primele intervenţii ale berkutului şi gaze lacrimogene, a doua zi, mulţimea s-a regrupat cu mic cu mare pe ruine.

Treptat, a apărut o organizare bine pusă la punct, cu asistenţă medicală, alimente distribuite protestatarilor, comunicare prin radio legat de luptele care se desfăşurau în anumite puncte, care te făcea să bănuieşti că în joc au intrat şi nişte băieţi cu bani care voiau în Europa. Mi se pare superb. Pentru că asta înseamnă democraţie. O stare de bine comun care trebuie apărată. Şi cheia succesului este în comuniune. La un moment dat, întregul Maidan era ca un imens furnicar, unde fiecare ştia ce are de făcut (inclusiv adunarea cu lopata a cenuşii din precedentul incendiu) şi toţi munceau pentru comunitate fără să facă gâţi şi fără să comenteze aiurea.

Şi m-am gândit din nou ce naţiune de căcat suntem noi, cum vrem numai “să ni se dea” şi cum nu avem niciodată nimic de oferit. Şi de aceea cred că filmul ăsta ar trebui văzut de tot poporul român. Pentru o perspectivă nouă asupra ideii de cetăţean.

De asemenea, pamfletele lor la adresa lui Victor sunt mai hazlii decât ale noastre.

Ce m-a exasperat, însă, a fost Q & A-ul, ţinut de un ilustru cineast în vârstă pe care-l respect prea mult ca să-i dau numele.

Dacă vreţi să vi se demitizeze 90% dintre artiştii români de orice gen şi să nu-i mai puteţi privi niciodată ca pe nişte fiinţe umane, nu trebuie decât să-i urmăriţi luând un interviu altor artişti. Modul în care sunt incapabili să-şi extragă capul din propriul anus; modul în care parada vastei lor culturi generale li se pare mai importantă decât scopul pentru care se află acolo, şi anume prezentarea omului din faţa lor şi a filmului care tocmai a trecut; modul în care nu izbutesc să penetreze cu vasta lor inteligenţă ideea că interviul nu este despre ei, ci despre cel din faţa lor, mă bulversează de fiecare dată. Pentru că văd în asta un egoism atât de meschin, de scârbos şi de incalificabil în micimea lui, încât nu e decât o prelungire a ideii de “ce ne iese nouă de aici”, punctată mai sus.

Şi exact de asta merită poporul nostru să moară sărac şi ignorat. Pentru că nu avem urmă de generozitate. Nici la nivel de gesturi, dar nici măcar la nivelul unei simple conversaţii.

Jurnal de festival (IV): Famelie mare, renumeraţie mică

Din episoadele precedente: I, II, III.

Nu mi-am propus luni să merg doar la filme care luau problema ce lulei societăţii din toate poziţiile. Aşa s-a nimerit. În schimb, am nimerit filme care tratau probleme de familie într-un mod nuanţat, depăşind simplistele “familia e viaţa mea” sau “răul e în ceilalţi, mai cu seamă când ceilalţi au ADN comun cu al tău”.

Foxcatcher a câştigat Premiul pentru regie la Cannes şi e, totodată, primul film american pe care l-am văzut în acest festival. Totodată, e filmul care dezvăluie lumii un mister de nimeni bănuit: faptul că Steve Carell, care n-a jucat decât în lăbăreli pretins comice precum Virgin la 40 de ani, Lăbar pentru eternitate, Despicable Me 1, 2, 3…, n, unde n -> ∞, chiar poate juca un rol. Şi chiar poate juca bine.

Nu ştiu cum e câştigătorul premiului pentru interpretare masculină la Cannes, dar, în mod cert, Steve Carell merita un premiu. Modul în care personajul lui, John Eleuthere du Pont, redefineşte noţiunile de creepy şi de freaky, modul în care îţi sugerează universuri infinite de psihoză şi de dubioşenie fără să facă nimic special e o uriaşă performanţă. Mă întreb cum o fi fost pentru Channing Tatum, co-starul, să joace onest cu chestia asta fixându-l în ochi zi de zi, pe platoul de filmare.

Filmul se bazează pe o poveste reală (Mark şi Dave Schultz au fost, într-adevăr, doi atleţi americani care au luat nişte medalii de aur, iar într-o zi cu soare, John du Pont a băgat un glonţ în Dave, pentru că, multimiliardar fiind, avea impresia că orice i se năzare lui e posibil şi lipsit de consecinţe, apoi a murit la răcoare). Tema, însă, e tratată îndeajuns de liber ca să câştige o identitate artistică de sine stătătoare.

La început, frumuşelul şi vulnerabilul Mark (Tatum) se antrenează cu fratele său Dave (Bill Ruffalo), prezentat aici ca un simplu antrenor şi fost luptător (în realitate, băieţii au luat medalii concomitent şi au fost deopotrivă de vedete). Mark din film are hardware-ul (muşchii şi talentul), iar Dave are software-ul (stăpânire de sine, gândire calmă şi strategică, atenţie la detalii.) Împreună, fac echipa perfectă, iar Mark începe să se ridice pe culmile succesului. Avem aici familia ca armonie a elementelor complementare.

Până când, într-o zi, în viaţa lui Mark apare du Pont. Mai exact apare un elicopter personal care-l duce la du Pont. Ca orice miliardar, du Pont se crede expert în toate, se recomandă ca antrenor, personalul lui din casă e format numai din Crenguţe naziste de ambele sexe care se uită la vizitatori de parcă simpla lor prezenţă ar fi o lezmaiestate. Pe scurt, tot ce face du Pont e menit să spună lumii ce mare sculă-n basculă e du Pont. Iar Mark, mic şi naiv fiind, cade în fund de admiraţie. Se mută la du Pont pentru o sumă de 25.000 de dolari pe an care i se pare imensă (era crescut în sărăcie, OK, dar şi dolarul era altul la începutul anilor 80, când are loc acţiunea). Şi decide că e băiat mare şi se va depărta de Dave.

Din păcate, “se va depărta de Dave” se traduce în “se va apropia de du Pont, va învăţa tot soiul de discursuri ridicole şi pupincuriste, va face baie în whisky şi cocaină” şi, se insinuează subtil la un moment dat, “va experimenta plăcerile de nedescris ale sexului anal”.


Cum Dumnezeu să nu-l furi?

Iar du Pont, ca orice om cu bani, care vrea să bei şi să iei cocaină cu el până dimineaţa, dar totodată să fii floricică la campionat, se va dezice de Mark cel devenit gras şi cu freză de George Michael în perioada Wham şi-l va aduce pe Dave. Dave care vine cu nevastă şi doi copii, cere bani mult mai mulţi fără să pară impresionat de figurile lui du Pont şi, pe scurt, ştie să-şi impună punctul de vedere. Păi cum să nu-l împuşti, când eşti un jeg multimiliardar convins că orice ţi se cuvine?

După Foxcatcher, m-am reîntâlnit cu fostul meu coleg Marian Pălie şi i-am aplicat sfatul: “Ce e suedez, de obicei, nu te dezamăgeşte”. (Deşi am o bănuială că el nu se referea doar la filme.) Şi m-am dus la o delicioasă comedie intitulată “Turist”. Sau “Force majeure”. O familie ca ruptă din reclame de Knorr şi Maggi merge într-o vacanţă minunată la schi. Mamă, tată, doi copii adorabili.
Filmul e împărţit, ca un jurnal, în Ziua I, Ziua a Doua, etc. Cadre ironic-elaborate, cu kitschul “de agrement” al hotelului.
Şi, brusc, apare boroboaţa. Unul dintre restaurantele open-air avea în meniu avalanşe-surpriză. Crezând că o să moară sub nămeţi, femeia îşi adună copiii la pieptu-i de mamă şi constată, cu stupoare, că jumătatea vieţii ei îşi bagă frumuşel aifonu-n buzunar şi o uşcheşte singur, uitându-şi subit condiţia de stâlp al familiei.

Şi de aici, începe jalea. Cea mai comică jale posibilă. O jale care ia peste picior atât pretenţia sexului tare că ar fi tare – de fapt, prima reacţie a bărbatului e să nu recunoască că a fugit: “Nu n-am făcut asta!” “Bine, zi ce-ai făcut!” “Nu contează!”, dar şi aşteptarea subconştientă a sexului slab ca, în pofida egalităţii atât de îndelung trâmbiţate, sexul tare să fie sexul tare.
Ridicolul ambelor personaje creşte scenă de scenă, concomitent cu un umor situaţional care reuşeşte să se accentueze fără să pice în grosolănie stupidă. Ai jura că vor divorţa. Şi, subit… dar nu vă zic. Mergeţi la cinema şi daţi bani, mocagiilor.

Apoi, a urmat “Hermosa juventud”, un film spaniol despre tineretul de azi care e debusolat şi n-are pentru ce să lupte. Maaaamă ce m-a enervat la început clişeul ăsta. Frate, toţi aţi fost debusolaţi, nu vă mai daţi mimoze acum, că aţi ajuns la senectute şi v-a pălit alzheimerul. În plus, e de căcat să vrei să demonstrezi că tineretul de azi e debusolat alegând în mod special nişte copii care fură rujuri şi fac porno pentru bani. E ca şi cum aş vrea eu să demonstrez că oltenii-s proşti şi m-aş duce într-un sat din Gorj, i-aş alege pe cei mai cretini de acolo şi aş face un film despre vieţile lor.

Apoi, m-am calmat. Pentru că Hermosa juventud îmi dovedea ce spusesem în episodul precedent, înainte să ştiu că voi vedea Hermosa juventud: DA, POŢI ILUSTRA BLAZAREA ŞI PLICTISEALA PRIN ACŢIUNI COERENTE ŞI NORMALE, FĂRĂ SĂ-ŢI BLAZEZI SLASH PLICTISEŞTI SPECTATORUL.

Şi, treptat, personajele capătă profunzime, miză, forţă, tragism, disperări. Aşa că am început enervându-mă şi am terminat împăcată. Da, aşa se scrie o poveste. Chiar dacă eforturile cineastului de a spune o parte din story în mesaje de iPhone şi joculeţe mi se par o exagerare de moşulică ieşit la club cu două blonde platinate şi scuturând intens oasele bătrâne pe ringul de dans, să sugereze audienţei că în ciuda etăţii, înţelege spiritul şi are ritmo caliente în sânge.

Jurnal de festival (III): Minte-mă, Pinocchio, minte-mă

În caz că aţi pornit mai târziu televizoarele, iacătă I şi II.

Ieri nu m-am dus la discuţii, dintr-un motiv simplu: să nu cumva să modereze iar Crenguţa nazista. Sincer, naziştii fac din mine alt om. Vedeţi şi voi diferenţele între poze.

Eu, la o discuţie moderată de un om normal.

Şi tot eu, dar la o discuţie moderată de o acritură ciufută.

Am fost în schimb la două filme premiate. Unul rusesc, Leviathan, care a luat premiul pentru scenariu, şi marele palmdorizat, Winter Sleep.

Leviathan mi-a plăcut la nebunie. OK, metafora religioasă şi paralela cu Iov erau un pic prea subliniate pentru gustul meu; dar dacă universul unui film mă cucereşte, tind să cumpăr orice.

Şi, vaaai, cât de mişto a putut fi filmul ăla. Comedie tipic rusească, dar uşor recognoscibilă şi în România, cu un baron local căruia i se căşună pe casa şi pământurile unui mujic oarecare, şi îi inventează mujicului nişte mega datorii ca să i-o acapareze. Pe lângă lupta băiatului şi a prietenului său avocat din Moscova să-l bată pe nemernic cu propriile lui arme, apare, ironic punctată, obsesia interlopului local pentru religie. Şi, chiar mai sadică, curlingăiala perpetuă a popilor, care îi recomandă interlopului să-şi facă în continuare fărădelegile, că aşa e voia lui Dumnezeu.
Filmul ştie exact unde să te lase cu semne de întrebare, unde să-ţi dea răspunsuri, unde să te facă să râzi şi unde să te facă să plângi. O capodoperă.

Apoi a urmat Winter Sleep. Marele câştigător. Intitulat cel mai corect dintre toate filmele. În sensul că, privindu-l, te ia un somn comparabil doar cu hibernarea urşilor.

Pentru că, dacă e să încadrăm Winter Sleep într-un gen, acela nu poate fi decât “laba incomensurabil de tristă”.

Nu înţeleg curentul “hai să fim sinceri în artă”. Să zicem că vecinul meu Vasile se îmbată într-o seară şi borăşte în patru rânduri. Pot lua o cameră de filmat, să-l urmăresc pe Vasile, să dau la prim-plan fiecare borală, cu expresii ale feţei, culoare şi textură a materialului borât. Va fi extrem de sincer. Dar nu va fi artă.

Nu înţeleg curentul “hai să ilustrăm plictiseala prin plictiseală şi blazarea printr-un ritm ucigător de lent, care să facă spectatorul să se arunce de la parter”. Ştiu că Vasluiul e un oraş de căcat. Dar, urmărind fiecare lingură de ciorbă pe care o lua Dragoş Bucur, nu uram cu spume Vasluiul, aşa cum ar fi trebuit, ci pe Dragoş Bucur, pe Corneliu Porumboiu, sala de cinema în care mă aflam şi momentul în care luasem decizia să mă duc la film. Dacă arta nu te face să urăşti obiectul redat, ci modul de reprezentare, undeva e o problemă.

Winter Sleep are recenzii glorioase de vreo 83% pe Rotten Tomatoes şi tot aşa pe Metacritic. Tind să cred că oamenii ăia au dormit buştean şi şi-au evaluat propriile vise. Nu pot să cred că cineva poate aprecia în mod real un film care te invadează cu dialog interminabil şi neinteresant, ca o mătuşă bătrână şi nevorbită de la ţară, care te freacă la cap cu tot ce fac vecinele şi găinile.

Da, am înţeles, e rău să fii un boiernaş autosuficient şi să n-ai o ocupaţie, respectiv să nu-ţi plăteşti chiria. Dar eu ce vină am?

Singurul personaj cu care m-am identificat în film a fost un cal sălbatic pe care îl prind ăştia printre alte acţiuni fără rost, de care abundă filmul. Calul începe să necheze, să se zbată, să dea cu sine de pământ. Parcă vezi monologul interior al calului: “Nuuu. Nuuu vreau să joc în filmul ăsta de căcat, printre loserii ăştia siniştri, şi să plictisesc lumea trei ore!! Eliberaţi-mă! Daţi-mi drumul din film!”

Exact aşa se simte şi spectatorul.

Privind filmul ăsta, am avut exact senzaţia pe care mi-a dat-o Aurora lui Cristi Puiu. Şi anume, că Nuri Bilge Ceylan a făcut un pariu cu sine: ia să vedem câtă muie poate lua un snob dacă i-o încadrezi frumos din aparatul de filmat şi pare artă?

Răspunsul, în ambele cazuri: enorm de multă muie. Pentru că snobul, ca să nu pară prost că s-a plictisit crâncen şi a căscat de şi-a rupt maxilarele, o să mimeze orgasm multiplu.

Jurnal de festival (II)

Ieri, în drum spre Institutul Francez, am auzit o înjurătură care m-a lăsat cu gura căscată. O gitaneză mai matură se bălăcărea cu un ofiţer de poliţie tinerel şi frumuşel. Şi, printre sudălmi specifice motivului pentru care o luase ăla la întrebări, ia esmeralda de obor o pauză, se uită la don jose, şi exclamă, cu combinaţia oscarizabil perfectă de furie amestecată cu voluptate: “Punea-mi-ai urechi la pizdă!”

N-am asistat la continuare, pentru că fugeam la meet & greet cu Michel Hazanavicius. Un bărbat frumos, cu trăsături clasice, cu o naturaleţe graţioasă şi elegantă, de care n-ar fi deloc greu să te îndrăgosteşti lulea.

Dincolo de asta, nu e deloc greu de remarcat că Artistul şi The Search sunt atât de radical diferite, de la temă, modul de a spune povestea şi dialog, până la construcţia cadrelor, montaj, lumină, muzică, încât numai un talent uriaş, combinat cu o mare versatilitate, le putea face pe amândouă, deopotrivă de intense şi de valabile artistic.

Din discuţie, care a fost destul de clişeică şi a evitat cu grijă amănuntele personale, am reţinut ideea punctată cu grijă de Hazanavicius într-o paranteză la întrebarea la care tocmai răspundea: că filmele de război, mai ales când au o temă atât de contemporană şi de fierbinte încă, sunt o mare responsabilitate. Pentru că te transformi cumva în vocea unui grup de oameni care încă trăiesc şi respiră, şi trebuie să ai mare grijă cum îi redai. Bariera asta dintre artă şi responsabilitate mi se pare extrem de fragilă. Poate da atât de uşor în tezism.
Aş fi vrut să intru acolo dar discuţia era moderată de cea mai nazistă PR-iţă pe care o cunosc, Codruţa Creţulescu, şi în faţa replicilor ei care aveau trei lame, ca Gillette, întrebările mele s-au ofilit şi au murit.

Scurtă paranteză: numai la noi, la români, există această fiinţă contradictorie: PR-ul SS-ist. Nu înţeleg PR-ul Hitler. Nu-l înţeleg pentru că, ştim cu toţii, rolul PR-ului e să genereze relaţii, nu să le radă fără milă. Rolul PR-ului e să creeze o atmosferă plăcută, nu s-o ucidă pe cea care ameninţa să se creeze şi să transforme o întâlnire informală în al treişpelea congres. În plus, modul în care Crenguţa o umilea repetat pe traducătoarea din şi în franceză mă făcea să-mi doresc intens s-o iau de păr şi să mătur Institutul Francez cu ea. Nu de alta, dar am făcut şi eu interpretariat. Nu e uşor, la viteza aia. Şi unicul lucru de care n-ai nevoie e o sulă-n coaste care să te umilească public pentru mici lunecări de sens care nici măcar nu erau atât de grave. Poţi corecta public şi pe alt ton decât celebrul discurs al lui Hitler împotriva evreilor.

O dată terminat meet and greetul, am păscut o salată şi m-am dus la Studio. Urma un documentar pe care-l anticipam fascinant. “Caricaturistes – Fantassins de la démocratie”, un film regizat de Stéphanie Valloatto şi produs de Radu Mihăileanu.

Este povestea a doisprezece caricaturişti din toate zonele lumii. Caricaturişti vedetă, ca Plantu de la Le Monde sau Jeff Danziger din SUA, şi caricaturişti din zone ale lumii distruse de dictatură, preconcepţii, violenţe, ca Rusia, China, ţările arabe, Venezuela. Oameni care luptă cu un creion împotriva tiraniei şi sfidează supremaţia autoimpusă a unor egouri dilatate. Filmul, ca toate filmele lui Mihăileanu (co-scenarist în acest caz), insistă pe ideea că orice dictatură începe cu sentimentul de frică al celui supus şi că dictatura nu e în puterea reală a despotului ci în cenzura pe care ţi-o autoimpui.

Documentarul avea mult umor, iar unele desene te făceau să râzi cu lacrimi; contrapunctul perfect pentru dezvăluirea gradată a preţului pe care fiecare dintre aceşti oameni îl plăteau, zi de zi, pentru libertatea lor de a spune lucrurilor pe nume. Şi nu doar cei din ţările ţinute sub papuc, care aveau poveşti înfricoşătoare despre confraţi asasinaţi sau cu degetele strivite, să nu mai poată desena. Şi vedetele din ţări bogate dezvăluiau că se luptă cu doi mari duşmani: dominaţia economică – azi, nici o publicaţie nu riscă să-şi supere sponsorii şi de aceea, orice material interpretabil e cenzurat – şi corectitudinea politică.

O poveste cel puţin la fel de fascinantă a fost relatarea producţiei documentarului. Mai ales în ţările cu regim opresiv accentuat, a fost nevoie de o veritabilă înscenare, cu o echipă falsă care filma realizările măreţe ale regimului, în timp ce aceea reală îl intervieva în mare secret şi super undercover pe caricaturist, care oricum era urmărit ca duşman al regimului şi trebuia să inventeze veritabile strategii să nu-i bage în belea pe cei care veniseră să-l filmeze.

După o poveste care te scutura din rărunchi, aveam nevoie de o artisticăraie nemuritoare şi rece, să mă reechilibrez. Şi artisticăraia aia a fost Jauja, câştigătorul premiului criticii în secţiunea Un Certain Regard.

Un film despre nimic , pardon, despre misterioasa pampa argentiniană, superbă şi foşnitoare precum neantul, şi contrapunctată cu frumuseţea nordică, distinsă şi degrabă dătătoare de corason espinado a lui Viggo Mortensen. Un film pe care, dacă l-ai decupa cadru cu cadru, ai obţine mii de cărţi poştale sublime. Un film care nu se grăbea nicăieri, un film cu frântură narativă de tip David Lynch. Un film frumos şi inutil, plăcut privirii ca un buchet de bujori. Artă pentru artă. A fost minunat.

Şi era o pauză necesară, pentru că urma “Deux jours, une nuit”, noul film al fraţilor Dardenne.

Toate filmele fraţilor Dardenne vorbesc despre demnitate pe vremea holerei. Nişte oameni, puşi în situaţii limită, îşi regăsesc – sau nu – umanitatea.
De această dată, tema e criza economică. O fată frumoasă (Marion Cotillard), mamă cu doi copii, se pomeneşte ameninţată cu şomajul. Cei şaisprezece colegi de muncă au fost puşi să aleagă: o păstrează pe ea sau primesc o primă de o mie de euro fiecare? Fata are un weekend (două zile şi o noapte) să-i convingă pe oameni să o aleagă pe ea. Şi reacţiile variază de la plâns cu bulbuci de mila ei la sărit la bătaie pentru că are tupeul să-i ceară respectivului să renunţe la nişte bani.

Talentul fraţilor Dardenne e naraţiunea foarte strânsă şi concentrată, care te ţine lipit de ecran, senzaţia că totul e urgent şi stringent şi că nu ai voie să ratezi o secundă din ce va urma. În plus, scenariul pare calculat la modul: OK, aici lumea o să se aştepte să le dăm X. Hai să le dăm inversul lui X!” Tehnică impecabilă, pentru că, de exemplu, dacă aş vedea filmul ăsta la mall, sigur mi-ar cădea nachos în poală şi m-aş mânji pe pantaloni de sos salsa şi n-aş remarca decât la final, în timp ce mi-aş plânge bojocii de mila eroinei.

Drumul spre casă a părut rupt tot din scenariul fraţilor Dardenne. Am nimerit un şofer masiv, de vreo 50 de ani, care mi-a povestit toată viaţa lui. Şi-a pierdut locul de muncă, a încercat o mie de joburi, nimic nu rentează, nici taxiul, mizeria de om care închiriază maşinile le cere un milion şase sute pe zi, pe care dacă nu-i face îi dă de acasă, chiar înaintea mea a nimerit un nemernic care a refuzat să-i plătească cursa la destinaţie şi cu trei zile în urmă a fost refuzat de un angajator din străinătate, pentru că era prea în vârstă. Exact ca într-un scenariu al fraţilor Dardenne, aveam în poşetă o hârtie de un milion şi am vrut să i-o dau la destinaţie. Şi EXACT ca într-un scenariu al fraţilor Dardenne, omul m-a privit cu blândeţe şi a zis: “Pentru dumneavoastră, e gratis, pentru că mi-aţi ascultat necazurile şi semănaţi cu fata mea mai mare”.

Nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost drumul spre casă dacă ultimul film ar fi fost un Wes Craven. :D

Jurnal de festival (I)

Pentru că Films de Cannes e, de departe, festivalul meu preferat, din motive de filme noi şi superbe, atmosferă boemă, fugă de la un cinematograf la altul şi, nu în ultimul rând, Mungiu, pentru care am un fel de adoraţie profesională combinată cu o mare afecţiune personală, voi ţine jurnal zilnic, sau aproape. Să nu neglijăm factorul procrastinare, da?

Ieri, pe la şapte seara, o sun pe prietena mea Florentina Ciuvercă: cât puhoi de lume dărâmă Studioul la ora asta? Că nu m-am acreditat şi mă şi văd zbătându-mă prin norod în drumul spre badge ca ăla cu steagul românesc către crâncena redută.
Dacă vii repede, n-o să ai probleme.
Am venit repede şi n-am avut probleme, în schimb, după cam un sfert de oră, s-a creat o aglomeraţie de nu aruncai un ac. Doamne, mi-am zis. Măcar dacă ar merge cinema-ul de artă aşa tot anul, parcă-parcă n-ar băga lumea atât de mult Hollywood.
De la opt, era noul film al lui Michel Hazanavicius (băiatul cu Artistul). Filmul se numeşte The Search, şi e o adaptare liberă şi fără mare legătură a unui film de război din 1948, numit tot The Search.

Dacă The Search-ul original era cu supravieţuitori de Auschwitz, The Search-ul de acum e cu războiul ruso-cecen. Cu violenţele şi hărţuiala prin care novicii din Armata Rusă sunt dezbrăcaţi de orice urmă de umanitate, montate cu prim-planuri ale portretului lui Elţin rânjind în perete. Critică dură la adresa Rusiei, la adresa inactivităţii ONU – e adorabilă scena în care, după săptămâni de muncă pe teren şi poveşti cutremurătoare, eroina jucată de Berenice Bejo se duce să dea un raport cu lacrima-n gât, iar politicienii din sala de conferinţă mai au puţin şi adorm, sau discută între ei.

E o poveste cu doi protagonişti, un tânăr rus flower-power prins cu haşiş în buzunare de poliţie şi şantajat să intre în armată, şi un copil cecen care asistă la masacrarea de către ruşi a părinţilor săi şi pleacă în lume, singur, cu un bebeluş în braţe. E povestea paralelă a dezumanizării unui erou şi a recuperării celuilalt, în timp ce montajul te mută pe neaşteptate de la prim-planul copilului la cel al băiatului şi invers, şi destinele lor au un soi de paralelism subtil. Te întrebi unde şi când se vor întâlni. Anticipezi şi nu se întâmplă. Iar când la final, vezi, ţi se scoală părul în cap. ŢI SE SCOALĂ PĂRUL ÎN CAP. ŢI SE. Finalul lui The Search este, cred, cel mai puternic final de film pe care l-am văzut de foarte multă vreme.

Azi, Hazanavicius are masterclass la ora 13.00. Abia aştept să-l văd. Pentru că are un talent de povestit crize personale majore, o empatie şi o forţă de manipulare a emoţiilor cum rar am văzut.

După ce s-a terminat filmul, am rupt-o la fugă spre Elvira Popescu, unde se întâmpla Welcome to New York, de Abel Ferrara. Ţineţi minte scandalul de acum câţiva ani, când Dominique Strauss – Kahn, pe atunci şef pe Fondul Monetar Internaţional, căsătorit cu una din cele mai bogate evreice franţuzoaice, Anne Sinclair, şi potenţial prezidenţiabil francez, a hărţuit sexual o negresă cameristă şi a fost dat în judecată în State, iar cariera lui politică s-a dus de râpă vioi şi în pas alert?

Bun. Un regizor american independent, apreciat pentru filmele lui curajoase, a făcut un film în care a ales să atace direct moralitatea europeană găunoasă. Politicianul Devereaux, jucat de Gerard Depardieu, e cea mai detestabilă fiinţă din univers. Un gras libidinos, care se freacă de tot ce are gaură, care are impresia că-şi poate permite orice, genul de personaj care-ţi inspiră pofta să arunci cu furculiţe în ecran. Şi e un gras absolut nociv faţă de libidoul uman, căruia Ferrara îi explorează slăninile iar şi iar, îndeaproape. Uneori, ai senzaţia că filmul e făcut de o femeie, iar mesajul către graşii libidinoşi de pretutindeni e “Uitaţi-vă bă la voi că sunteţi hidoşi!”

Filmul nu e genul meu. E prea pe demonstraţie: “Noi nu suntem ca voi, asta nu e Franţa!” Daţi-o naibii, aţi avut şi voi un Bill Clinton care nu-şi putea ţine sula în pantaloni. Am o repulsie faţă de chestiile prea evidente şi prea demonstrative.
În schimb, personajul lui Jacqueline Bisset, nevasta miliardară, stilată şi sfâşiată între nevoia de a-i da în cap grasului ordinar care i-a distrus ambiţiile şi o formă de iubire, merită premii peste premii. Dacă fiecare film e sau ar trebui să fie despre un om care are o mare problemă, aici, omul cu marea problemă e ea. Şi te înduioşează luciditatea ei, dezamăgirea ei, furia ei.

La proiecţie a fost prezentă Jacqueline Bisset. Fermecătoare, volubilă, ireal de tânără – când am auzit că are 70 de ani, mi-a căzut faţa pe jos. Şi a povestit un film infinit mai bun, mai uman şi mai subtil decât cel pe care tocmai îl văzusem. Despre care presa povestea că n-a intrat în selecţie la Cannes pentru că era controversat. Sincer, n-a intrat în selecţie la Cannes pentru că e prost. Orice film care, în 2014, îţi desenează ca la idioţi că SUA e bună şi Franţa e curvă şi rea e prost. Pe de altă parte, conştientizez că filmul pare făcut anume pentru retardaţii de internet care, la o glumă subtilă, simt mereu nevoia să comenteze traducând gluma subtilă şi înţeleasă de toţi oamenii inteligenţi în retardeză elementară. Retardaţi din toată lumea, armata Căpitanului Evident, Welcome to New York e filmul vostru.

Apoi, desigur, m-am dus la party-ul de deschidere unde am combătut gerul cu vodcă. Şi vodca m-a făcut să cânt Louis Armstrong în drum spre casă. Şi am cântat prost. Aproape la fel de prost ca un film de Abel Ferrara.

MORALA: nu te lua după cum sună descrierea filmului. Dacă era să merg la un mall şi să aleg după descriere între The Search, o poveste cu război cecen şi copii, şi Welcome to New York, o satiră la adresa lui Strauss – Kahn, sex, corupţie, dependenţă, aş fi ales, logic, al doilea film. Şi aş fi luat o imensă ţeapă.

Ţăţismul ca trend pe 2014

În ultima vreme, toate reţelele sociale pe care le deschid – da, chiar şi sobrul LinkedIN – sunt pline de amanţi, amante, înşelat, relaţii abuzive, articole despre cum crede autoarea că toată lumea verifică telefonul persoanei iubite şi cine nu o face minte – stimată autoare, jur că nu am verificat niciodată telefonul nimănui şi mi se pare o grosolănie oribilă să te bagi în obiectele cuiva, şi, nu, faptul că te fuţi cu el / ea nu e circumstanţă atenuantă.

Am un singur lucru de zis:

M-AM SĂTURAAAAAAT!!

Un text despre diverşi bărbaţi abuzivi din vieţile doamnelor, care se întreceau la subsol în comentarii care a fost mai abuzată.

DA’ CINE V-A PUS, BĂI, SĂ STAŢI? UN GOGU TE POATE ABUZA CU O SINGURĂ CONDIŢIE. SĂ FII PRIN PREAJMĂ. DACĂ TE FACI NEVĂZUT LA PRIMA TENTATIVĂ DE ABUZ, NU MAI ARE PE CINE SĂ ABUZEZE.

Un text despre cum iubim bărbaţii însuraţi, deşi n-ar trebui, dar punem botul la vrăjeală.

FRATE, NU MI SE PARE CĂ, DE LA 25 DE ANI ÎN SUS, AI VREO SCUZĂ SĂ PUI BOTUL LA VRĂJEALĂ. IAR DACĂ NU ABORDEZI ÎNTÂLNIRILE CA PE NIŞTE INVESTIŢII CU TERMEN LUNG (“acum, că ne-am tras-o, trebuie să mergi la tata şi să mă ceri de nevastă!”) ci ca pe simple întâlniri, eviţi panarama dramelor Parisului.

Pentru că dacă e ceva extrem de vulgar, de hidos şi de greţos în scriitura feminină, e această perpetuă chiloţăreală dezgustătoare, această mutare oribilă a şorţului de bucătărie şi a bârfelor de cantină pe online.

Într-unul dintre aceste texte dezgustătoare am întâlnit sintagma mea preferată: “a ţine încurcată”. Era vorba despre un băiat care, deşi voia să îmbătrânească în concubinaj cu World of Warcraft, ţinea “încurcate” mai multe doamne.

Cum vine, mă, chestia asta cu “încurcarea”? Adică, cu ce te încurcă faptul că îl placi pe Gogu?
Mi-a explicat o amică binevoitoare: “Păi Gogu şi-a lăsat plasa la rând, şi apoi dă ţeapă şi rămâne femeia pe stoc”.

Vai de voi.

Dacă aţi înceta să vă gândiţi la voi însevă ca la nişte mărfuri care trebuie vândute şi aţi începe să vă consideraţi nişte persoane, nişte fiinţe cu valoare de sine stătătoare, probabil că lucrurile pe care le scrieţi n-ar fi atât de îmbibate de detergent de bucătărie, sos de roşii, ciorbă de burtă şi iz de tutun ieftin.

Te înşeală Gogu, fă? Bine face, pentru că eşti o vacă proastă şi inutilă.

Te bate? Să te bată, fă, să mori. Pentru că eşti o vacă proastă, inutilă şi stai.

Măcar dacă te bate şi crăpi ca vaca, n-o să aflu cum te stresa şi cum stăteai ca o viţică neajutorată, în timp ce Dumnezeu se întreba, nedumerit, de ce ţi-o fi dat creier, gură şi mâini.

Dezavantajele mâncatului sănătos

În tinereţe, mâncam şi eu ca toată lumea, adică extrem de prost. Cartofi prăjiţi cu ouă ochiuri, paste cu carne, chipsuri cu aromă fake de ghiceşte-ce-şi-câştigi-premiul-cel-mare, hamburgeri, cheeseburgeri, cozonaci, pe scurt, toate lăturile. Plus o tonă de dulciuri. Nu exagerez deloc. Un prieten a rămas praf când a văzut că am deschis poşeta şi, căutând mobilul, i-am dat să ţină un pachet de biscuiţi jaffa, o ciocolată, o pungă de napolitane şi nişte batoane de susan.

Aveam un stomac ca o cizmă. Digeram orice cu seninătate.

Apoi, am descoperit cum mănânci sănătos. Cu atenţie la combinaţii. Proteinele nu se combină între ele, doar cu legume. Harbohidraţii nu se combină între ei sau cu proteinele, doar cu legume. Orezul, cartofii, etc. – doar cu legume. Sâmburii graşi, idem. Singura pizza corectă e aia vegetariană, singurele paste corecte sunt cele cu sos de roşii, măsline şi busuioc, nu pui crutoane decât la ciorbă de legume, şi, de câte ori am chef să ronţăi, mai tai o felie din varza pe care mi-o cumpăr zilnic special pentru ronţăit, ca să nu ronţăi prostii. Şi dai jos nişte kilograme, ţi se curăţă tenul, nu mai pofteşti la idioţenii, începi să ai energie şi aşa mai departe.

Apoi, într-o zi, ieşi în oraş la masă cu nişte mâncăi şi zici să-ţi dai frâu liber.

Ei bine, în numai câteva ore te pomeneşti că boleşti de parcă ar fi sfârşitul lumii. Faci o indigestie de zici că ai mâncat cuie ruginite. Şi suferi de dai colţul.

Aşadar, prieteni, vedeţi cum treceţi pe mâncat sănătos. Că nu mai e cale înapoi. Stomacul vostru se crede subit vlăstar monarhic şi cere să i te adresezi cu Alteţa Voastră. Şi nu mai digeră decât frunze verzi şi poeme de dragoste autentică.

Despre iubire şi muie

Am tot scris despre cărţile, filmele, muzicile, spectacolele, etcurile altora.

Uneori, oamenii au făcut lucruri frumoase. Au fost creativi, oneşti, inventivi, muncitori, sărutaţi de muză şi rezultatul a fost pe măsură. Iar eu am scris cu entuziasm, pentru că lucrul pe care-l făcuseră ei merita asta. Oamenilor li s-a părut ceva firesc, aşa cum şi mie mi se pare firesc să ziceţi de bine de Dona Juana. Da, e o carte bună. De aia o relansez.

Apoi, aceiaşi oameni au făcut lucruri naşpa. Au fost leneşi intelectual, clişeici, s-au proptit în idei deja fumate, reţetari, neinventivi şi le-au ieşit nişte dude. Când îi iese o dudă unuia care te-a convins că poate mai mult, te enervezi puţin mai tare, că aşa e omul. Îi iartă neputinţa unui neputincios, dar o taxează dur pe a unuia putincios, pentru că-l suspectează de lasă-mă-să-te-las. Şi am scris cu furie, pentru că aşa sunt eu. O fire pasională. Entuziasm sau furie. Iar oamenii, în loc s-o ia tot ca pe ceva firesc, “da, mă, am dat o gherlă, mersi pentru muie, data viitoare vom fi mai atenţi”, se ofuschează ca nişte găini atinse de streche şi încep să facă drame, şi din secunda aia încolo, tot ce scriu eu are sigur şi un hint naşpa la adresa lor.

Coaie, mai ţii minte cum ai încasat lauda când a fost cazul? Ca pe o chestie pe care o meritai. Încasează şi critica tot aşa, te rog. Mai ales că eu nu critic niciodată fără argumente şi dacă îţi studiezi atent conştiinţa, ştii că am dreptate. Că dacă nu aveam, tăceam chitic.

Frumuseţea tainică a vârstei a treia

Când nu mai ai muşchi,
Hormoni,
Feromoni,
Erecţii
Frecţii,
Vrăjeli de doi bani,
Coaie
Nevoie de a etala coaie
Chiar dacă nimeni nu a cerut să le vadă.

Când nu mai ai o piele perfectă
Când nu mai inspiri şi nu mai transpiri machism.
Când nu mai dai fiori de dorinţă
Şi nu mai faci să curgă râuri de miere

Când rămâi pur şi limpede ca o idee.
Abia atunci ai atins frumuseţea desăvârşită.

(Foto: Alan Delon Officiel)

A greater point

Pe cei mai mulţi inşi care mă stresează cu “am un manuscris aşa şi pe dincolo, poate vrei tu să-l citeşti” îi expediez cu plonjeu. Know-how-ul se plăteşte, sau măcar se recompensează, nu se subînţelege că-l merită tot gigelul de pe net pentru că ţi-a dat un like ipocrit la două poze.

Dar sunt copiii care mă caută să-mi ceară susţinere şi pe ăştia n-am cum să-i refuz, pentru că am fost şi eu copil şi am primit la rândul meu susţinere de la diverşi oameni care ştiau să facă lucruri, şi fără ei n-aş fi evoluat.

Copiii îmi trimit texte – unele scrise cu talent – dar care imită literatura de azi. O imită în ce are ea bun – în lipsa de emfază şi în realismul detaliilor, dar o imită şi în ce are ea mai prost. Şi anume lipsa desăvârşită de relevanţă.

Ceea ce lipseşte multor texte de azi, şi asta le face foarte uşor de uitat, este “the greater point”. Pe româneşte, miza. Pe şi mai româneşte, durerea subtilă care leagă totul într-o chestie unitară şi îi insuflă un sens mai înalt şi mai profund decât acela de “el o iubea, dar ta-su era împotrivă, apoi a venit cineva şi avea mai mulţi bani”.

Romeo şi Julieta nu e o capodoperă care a străbătut secolele doar pentru că ne povesteşte cum un băiat iubea o fată, dar au murit amândoi pentru că n-au aprins lumina să se organizeze. Romeo şi Julieta e o capodoperă pentru că vorbeşte despre cât de stupidă şi inutilă e rivalitatea între oameni care ar trebui să formeze o comunitate. Şi e valabilă pentru români vs. unguri, cehi vs. polonezi, arabi vs. evrei şi orice alte grupări etnice care aleg să pună mai mult preţ pe un un smoc de idei preconcepute decât pe oamenii de lângă ei.

Prin asta nu încerc să spun că literatura ar trebui să ţină morţiş să demonstreze ceva. De câte ori s-a încercat asta, s-a ajuns la proletcultism penibil şi jenant. Sau la “Puiul” lui Brătescu – Voineşti, care să ne înveţe să ascultăm de mămica, că altfel murim pe mirişte. Spun doar că, dacă te apuci de scris, trebuie să ştii DE CE scrii exact chestia aia şi nu alta. “Pentru că vreau să impresionez femei şi să obţin felaţii gratis” nu e un răspuns. De asta s-a apucat să scrie Dan Alexe şi iată rezultatul.

Tot gândindu-mă la asta, mi s-a revelat şi sensul religiei. Nu Dumnezeu are nevoie de noi. Fiind o entitate abstractă, nu are nevoie de foiţă de aur pe nimb, să pară mai bazat. Noi suntem cei care avem nevoie de Dumnezeu ca să conferim un sens mai profund traseului nostru cotidian, exact aşa cum un text care are un Dumnezeu al lui este mai valoros decât unul care descrie mecanic acţiuni.

Şi nevoia de Dumnezeu este folosită prost de mulţi. Cretinii îl transformă în autoritate punitivă, fixistă şi plină de preconcepţii, exact cum sunt ei. Lacomii îl transformă într-un jăpcar ahtiat după foiţă de aur, exact cum sunt ei. De fapt, e vorba de “a greater point”. De ceva care să te ghideze pe un traseu mai valoros decât acela al banalităţii tale absolute şi absolut irelevante.

What’s your greater point?