“Du-te bă în vacanţă!”

Din seria “sfaturi nesolicitate care irită teribil”.

Fiecare om are în viaţă momente când lucrurile i se leagă mai greu, şi atunci turbează de nervi. Şi, evident, nervos fiind, remarcă mult mai uşor lucruri cu potenţial enervant. Desigur, vorbim despre lucruri cu potenţial enervant care nu te înfurie doar pe tine, ci pe mulţi-mulţi alţii, ca dovadă că se sharuiesc ca pâinea caldă. Sau, zilele astea, când toată lumea e alergică la gluten, poate chiar mai bine.

Am fost în vacanţă. O săptămână într-un orăşel de munte, într-un hotel care m-a primit cu pisica. Dar n-am avut nici un chef de chestia asta, m-au enervat liniştea, prostia locală şi netul fluctuant al hotelului, drept care m-am întors la Bucureşti cu o nerăbdare greu de pus în cuvinte.

Am planificat şi un weekend în Grecia, am cumpărat bilete, am rezervat hotel. Şi nu m-am dus. În dimineaţa plecării mi-am dat seama că nu am nici un chef de chestia asta.

Sunt doar câteva argumente în sprijinul enunţului: “Vacanţa nu e o soluţie pentru un om care e concentrat pe altele”. Faceţi un pustiu de bine şi nu mai daţi genul ăsta de comentarii. De fapt, încercaţi să nu mai daţi deloc comentarii despre cum ar trebui să fie viaţa omului din spatele textelor. Mizaţi pe faptul că omul ştie exact ce îşi doreşte. Şi că lucrurile care ar funcţiona pentru voi nu sunt neapărat funcţionale şi pentru alţii.

Da, e adevărat, scriu texte în care îmi despachetez nervii şi-i servesc fără garnitură. Totodată, e adevărat că nervii mei despachetaţi au public. 75000 de unici şi 225.000 de vizualizări în luna august şi încă numărăm. Aşadar, dacă eu am un surplus de drăcuşori de exorcizat, o fac pe un teren personal, care nu e nici o secundă treaba ta, şi 75.000 de oameni au decis că au drăcuşori similari, care mai exact e problema ta? Poate faptul că tu n-ai 75.000 de unici? În rest, dacă te încearcă teribil de tare grija faţă de mine, manifest-o sub formă de donaţie sau advertorial. E singura formă de grijă acceptată.

Chiar nu-mi doresc să mă cert şi să banez în stânga şi în dreapta, contrar impresiei unora: “Mamă, ce-ţi mai place să te cerţi”. Dar trebuie să înţelegeţi că, în clipa când postaţi băgăreţ şi intruziv, nu-mi daţi de ales. Şi asta ţine şi de o preconcepţie românească: dacă e bărbat, ştie ce are de făcut; dacă e femeie, toţi nimenii ne câştigăm dreptul să-i dăm instrucţiuni de parcă am fi extras-o din orificiul anal. Dacă vă ajută mai mult, comentaţi la mine aşa cum aţi comenta la un bărbat. Cu acel respect dat de distanţă.

Şi, nu, nu mă duc în nicio altă vacanţă. Poate mă voi folosi de perioada asta să scriu un text mai mare (roman, piesă de teatru, orice altceva), bazat exact pe nervi şi furie. Aşa cum Picasso a avut perioada albastră, eu o să am perioada irascibilă. Şi, după cum arată cifrele seci şi calme, întâmplător sau nu, perioada irascibilă a mea are cel mai mare succes şi cei mai înfocaţi urmăritori.

Pentru că, poate, nu e doar perioada MEA irascibilă. Poate e o perioadă irascibilă pentru o bună parte din omenire, iar eu nu fac decât să exprim o stare de fapt. V-aţi gândit la asta, înainte să-mi tot daţi comentarii obraznice şi nesimţite de vecinu’ handicapat de la trei care pretinde că ştie ce e mai bine pentru tine decât ştii tu însuţi?

Deci, o vreme, o să scriu nervos. Nu pot preciza cât. Dar dacă ţi-e incomod, există “x” în colţ. Foloseşte-l cu încredere.

Comunicatul de presă vs. textul de autor

Ştie toată lumea că, în ultima vreme, majoritatea ştirilor care apar pe agenţii sunt comunicate de presă scrise de un PR harnic şi încărcat de un sac de limbi de lemn, plătit de cel care are interes direct să comunice ceva prim respectivul comunicat de presă, drept care, nimeni nu se supără dacă textul e preluat şi de Gigel, şi de Ion, şi de Vasile. Omul care are de comunicat ceva se bucură că informaţia circulă, PR-ul e oricum plătit, deci îl doare pe la bască, iar agenţia nu face fiţe, pentru că ştie că nu e vorba de vreo exclusivitate.

Drept care, vezi frecvent acelaşi text, să zicem: “Formaţia corală Păstârnacii veseli a luat premiul de originalitate la festivalul Vox Sana in Corpore Sano, de la Zăpăceştii de Vale”, cu maxim vreo mică modificare în titlu, gen: “Premiu FABULOS pentru Păstârnacii veseli” sau “Rămâi prost dacă afli ce s-a întâmplat la Zăpăceştii de Vale”, sau “EI sunt MARII CÂŞTIGĂTORI DE LA ZĂPĂCEŞTI! CLICK AICI SĂ-I DESCOPERI!!” – cum ziceam, vezi frecvent acelaşi text pe trei agenţii de ştiri, patru tabloide, opt publicaţii (no) quality, şapte siteuri de televiziuni şi patruzeci de bloguri.

Partea gravă a acestui fenomen este că pulifricii cu patru clase ajung la concluzia că orice text de pe net e comunicat de presă. Şi încep să ciordească texte de pe siteuri şi bloguri de autor cu un tupeu demn de chestii mai nobile. “Păi ce, credeam că e ca o ştire şi că se poate s-o preiau pur şi simplu”, îţi motivează senin pulifriciul când îl întrebi cum morţii curvei tiriste, sifilitice şi blenoragice de mă-sa şi-a permis să-şi bage mânuţa în ce-i al tău.

Păi nu-i chiar aşa, dragi pulifrici. Comunicatele de presă se primesc pe mail, direct de la PR, cu binecuvântarea şi ocazional cu rugămintea să faci un pustiu de bine şi să le publici. Deci, acordul există a priori. PR-ul dă oricum un text utilitar, care te informează de victoria fără precedent a Păstârnacilor Veseli, eventual include şi trei citate din numiţii Păstârnaci şi vreo două de la notabilităţile locale prezente la măreţul eveniment. Scopul lui nu e să seducă universul cu acel text. E promovare pură şi simplă, atâta tot.

Textul de autor e un text care nu vizează alt succes decât acela de “ioooi. ce mişto scrie omul ăsta”. Nu e în slujba nimănui, nu face temenele, are atitudine, personalitate, şi accentul nu cade pe ce anume aflăm, ci pe calitatea scriiturii.
În condiţiile astea, furtul de texte de autor e de neiertat. E ca şi cum aş fura eu porţelanurile bunică-tii, pretextând că, la ultima petrecere mondenă la care am fost, tacâmurile de plastic veneau gratuit, din partea casei.

Iar decizia autorului legată de propriile lui texte trebuie respectată. E marfă de designer, nu marfă de mase. Costă cât vrea autorul să coste şi se dă cui vrea autorul să dea. Şi chiar dacă eşti un zgârcit ordinar şi, în loc să plăteşti om să ţină blogul companiei, ciordeşti cu neruşinare de pe net, un “permite-mi să preiau un fragment cu link” sau un reblog; care asigură şi fragmentarea, şi linkul, pot face minuni.

Justificatorii

Azi, vom trata o specie de om care e direct responsabilă de propagarea răului în lume: omul care găseşte o explicaţie.

Poate fi colegul de muncă care-ţi justifică istericalele sinistre, inexplicabil tolerate de toată lumea, ale amantei şefului. Poate fi partenerul de biznis care-ţi explică împăciuitor de ce un colaborator are un comportament de o mârlănie greu de descris. Poate fi maică-ta, care-ţi explică de ce bogatul familiei explodează literalmente de aroganţă, ca un balon umflat dincolo de rezistenţa gumei din care e fabricat. Poate fi oricine.

Şi omul care găseşte o explicaţie vine să-ţi spună: “E adevărat, Gogu e cam violent / Vasilica ţipă ca proasta / Ionel fură portofele, dar vezi tu, a avut o viaţă grea, a făcut foamea, setea, dorul de codru verde şi n-a avut mereu bani de ciocolată Cibo, care, ştie toată lumea, e panaceul universal pentru traumele sufletului”.

Acum, drag public, să ridice două degete acela dintre voi care n-a avut o viaţă grea, care n-a făcut niciodată foamea, setea, dorul de codru verde şi care a avut mereu ciocolată Cibo la discreţie.

Bun. Faptul că ai avut o viaţă grea te transformă automat într-un nemernic? Nu. O sesiune-două-trei de foame îţi ia neapărat minţile şi te face să uiţi că eşti om? Nu.

Adevărul e că toate acestea te transformă într-un nemernic doar dacă se nimeresc să dea peste cineva care ar fi fost un nemernic şi în caz de viaţă uşoară şi cornul abundenţei adânc înfipt în fund la orice oră din zi şi din noapte.

Iar justificatorii, oamenii care ţi-l scuză pe nemernic nu fac decât să-i perpetueze nemernicului o stare de confort pentru a fi nemernic în continuare.

Ce încearcă nemernicul de fapt? Folosindu-se de aroganţă, agresivitate sau alte mijloace inechitabile, obţine lucrurile pe care şi le doreşte investind mult mai puţin decât un om care optează pentru un traseu echilibrat şi fair-play.

Care e soluţia corectă? Să-i arăţi nemernicului că manevrele lui sunt nefuncţionale. Exact ca un computer care dă ERROR – ERROR – ERROR de câte ori încerci un shortcut pe care nu-l recunoaşte.

Ce speră justificatorul? Speră ca, intrând în graţiile nemernicului, să aibă mai puţin de îndurat şi mai mult de câştigat. De fapt, demersul “înţelege-o şi tu pe cutăriţa, că a avut o viaţă grea, etc.” se completează cu “uite, băi, cutăriţo, eu te apăr de faţă cu lumea, ar trebui şi tu să…” Demersul aparent altruist e de fapt de un egoism feroce.

Justificatorii se comportă aidoma unor mafioţi. Ştiu că apără o chestie oribilă. O fac strict urmărindu-şi propriile interese. Şi, făcând asta, contribuie la perpetuarea manevrelor mafiote. Pentru că, dacă nemernicul n-ar avea apărători şi aliaţi, ar ajunge rapid la capătul şmecheriilor şi ar fi silit să schimbe foaia.

De aceea, vă rog mult, avocaţi benevoli ai nemernicilor, daţi-vă zece secunde în care să vă gândiţi: “merită persoana pe care o apăraţi justificarea voastră? e lucrul pe care-l aveţi de câştigat suficient de valoros încât să contracareze faptul că apăraţi un deşeu uman? sau chiar credeţi sincer că o viaţă grea justifică faptul că un om se comportă oribil?”

Dacă credeţi ultimul enunţ, e bine să vă ocolim. Nu ştim niciodată când veţi decide că aţi ajuns la nivelul de greutăţi optim pentru a vă da şi voi arama pe faţă.

“De ce dai tu sfaturi despre copii?”

Dacă tot mi-am descoperit pe ultima sută de metri vocaţia de autor pe parenting, hai să recidivăm.

Una dintre cele mai frecvente întrebări de la articolul cu copilaşul umilit în supermarket a fost: Tu n-ai copii, ca ce chestie ne înveţi pe noi cum să ni-i creştem pe ai noştri?

Dragi prieteni,

Eu n-am copii, dar cresc copiii altora de pe la 14 ani.

Vedeţi voi,
eu eram copil eminent, într-o familie de o sărăcie lucie. Şi, destul de repede, m-am prins că meditaţiile sunt o sursă destul de bună şi stabilă de bani. Excelam în două domenii: limba engleză şi matematica. Am început cu câţiva copii corigenţi, nu cu mult mai mici decât mine, dar consideraţi de toată lumea, inclusiv părinţii lor idioţi pe care i-aş bate şi acum cu mătura peste dinţi, cazuri pierdute pentru umanitate.

Buuun. Am luat un astfel de copil, l-am meditat o vară întreagă. Nu ştia nici măcar tabla înmulţirii, deşi era în a şasea. S-a dus, a dat corigenţa. A luat opt.

Care era de fapt principala problemă a copilului?

Răspuns: o încredere în forţele proprii făcută franjuri de nişte bovine cu zero aptitudini părinteşti, care din prost, tâmpit şi idiot nu-l scoseseră. “De nimic nu eşti bun!” Vă sună familiar? Şi mie. Ce vor părinţii să spună cu asta? “Pune mâna la treabă!” Ce înţelegi tu, copil? Că de nimic nu eşti bun.

După ce am obţinut optul de la corigenţă, toată lumea a căzut în cur de mirare şi minunare, şi m-a întrebat: ce dumnezeu ai făcut cu idiotul sinistru care blabla?

Nimic special. I-am spus că nu e idiot sinistru. I-am spus că voi sunteţi idioţi siniştri pentru că-l trataţi cum îl trataţi. Şi că e în puterea lui să înţeleagă materia aceea. Am luat-o frumos, lecţie cu lecţie, i-am explicat fiecare teoremă în parte până a înţeles-o, am făcut exerciţii până m-am convins că a înţeles teorema cu pricina, l-am copleşit cu teme, şi-l sunam seara să-l verific dacă şi-a făcut temele. Pe scurt, l-am muncit pe copilul ăla ca pe hoţii de cai, dar l-am şi lăudat vârtos pentru fiecare rezultat. I-am insuflat credinţă în faptul că taskurile care se cereau pentru corigenţă sunt realizabile. şi au fost.

După ce “team Lorena” a luat opt la corigenţă, subit, mi-au fost livrate alte cazuri disperate similare. Şi, asemănător, am reuşit să iau notă de trecere cu toţi. Bine, nu toţi au fost de opt – care e o notă imensă la un examen de corigenţă, unde toţi profesorii pleacă din start cu preconcepţia că eşti cretin. Unii erau mai recalcitranţi, unii mai delăsători cu temele, unii mai neatenţi la explicaţii şi a trebuit să muncesc triplu pe câte un şase. Dar rezultate au fost la toţi.

Deţineam vreo metodă secretă? Nu. Pur şi simplu nu făceam decât să le spun lucruri pe care tânjisem eu însămi să le aud de la adulţii din jurul meu, dar adulţii din jurul meu fuseseră prea zgârciţi emoţional să mi le ofere.

O tanti pe care o chem eu să-mi facă curat m-a întrebat o dată, cu jumătate de gură, dacă mă supăr dacă vine cu nepoţica de patru ani, care i-a aterizat în primire. N-avea cu cine s-o lase. Şi e extrem de energică şi pusă pe şotii. Desigur, nu m-am supărat.
Şi au venit. Primul lucru pe care l-a făcut copilul a fost să alerge după Pulică, motanul meu, şi să-l tragă de coadă. Dacă eram o gâscă proastă, începeam să zbier. Am procedat altfel. Am luat-o în braţe, am mângâiat-o pe căpşor şi i-am povestit cum l-am salvat pe Pulică, pe când era un pisoi mic-mic-mic, de pe un tomberon, unde se căţărase cu chiu cu vai, şi-l lătrau nişte câini mari şi fioroşi. Am mai şi înflorit povestea, e adevărat. M-a ascultat copilul ăla cu o cuminţenie de înger şi, la final, a luat pisoiul în braţe – “cu delicateţe, mămică, că e sensibil, ca şi tine!” – cu delicateţe, să-l mângâie pentru că a fost agresat de câini. Apoi am învăţat să desenăm pisici şi, până a terminat tanti de făcut curat, am fost de o cuminţenie şi o drăgălăşenie de nu i-a venit bunică-sii să creadă.

Am nimerit şi copii mai distanţi, care nu erau pe giugiuleală. Cu ăia poţi excela în discuţii. Le pui întrebări şi descoperi câte o minţişoară impresionant de activă şi de vie, care înregistrează totul, ca un radar. Dacă ei se transformă în nişte mici mizantropi, greşeala e tot a părintelui bou-de-România, care insistă să-l trateze ca pe un copil: “Taci din gură, că nu ştii nimic!”

La începutul filmărilor la spotul ăsta, aveam patru copii şi un bebe intimidaţi şi tăcuţi ca mormântul. Erau pe un imens platou de filmare, înconjuraţi de o echipă de străini. Ca să ajungă la nivelul ăsta de relaxare, ne-am jucat de-a prinselea o oră. Şi a trebuit să le explic că “ne jucăm de-a mama isterică şi copiii răi”, ca să nu se inhibe când am început eu să urlu.

N-am copii nu pentru că nu ştiu cum să mă port cu ei, ci pentru că nu s-a ivit oportunitatea. Dar când o să-i am, garantez că o să ne distrăm minunat împreună. Asta nu ştiţi voi să faceţi. Să vă bucuraţi cu adevărat de tinereţea, prospeţimea şi pofta de joacă a ălora mici. Ar trebui să vă slujească de energizant, dacă le-aţi lua ca atare şi nu aţi fi setaţi pe un perpetuu “Stai locului!” şi “Taci din gură!”

Dragă mămică isterică

Stăteam azi la coadă în urma ta, într-un Mega Image. Ţi-ai plătit cumpărăturile, ţi le puneai în plase, când copilaşul tău a început să tropăie în spaţiul strâmt din faţa caselor, blocându-mi trecerea. Eu, pasămite, îmi luasem doar o îngheţată şi o sticlă de apă, am terminat repede.

Eu am mângâiat finuţ copilaşul pe cap şi l-am rugat: Te dai puţin la o parte? Până să reacţioneze el, tu l-ai smucit cu mojicie. Era fetiţă. Şi ai început să urli ca apucată de streche: Proasta dracu’, mereu stai în drumul oamenilor. Dă-te la o parte!

Ţi-am zis pe un ton calm, deşi mi-am reprimat cu greu impulsul de a te da cu capul de marginea metalizată a casei de marcat: “Stimată doamnă, nu era nevoie!” Ai dat din umeri şi ai mai smucit copilul o dată.

În primul rând, dragă mămică isterică, procedând astfel, i-ai dat copilului tău informaţia că, în ochii tăi, el valorează mai puţin decât un străin la nimereală de la casa de marcat. L-ai umilit verbal în faţa unui întreg magazin şi a unei persoane străine cărora voi nu-i datoraţi nimic şi, care, evident, nu e nici o secundă recunoscătoare că ai ales s-o ajuţi aşa.

Eu nu ţi-s nimeni şi nici n-am reţinut nimic din fizionomia sau personalitatea ta, am reţinut doar brutalitatea faţă de făptura aia mică şi fragilă. Făptura aia mică şi fragilă, însă, e urmaşul tău de drept, viitorul om mare care te va privi într-o zi în ochi şi-ţi va spune cu seninătate: “Mi-a fost ruşine toată viaţa să fiu copilul unui jeg uman cum eşti tu!”

Şi, poate, te va brutaliza verbal aşa cum ai brutalizat-o tu. Asta e chiar indicat, pentru că ţi-o meriţi. Dar poate ţi-a moştenit prostia şi-şi va brutaliza copiii aşa cum a învăţat de la tine, iar asta mi s-ar părea impardonabil.

Aşadar, dragă mămică isterică, tocmai ai călcat în picioare fiinţa pe care trebuia s-o protejezi, în favoarea unui străin oarecare.

Apoi: eu rugasem frumos copilaşul să se dea la o parte şi, mai mult ca sigur, s-ar fi dat. Era doar cu privirea pironită la mine. Întâi am crezut că e din cauza frumuseţii mele răpitoare. :D După ce ai deschis tu clonţul, m-am prins că era altceva. Copilul ăla auzea pentru prima oară în viaţa lui nişte cuvinte rostite pe un ton uman.

Te mai miri că sunt atâţia proşti pe Internet care intră mereu în discuţii pe un ton de parcă te-ar fi scos din cur? Probabil că sunt copiii unor astfel de mame.

Dar ce e mai trist, dragă mămică isterică, e că-i vei transmite ăluia mic preconcepţia instinctuală că toţi oamenii sunt proşti şi răi ca tine. Şi asta e cel mai grav. Nu pentru că va tinde în mod natural spre singurătate, pentru că l-ai obişnuit de mic cu faptul că interacţiunea umană e un chin de nedescris, care trebuie scurtat pe cât posibil. Ci pentru că, urmărindu-te cât eşti de grotescă şi hidoasă în prostia şi răutatea ta, va dezvolta un ochi special pentru prostia şi răutatea altora.

Dragă mămică isterică,

probabil că tocmai ţi-ai condamnat copilul la comedie.

Update: Nu fi al nu ştiu câtelea care mă întreabă de ce comentez dacă n-am copii. Uite răspunsul aici.

Octavian Paler

Zilele astea, m-am întâlnit cu domnul Alex Ştefănescu, care-mi ceruse cărţile să le facă recenzii. N-a venit cu mâna goală. Mi-a adus la schimb volumul lui de memoralistică, Bărbat adormit în fotoliu. Pe care, desigur, l-am primit cu un subtil “pfff, încă un critic care vrea să se dea scriitor, şi, ca să n-o spună pe şleau, cică scrie memorii.”
Apoi, în metrou, am deschis cartea într-o doară. Să lăsăm faptul că, în paginile ei, oameni ca Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Adrian Păunescu, şi muuuulţi, mulţi alţii, forfotesc de colo până colo, ca acasă, cu tot ce au ei mai omenesc şi, implicit, mai hazliu. În scurt timp, râdeam în metrou cu cartea în mână, aşa cum nechez eu când e ceva de râs. În hohote, ştergând muci şi lacrimi, spre oripilarea cucoanelor cumsecade. Dau doar un fragment, să râdeţi şi voi. Da, cârcotaşu’ din rându’ din mijloc, am cerut permisiunea autorului. Aşadar, iac-aşa.

PS: Cartea am citit-o neîntrerupt, până la capăt. Noroc că e scurtă, sau aşa pare la lectură. Am făcut trei tururi de Republica – Dristor doi cu ea.

În anii ’80, Octavian Paler avea cele mai înalte funcţii şi demnităţi – redactor-şef la România liberă, membru în CC al PCR, deputat în Marea Adunare Naţională etc. –, dar mai voia ceva: să fie recunoscut ca scriitor. De aceea, ori de câte ori îl vizita vreun critic literar la România liberă, îl sechestra în biroul lui, asaltându-l cu întrebări în legătură cu viaţa literară sau copleşindu-l cu o paradă de
cultură.

Am fost şi eu o dată ţinut astfel ostatic. Octavian Paler stătea la un birou pe care se aflau teancuri de cărţi, de o înălţime ostentativă şi o lampă electrică menită să sugereze scrisul nocturn, iar eu mă foiam într-unul din cele două fotolii care flancau măsuţa din faţa biroului. Trecuseră trei sferturi de oră de când ascultam un discurs despre Oedip şi Sfynx şi tot nu găseam prilejul să-mi iau rămas bun şi să plec. Deodată, în încăpere şi-a făcut apariţia Mariana, secretara lui Paler, cu un castron cu căpşuni în mână. Peste căpşunile proaspăt şi bine spălate, fusese presărat zahăr din abundenţă. Nu mi-a mai venit să plec. Mariana a aşezat castronul pe birou, în faţa lui Paler, şi a părăsit tăcută încăperea.

Spre marea mea dezamăgire, Octavian Paler a început să mănânce căpşunile de unul singur, continuându-şi dizertaţia. Lua câte o căpşună cu două degete, o băga voluptuos în gură şi o strivea cu abilitate exact în pauza dintre două fraze. Mustoasele fructe deveneau astfel un fel de semne de punctuaţie ale
interminabilului său discurs. Timp de alte trei sferturi de oră, oratorul infatigabil din faţa mea a înghiţit astfel, una după alta, toate căpşunile din castron, fără să mă servească şi pe mine măcar cu una. La plecare, zăpăcit de ceea ce mi se întâmplase, am găsit cu greu clanţa de la uşă.

La mulţi ani după consumarea acestui episod, citind Jurnalul lui Mircea Zaciu, am găsit o însemnare care mi-a atras imediat atenţia: autorul povesteşte cum, mergând în vizită la Octavian Paler, pe vremea când Octavian Paler era redactor-şef la România liberă, l-a găsit pe acesta cu un castron cu caise în faţă.

Cât timp a durat convorbirea – istoriseşte vexat Mircea Zaciu – Octavian Paler a mâncat imperturbabil toate caisele, fără să-i ofere şi lui măcar una.

Întrucât cartea lui Mircea Zaciu a fost citită de multă lume, Octavian Paler s-a simţit dator să explice, în presă, că nu-şi aminteşte întâmplarea şi că, dacă lucrurile s-au petrecut cu adevărat aşa cum le relatează autorul jurnalului, a fost vorba, fără îndoială, de un accident, regretabil, dar lipsit de semnificaţie. Oricine poate avea o dată în viaţă – conchidea moralistul – un moment de neatenţie.

Lonely drinker

Dragi beţivi din listă,

Că ştiu că sunteţi mulţi. Am destui scriitori (cea mai beţivă îndeletnicire din univers), muzicieni (locul II în top) şi actori (bronz), plus suficienţi beţivi pur şi simplu, încât să am un tablou complet al interacţiunii dintre alcool şi om.

Deci, dragi beţivi, spuneţi-mi dacă vă e familiar genul meu de băutor.

Eu, boieri dvs., nu prea beau cu prietenii sau cu alte persoane. Cel mult o bere-două, sau un pahar-două de vin, dar în limita fermă a autocontrolului. Dacă întâlnirea e cu persoane care-mi sunt foarte noi, de cele mai multe ori, nu beau alcool deloc.

În schimb, adooooor să beţivănesc singură, în timp ce scriu câte ceva sau ascult muzică. Băutul de unul singur îmi place la nebunie. Mă relaxează, mă încântă, mă ameţeşte, mă împlineşte. Toate cărţile semnate de mine din biblioteca voastră, toate revistele cu articole de mine din revistoteca voastră şi tot acest blog – toate sunt rezultatele unor sesiuni de lonely drinking.

Deci, dragi beţivi din listă – aţi mai văzut aşa ceva? Vi se pare firesc?

Luaţi-o ca pe un reality check.

Îţi ameninţi lista cu unfriend-uri în bloc? Felicitări, eşti oficial un cretin!

Zilele astea, politica a cam dat în clocot, drept care, ambele tabere dau cu mitraliera verbală de rup poligonul. Ceea ce e oarecum normal. Când ai un job, e logic să ţi-l aperi, iar când n-ai un job, e firesc la modul visceral (nu şi onorabil, dar de când e onoarea preocuparea unui om flămând?) să-l latri pe al altuia.

Eu mă menţin foarte Switzerland, pentru că nu m-a plătit nimeni să-i fac lobby şi nu mi se pare că vreunii din combatanţi merită vreo gratuitate. Dar, stând frumos la margine, văd pe câte un intrat / o intrată în fibrilaţii cum spumegă de zor şi, pe post de cireaşă, rage: “Dau unfriend lu’ cine îi place X!”

Pe bune, băi căcăţel? Păi, dacă eu aş da like cu toată convingerea la ceva, m-ar durea exact în moţul din vârful băştii de ameninţarea ta de unfriend.

Chintesenţa democraţiei e să respecţi pluritatea de opinii. Poţi să nu fii de acord cu ele, poţi să le conteşti, poţi să polemizezi, dar să ameninţi cu unfriend dacă X nu dă unlike cui zici tu să dea unlike e descriptibil printr-un cuvânt scurt şi sec. Şase litere. Continue reading

Băga-mi-aş

Se întreabă un prieten de ce femeile îşi bagă pula (inexistentă) la supărare în obiectul furiei, în loc să facă ceva specific sexului lor, şi anume să-şi introducă obiectul furiei în pizdă.

Întrebarea asta are sens doar dacă eşti nevasta mutant marţian care a picat azi pe Pământ – rolul ăla jucat superb de Kim Basinger – şi ştii tehnic care e anatomia bărbatului, cea a femeii, dar nu înţelegi emoţiile, sentimentele şi modul în care funcţionează ele.

Bărbaţii îşi vizualizează pula ca pe un buzdugan, cu care pedepsesc, asupresc, atacă, nimicesc pericole. Odată pula băgată în ceva, acel ceva se dezintegrează magic şi dispare. Băgarea pulii e un act fioros şi ofensiv.

Femeile îşi vizualizează pizda ca pe cel mai preţios secret al fiinţei lor. O epilează, o oblojesc cu nu ştiu câte creme, are un gel de spălare special pentru ea şi orice fată vă va spune că are minimum trei perechi de chiloţi mai scumpi decât întreaga ei ţinută din momentul în care te întâlneşti cu ea pe stradă. Aşadar, accesul la pizdă e select şi rezervat doar unui club exclusivist de VIP members.

În nici un caz nu-ţi bagi în pizdă sticla de bere pe care ai scăpat-o şi s-a făcut cioburi, exact când mureai de sete. În aia-ţi bagi pula. În aia şi în mama fabricantului care a făcut sticla casabilă.

În nici un caz nu-ţi bagi în pizdă târlanul care se tot împingea în tine în autobuz. Hei, ar fi ca şi cum toate mişcările tale gen “oops, te-am nimerit din greşeală cu-n genunchi în coaie, scuzeeee” ar fi fost în zadar. Şi în ăla îţi bagi pula. Preferabil în gât. De jos în sus.

În nici un caz nu-ţi bagi în pizdă impozitele, oamenii proşti, jegul de pe străzi şi pe Alex Velea. În fond, pizda e o uşă spre organismul tău. Dacă-ţi bagi toate astea în pizdă ţi le aduci în tine. În toate astea îţi bagi pula. În speranţa că e letală.

“Dar femeile n-au pulă!”

Să mori tu că realismul e caracteristica principalelor înjurături pe care le ştii?

“Te bag în pizda mă-tii!”
Să ne imaginăm o bătrânică crăcită, şi pe Ion îndesându-l pe Gheorghe între coapsele ei subţirele şi veştede.

“Îţi fut morţii mă-tii!”
Nu ştiu de ce, dacă e s-o luăm realist, pare o autoînjurătură. Cine ar vrea să-şi petreacă noaptea în cimitir, căutând mormintele familiei Popescu, pentru un act sexual incomod şi lipsit de satisfacţii?

“Să mă piş pe familia ta!”
-Alo, tată, mamă? Nu veniţi până la Bucureşti? Uite, un băiat cu mustaţă vă plăteşte trenul şi dus, şi întors. Are o surpriză pentru voi!”

Futu-ţi ceapa mă-tii!
Nu se precizează dacă ceapa e elementul activ din actul sexual, sau cel pasiv.

“Să mă cac pe crucea mă-tii!”
Şi-mi imaginez un tinerel cocoţat pe o scară în formă de A, deasupra unui mormânt, cu pantalonii în vine, apăsând intens din vintre. “OK, trebuia să iau Ciocolax. Dar poate nimeream şi crucea vecinului. Nevermind, îl trecem la victime colaterale”.

“Sugi o mie de pule!”
Mă rog, asta chiar poate fi realistă. Depinde cui i-o adresezi.

Later edit


Ghici înjurătura mea.