Ce a înţeles greşit feminismul

Feminismul a început ca un lucru bun. Da, femeia e şi ea fiinţă umană. Nu, nu e normal să fie un obiect mutat de colo-colo şi folosit după cum vor unul şi altul. Da, femeia are de dat socoteală doar celor cu care are un contract activ de muncă. Da, femeia are dreptul să studieze, să aibă banii ei, să fie plătită egal cu bărbatul pentru muncă egală, să fie şefă, să bea singură în cârciumă sau să călătorească singură. Da, femeia are dreptul să refuze avansuri care îi displac şi să aleagă cum, cu cine şi cât.

Feminismul este util în situaţii profesionale şi personale, de câte ori o femeie e minimalizată, nu pentru merite sau lipsa lor, nu pentru competenţă sau lipsa ei, ci pentru că posedă vagin.

Momentul în care feminismul a dat-o grav în bară, însă, e acela în care a început să devină despotic. Azi, când am citit pe un wall de Facebook că o persoană ar fi desfiinţat concursurile de miss, pentru că obiectivizează femeia şi o transformă într-un exponat fără personalitate, am dat ochii peste cap şi am zis: “Duamneee. Ce proaste suntem uneori în deşteptăciunea noastră”.

Rolul feminismului ar trebui să fie deschiderea de opţiuni. Nu limitarea. Poate că anumite femei se simt minunat în postura de exponat fără personalitate. Cine eşti tu să le tragi de urechi, să le spui să le fie ruşine şi să le trimiţi cu sila la fabrică?

De ce un Mircea Cărtărescu nu perorează împotriva boxului, de exemplu, pentru că e entertainment dezumanitant, care transformă individul într-o simplă sculă de luptă, masă de tun pentru distracţie?

Răspuns: Pentru că Mircea Cărtărescu înţelege că nu putem fi toţi puşi pe acelaşi calapod, şi, într-o lume liberă, e firesc ca X să strălucească prin virtuţile capului, iar Y, prin acelea ale curului.

Orice manifest – mişcare – concepţie îşi pierde valoarea şi devine ceva nociv când încearcă să IMPUNĂ TUTUROR SĂ TRĂIASCĂ DUPĂ NORMELE EI.

Că n-aş vrea niciodată să mă întorc într-o lume în care să mă vândă tata bogătaşului satului, iar eu să-mi petrec toată viaţa căutându-l în coarne? CLAR.

Că n-aş vrea o lume în care toate femeile să fie furnicuţe cenuşii, asexuale, angajate într-o luptă meritocrată? ŞI MAI CLAR.

Că unicele lucruri pe care l-aş interzice pe lume sunt cele care prejudiciază direct oameni şi animale, cum ar fi violenţa, hărţuirea, furtul, opresiunile? FOARTE CLAR.

Lumea e frumoasă în diversitatea ei. E mişto exact aşa cum e. Cu intelectuale şi curve. Cu femei – creier, femei – făcăleţ şi femei – pizdă. Să le aduni pe toate în turmă şi să le mâni la facultate contra voinţei lor e la fel de greşit ca a le scoate pe toate la produs. Lasă-le să se valorifice singure cum cred ele mai bine.
Abia asta e democraţie.

“Părerea mea despre tine”

O nouă rafală de banuri se va abate asupra lătrăilor din partea fetei care nu datorează nimic nimănui.

Există o specie absolut abominabilă de cretin cu spume, care are impresia că duci atâta lipsă de validare în viaţă, încât stai să atârni după părerea necunoscuţilor pe internet. Şi începe să te frece lung şi nesărat la melodie cu judecăţi de valoare. De obicei complet retardate. Pentru că un om care nu e retardat nu-şi permite să facă afirmaţii personale despre un om de care nu ştie nimic personal.

Şi lătrăul, chinuit de propria irelevanţă, începe un lung şir de acuze imbecile şi atacuri la persoană, în timp ce tu realizezi că genul ăsta de prost nici măcar nu se ceartă cu tine, ci cu gagicile care nu l-au iubit şi cu profesoarele care l-au umilit la tablă.

Nu mă interesează să tolerez atacuri la persoană. Nu mă interesează proiecţiile mintale ale cretinilor. Nu mă interesează să fiu trasă la răspundere pe un ton ţâfnos şi isteric de mascul nefutut.

Păreri puteţi avea despre un text sau altul. De-aia există secţiune de comentarii.
Dar pe viitor orice pisălogeală nesimţită care începe cu “părerea mea despre tine” îşi ia ban instantaneu. Ca să înveţe proştii că un om curios de părerea lor le-o cere, şi dacă n-a cerut-o, e semn că nu-l interesează.

Graşii urâţi care vor fotomodele

Pentru mine, notorietatea lui Vasile Mihăescu, zis nea Bebe sexologul, a fost întotdeauna un mister. Un ins de care confraţii râd pe la colţuri, fosta nevastă se judecă cu el pe pensia alimentară a copilului, iar toate fetele din lista mea afirmă cu mâna pe inimă că ar prefera o noapte pasională cu un castravete turcesc tras în ţiplă decât una cu el.
Şi totuşi, Bebe sexologul scoate o nouă carte. Despre secretele iubirii perfecte.

Am pus şi eu random un status de trolat:

Lorena Lupu feeling curious
7 hrs · Bucharest · Edited ·
Bebe Mihăescu lansează o nouă carte despre sex. Eu mă întreb cum se poate pretinde cineva expert în sex când arată ca figura centrală a campaniei “Un nu hotărât futaiului?”
Like · Comment · Share

Logic, oamenii normali au râs cu mine. Pentru că e ridicol. E ca şi cum un gras de 200 de kilograme ar scrie o carte: “Diete de slăbit care funcţionează brici”. E ca şi cum curvarul drogat de Marius Ianuş ar predica virtuţile creştinismului. Oh, wait. Curvarul drogat de Marius Ianuş chiar predică virtuţile creştinismului. E ca şi cum Teo Trandafir ar scrie o carte: “Fundamentele baletului: Antrenamente la bară”. E ca şi cum Norica Nicolai ar scrie o carte: “Bârna şi paralele: cum ajungi campioană cu un program simplu de exerciţii”. E ca şi cum Stephen Hawking ar scrie o carte: “Like Mike: Secretele baschetului”.

Nu zic că un urât cu spume nu poate avea iubire şi tandreţe. Nu zic că Teo Trandafir nu poate dansa blues la un bairam privat. Nu zic că Marius Ianuş nu poate avea o epifanie privată, provocată de un nou etnobotanic pe bază de coaiele popii.


Helleborus niger, în latină.

Zic doar că NU POŢI POZA PUBLIC ÎN CE NU EŞTI.
NU POŢI SĂ TE COMPARI CU JOSEPH HADAD DOAR PENTRU CĂ AZI N-AI ARS SPAGHETELE.
CĂ E RIDICOL ŞI PENIBIL.

Bun, şi mi-a sărit în cap o gaşcă de furioşi care mi-a dovedit că da, Bebe Mihăescu are un public.

Cine e în publicul lui Mihăescu? Nişa graşilor urâţi care se mint că, oricât ar fi ei de nefutabili, de dezgustători, de necontactabili decât cu mănuşi de plastic de unică folosinţă, undeva, un fotomodel superb îşi pictează buzele cu ruj special pentru ei.

Pentru că oricât de urât, prost şi nefrecventabil e un bărbat, oricât de mult şi de vizibil ar fi greşit natura confecţionându-l – rectific, cu cât are mai din plin aceste calităţi, cu atât e mai convins că lui i se cuvine o bunăciune.

Şi graşii urâţi care vor fotomodele au nevoie de o portavoce. Un gras urât şi nefrecventabil ca şi ei. Care să-i mintă că sunt valabili.

Şi, pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume,
Li s-a zis
Mihăescu.

Nu… ne… ucideţi… cu… suspansul…

Articol vechi, dar etern actual, ca rochiţa mică şi neagră, caviarul şi înjurăturile de mumă.

Când prestezi un job în domeniul artelor şi literelor, sau când bântui pur şi simplu pe Internet, acest uriaş bloc de texte fără corector, in când în când, îţi aterizează sub nas câte… un… text… care e mai… încărcat… de punc…te-pu…ncte decât d…e litere… Şi e enervant. E aproape la fel de enervant!! ca excesul (!?!?!) de semne de exclamaţie cu sau fără semne de întrebare printre ele. Şi, ce e mai grav, spune lucruri foarte urâte despre autor.

1. Autorul n-a înţeles la ce se folosesc semnele de punctuaţie.

Dragi prieteni. Orice text… plin… de puncte-puncte… are… exact… valoarea… pe care… o… are… fără… ele. Să verificăm. Orice text plin de puncte-puncte are exact valoarea pe care o are fără ele. Sunteţi de acord că e exact aceeaşi frază, că are exact acelaşi sens, dar un coeficient de enervabilitate infinit mai mic?

Bun. Exact acelaşi lucru se aplică şi la “Dragă… Marcela…, În… ochii tăi… văd tot Parisul…” “E şi… vaca mea… pe acolo…?”

Rostul punctelor de suspensie e să sugereze:

a) că vorbitorul e întrerupt de altcineva. “Dragă Marcela, în ochii tăi văd tot Pari…” “E şi vaca mea pe acolo?”

b) că se întâmplă o schimbare bruscă de situaţie.

“Dragă Marcela, în ochii tăi văd… (poc) o venă spartă şi tot Parisul”

În rest, le folosiţi complet inutil.

2. Autorul vrea să pară mai interesant decât este.

Când omul e foarte sigur pe conţinutul a ceea ce scrie, scrie pur şi simplu. Când are impresia că lucrurile pe care le spune sunt banalităţi de doi bani – şi de cele mai multe ori, asta şi sunt – plusează cu puncte-puncte, să ne facă să credem că are trăiri atât de ample încât nu pot fi rezumate în cuvinte. Ei, bine, iată cum stă treaba. Când te ocupi cu scrisul, cuvântul e arma, pâinea şi nevasta ta. Dacă nu-l găseşti, poate e cazul să treci la o îndeletnicire bazată pe gemete şi / sau interjecţii.

Dar nu, punctele de suspensie nu tranformă plicticoşenia în factor wow sau superficialitatea în profunzime. Nu fac decât să semnalizeze: “Aici e un omuleţ nesigur pe contentul său” Ceea ce ne duce la

3. Uneori, când elimini punctele de suspensie inutile, excesul de semne de exclamaţie şi alte “podoabe” de prost gust, rămâne un text mai bun în urmă.

Am zis uneori. Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Dar, pe viitor, vă invit să completaţi punctele de suspensie cu exact ce aţi fi vrut să spuneţi prin ele.

“Dragă… Marcela… În ochii tăi… văd… tot… Parisul…”

“Dragă – cum te-o fi chemând? ah, da! – Marcela (mişto nume)! În ochii tăi de o culoare indefinibilă, ceva între verde şi gri, văd mii de sentimente, tot ce aş fi vrut să văd şi ceva în plus, care nu ştiu ce caută acolo: Parisul, capitala Franţei.”

Better, nu?

Sau, dacă realmente nu aveaţi de spus decât “Dragă Marcela, în ochii tăi văd tot Parisul”, nu mai puneţi puncte de suspensie şi gata.

4. Oricum, nu ne ucideaţi cu suspansul.

Dacă cineva ar scoate o broşurică, iar pe fiecare pagină ar fi câte un cuvânt: “Dragă…” / “Marcela…”, atunci aş înţelege. Pentru că trebuie să faci o acţiune, cum ar fi datul paginii, să vezi continuarea. Dar când continuarea e în acelaşi rând, suspansul e inexistent, iar mimarea lui e ca şi cum aş veni eu la tine în mână cu o bancnotă de 10 lei şi ţi-aş întinde-o întrebând: “Ia ghici, ce-ţi dau acum?”

Scrieţi simplu şi curat, prieteni. Cu cât o faceţi mai simplu, cu atât sunteţi mai expresivi şi implicit mai interesanţi. Semnele de punctuaţie sunt ca şi pastilele de slăbit: ajută, dar nu înlocuiesc.

Karma is a female dog

Aseară, o prietenă a publicat un status de mi-am şters lacrimile de râs. Am implorat-o să mă lase să îl public, că mi s-a părut mult prea bun pentru a se pierde la vale. Mi l-a dat, dar cu condiţia să nu-i dau numele, căci Goagăl. OK, nu i-l dau, deşi statusul merita un autor. Dar, na, Goagăl.

Discuţie dintre Adrian şi mă-sa (doar azi mai pot să zic “mă-sa” că poate de mâine mă vede) :)
Ea doreşte să poată comenta pe FB şi să răspundă la mesaje, cum fac TOATE colegele ei de la Clubul Pensionarilor sect. 1. Şi vrea ca fiul să-i explice toate tainele în câteva minute ACUM.
Adrian: Mamă, mai ţii minte când îţi spuneam că TOŢI copiii din clasă au căciuli ruseşti din blană şi eu am din aia nasoală tricotată de tine?
Mă-sa: Da.
Adrian: Ştii că-mi spuneai că eu sunt deosebit şi nu ca TOŢI copiii? Ei bine, şi tu eşti acum în aceeaşi situaţie.

:twisted:
Săptămâna trecută, autoarea Otilia Ţigănaş a dat una similară:

Jenu conduce, eu lângă șofer, nu „spate dreapta” unde stau boierii, sună mobilul meu. Cu un drum, o să mă scuz față de toți care mă sunați când sunt în mașină, de obicei n-am ochelarii la îndemână, (că nu eu conduc!), deci nu văd ce scrie pe afișaj și răspund fără să știu cu cine voi vorbi. D-aia poate vă mai răspund sec, deși v-ați aștepta să răspund cald. Este până mă prind cu cine am de-a face. N-oi sări cu pupicuri la toți necunoscuții! Bon. Răspund sec. O voce masculină, ferm dar cu o undă de disperare.
– Dă-mi-o pe Alina!
Cred că aroma aceea de disperare mi-a ațâțat imaginația.
– Alina nu vrea să vorbească cu tine.
Ș-o nimeresc PORCEȘTE!!!
El:
– Te rog, te rog, spune-i să mă asculte măcar un minut!
Eu:
– Uită acest număr, șterge-l din mobil, să n-o mai suni niciodată! NICIODATĂ.
Închid. După un minut, sună din nou. Deja în panică.
– Nu închide! Te rog eu din suflet spune-i să vină.
Marșez, curioasă până unde imaginația mea se adeverește. Tatonez.
– Ascultă, mă și mir că ai tupeul să suni aici!
– Dar TREBUIE să-i spun! N-am cum să fug la voi, sunt departe, nu mă nenoroci.
– Ai ajuns la capăt. Nu mai este cale de întoarcere. Pricepe că e gata.
Jenucu, om milos, romantic, zice, depășind o căruță:
– Nu fi nebună, măi, poate se spânzură omu, zi-i că-i poantă, termină!
Eu nimic. Răcoresc toate Alinele care ar fi vrut să-i închidă-n nas telefonul, LUI, dar n-au avut vâna necesară.

:twisted:

I have a weird fetish. I masturbate to karma police.

:twisted:

Viaţa pe Facebook

Azi, am mai tras o rundă de râs. După nişte politicieni care şi-au anunţat demisiile prin Facebook, Victor Ponta dă un status pe Facebook anunţând Rectoratul Bucureşti că nu mai vrea să fie doctor.

Parcă văd admiterea la actorie în anul 2020.

Florica Flocea updated her status

Către Rectoratul Catedrei de Teatru, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti,

Subsemnata Florica Flocea, domiciliată în Adunaţii Copăceni, absolventă a Grupului Şcolar de Bele Arte “Florin Salam” din localitate, rog prin prezenta a-mi aproba candidatura la examenul de admitere actorie, pentru sesiunea august 2020. Vă mulţumesc. Ataşez diplomă bacalaureat, certificat de naştere şi dovada achitării taxei aferente.

Florica Flocea uploaded new album: Dosar admitere. Diploma.jpg, Naştere.jpg, taxă.jpg.

Rectorat UNATC updated his status

Domnişoara Flocea, aţi uitat adeverinţa medicală.

Florica Flocea feeling sad :( : Scuzaţi, e de la emoţii.
Florica uploaded photo. Adeverinţă medicală.jpg.

Costel Cârlan likes this
Costel Cârlan: Ce bună eşti în fotografia asta.

Rectorat UNATC tagged Florica Flocea and 49 others in a status: V-aţi pregătit pentru admitere?

Florica Flocea tagged Rectorat UNATC in a status: Sunt gata!

Florica Flocea tagged Rectorat UNATC in a new video: Iată poezia mea de forţă! Decebal către popor.avi.

Rectorat UNATC tagged Florica Flocea in a status: Domnişoară, sunteţi cam declamativă. Încercaţi mai pe Stanislavski.

Florica Flocea tagged Rectorat UNATC in a new video: feeling honest :twisted: Decebal către popor cu blândeţe.avi

Rectorat UNATC tagged Florica Flocea in a status: Domnişoară, nu se vede iubirea de popor. Încercaţi să simţiţi iubirea.

Florica Flocea tagged Rectorat UNATC in a status: feeling in love: Decebal heart popor.avi.

Rectorat UNATC tagged Florica Flocea in a status: Felicitări, Florica. Instituţia noastră e încântată să te primească şi să te transforme, în trei ani, într-un şomer fără perspective. Ai fost admisă!!

Florica Flocea tagged herself in new photo: Eu beată de fericire la mare.

Costel Cârlan: Făăă, de mâine te apuci şi tu să dai share peste share la spectacole de mâna a treia. Unfriend!

Despre prieteni şi văicăreli

Întotdeauna am avut o reputaţie de fată discretă cu lacăt pe buze. Nu, nu mă invidiaţi.

Partea bună e că o mulţime de oameni aleg să-mi spună secretele lor, şi aşa aflu lucruri despre alţi oameni, iar asta mă face să ştiu dedesubturi şi să realizez de ce se întâmplă chestii care, altminteri, par generate de forţe oculte.

Partea proastă e că o mulţime de oameni aleg să-mi spună secretele lor, şi aşa devin martorul neputincios ale unor chestii care mă enervează peste măsură.

Şi iată de ce.

Eu sunt genul de om care rezolvă probleme. Se strică un bec în casă? Îl înlocuiesc. Simt o durere neplăcută pe stânga? Mă duc la doctor. Nu mai merge amoarea ca la început? Vedem ce putem face şi dacă nu putem face nimic, luăm pauză de publicitate. Pe scurt, nu stau să transform o problemă în companioana vieţii mele, până când moartea ne va despărţi.

Şi-mi irosesc o grămadă de timp valoros ascultând cu drag şi empatie problemele prietenilor. De câte ori pot, intervin pentru rezolvarea lor. Când nu, ofer minimum o vorbă bună şi eventual un ceai.

Partea enervantă începe când omul care se vaietă nu face nimic să rezolve problema de care se vaietă. Cu alte cuvinte, se complace porceşte în ea, abuzând la infinit de timpul şi răbdarea celui dispus să îl asculte. Ba, dimpotrivă, de la un punct în colo ai zice că plăcerea maximă e pe abuzul de timp şi răbdare, iar dacă printr-un miracol i s-ar termina problema curentă, ar găsi repede alta, doar ca să aibă plăcerea de a seca nervii cuiva.

Ai doi prieteni şomeri, să zicem. Unul merge la interviuri de joburi, încearcă să facă chestii, nu i se potrivesc, eşuează, încearcă iar. Povestea nu devine niciodată plictisitoare, pentru că vezi în mod clar eforturi concrete, insistente, ferme, de a face ceva. Celălalt o ţine una-ntruna cu piaţa de căcat şi bagpulaînromânia asta şi soro nimeni nu mă merită şi dă-i dreacu de hoţi. Iar şi iar şi iar şi iar.

De ce să-mi mănânci scurtul timp al fiinţării pe pământ să-mi povesteşti exact ce mi-ai povestit ieri, când sunt atâtea cărţi minunate pe care nu le-am citit şi atâtea filme pe care nu le-am văzut?

Începe să îmi placă în România

Ocupaţi fiind cu mici probleme, necazuri, facturi, contracte, dat cu aspiratorul, vaccinurile pisicii în cazul meu, şcoala copiilor în cazul vostru, omitem să remarcăm un lucru foarte frumos.

Şi anume, că România devine un mediu din ce în ce mai prietenos cu micul artist.

În 2004, când am terminat eu facultatea, teatrele aveau posturile blocate, cultura era ferm confiscată de instituţiile de stat, timpul liber al cetăţeanului obişnuit nu includea arte contemporane, iar online-ul ca promovare includea o nişă atât de mică de useri încât nu aveai efectiv nici o şansă.

Şi m-am angajat. Am muncit. Pierdută în joburi, am cam uitat să fiu artist. Opt ore de muncă (iar la revistele mari, câte 12, niciodată remunerate ca extra time), îţi cam sug energia vitală.

Dar am scris câteva cărţi, să trăiesc alternativ latura artistică pe care n-o puteam exersa în realitate.

În 2007, când am publicat-o pe prima, aveam deja blog. Pe altă platformă. Tot aşa, blog hipercitit.

Iar discuţiile erau ceva de genul:
-Vreau şi eu cartea ta.
-Desigur. Cumpăr-o aici.
-Cum adică s-o cumpăr? Io-s comentac stabil la tine pe blog, o merit cadou.

Multe prietenii din acea vreme s-au rupt şi mulţi comentaci s-au transformat în hateri pentru că ratau ideea de bază a blogului. Şi anume: eu îţi ofer nişte texte free, ca promo. Texte mai puţin elaborate, de care să râzi. Dar aceste texte nu înseamnă că m-ai câştigat la belciuge, ci că descoperi eventualul potenţial pe care îl vei achita.

Comentacii ăia au plecat, sau au înjurat cu alte usernames. Au trecut pe la alţi poeţi, prozatori, artişti. Şi, pas cu pas, ei şi alţii au înţeles o treabă simplă:

Arta trebuie plătită. Arta trebuie susţinută. Arta trebuie consumată şi remunerată. Arta are nevoie de public plătitor, nu de mocangii. Arta nu e treaba statului, decât până la un punct. Artistul care îţi exprimă durerile şi veseliile mai bine decât o faci tu trebuie recompensat să continue să o facă.

Acum, în 2014, în aprilie, mi-am pierdut ultimul job de om în rândul lumii, şi, judecând retrospectiv, a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Pentru că publicul s-a educat.

“Vreau şi eu cartea ta. Unde o cumpăr?”

“Vreau şi eu să invit spectacolul tău. Care-s condiţiile?”

“Vreau şi eu să-ţi găzduiesc o lansare. Ce presupune asta?”

“Vreau şi eu să colaborăm pe un eveniment / articol / whatever. Cât ne costă?”

Pe scurt, cu excepţia câtorva imbecili, care sunt şi vor fi în orice societate, oricât ar fi ea de evoluată, lumea începe să privească cu alţi ochi relaţia cu micul artist. Care nu e vedetă, dar e portavoce. Şi ăsta e un lucru teribil de încurajator. Din acest punct de vedere, 2014 e cel mai frumos an din viaţa mea. Anul Proclamaţiei de Independenţă.

Minciuni, fasole şi casete video

Am pus alaltăieri un textuleţ cu o discuţie a noastră, aşa, for lolz. Un textuleţ despre cum anumiţi tipi nu se prea descurcă la cunilingus şi cât de simplu e să-i înveţi cu un desen. Şi a început o discuţie de subsol, în comentarii, care mi-a sculat tot părul din cap.

“Dacă iubeşti un bărbat cu adevărat, îţi place cunilingusul oricum îl face”, a ţipat la mine o distinsă doamnă.

Ai, nu, zău? Pe la debuturile mele sexuale, am început şi eu, ca toată lumea, cu hand job. Şi pentru că eram o finuţă şi o gingaşă, aveam impresia că penisul e un animăluţ califelat care trebuie mângâiat numai cu vârful degetelor, să nu înceapă să necheze sau ceva. A îndurat băiatul o dată, a îndurat şi a doua oară, apoi, în cele din urmă, mi-a arătat că o erecţie se tratează viguros şi cu energie, nu cu duhul blândeţii, cum credeam eu. Şi nu a fost nici o supărare, nici o ruşine. Am învăţat s-o frec cu energie şi mi-a folosit toată viaţa.

În schimb, o parte dintre bărbaţi, îndeobşte ăia proşti de bubuie, cu un orgoliu de catâr, nebazat pe nici o realizare personală, încep să ragă ca proştii la o postare care spune cum o fată îi indică unui tip cum îi place ei sexul oral. E genul de om care îţi dă răspunsul la întrebarea căreia eu una nu-i găseam sensul: “De ce mimează anumite femei orgasmul?” Pentru că altminteri, genul ăsta de lătură umană începe să mugească la ele că-s frigide.

Mie un tip care nu vrea decât “Eşti cel mai bun, eşti cel mai tare” mi se pare o pierdere de vreme. Unul deschis, care înţelege că, aşa cum îi plac lui anumite lucruri, aşa îţi plac şi ţie anumite lucruri, e un băiat de păstrat.

Dar repet, nu pulifricii care au făcut crize de orgoliu aberant pe marginea postării m-au speriat. Ăia o să-şi găsească şi ei nişte muieruşti cu sindrom Stockholm şi o să persecute la ele cu convingere, în timp ce ele vor suferi extatic. Sau o să trăiască în fericire şi armonie cu iubita lor, Xhamster, până când impotenţa îi va despărţi.

Ce m-a speriat mai grav au fost femeile care au sărit cu “băi, nene, cum să-i ceri unui bărbat să-ţi facă ce-ţi place, dacă-l iubeşti?”

What? Păi cui să-i ceri să-ţi facă ce-ţi place? Poştaşului? Sectoristului? Instalatorului? Vecinului de la 3?

Aşa se ajunge la căsătoriile alea oribile, unde ambii parteneri trăiesc o minciună asumată, “din sacrificiu”. Un sacrificiu pe care, dacă ai sta un pic să discuţi omeneşte cu celălalt, l-ai putea evita foarte frumos.

Inspirat de balamucul de pe pagina mea, poetul Dan Cârlea a dat şi el un status.

Dragostea este atunci când tu faci fasole şi eu vin, văd că faci fasole şi îmi vine să spun „Căcat, iar faci fasole să dărâmăm uşile cu băşini? Să sară lustra pe geam?!”, căci ţie nu prea-ţi iese fasolea, dar spun „Wow, iubi, faci fasole! Yupiii, şi pup”, şi te miri
„Credeam că nu prea-ţi place fasolea”, „E, na, fii serioasă, când e gata?” şi mă bag în baie să înjur mărunt că iarăşi fasole şi halesc aşa nesărată, „Mai vrei sare cumva?”, mă întrebi nesigură, „Nuuu, e perfectă!” şi mănânc şi seara deşi mai sunt şniţele de ieri în frigider, şi mă anunţi că în week-end faci sarmale – „BOMBIŢE DE ALEA DE-ALE TALE?”, îmi vine să urlu, dar mă bucur ca un copil la bomboanele de pom „Sărmăluţe!” şi pup şi-mi aduc aminte că n-am spălat maşina, fug la spălătorie, ne mai plângem acolo între băieţi , ne luăm câte-un hot dog şi vorbim, noi ne înţelegem uşor – „N-ai frate ce să le faci, asta e, decât să le vezi triste mănânci dreacu şi-un rahat cu mătrăgună, hai, la mulţi ani!”

Păi, eu privesc afirmaţia asta din perspectiva femeii care a stat câteva ore în bucătărie, prestând un efort absolut dezagreabil, pentru ca la final ăla să ia un hot dog de la colţ. O simplă discuţie sinceră: “Dragoste, te iubesc ca pe ochii mei din gură, dar eşti varză la gătit. Hai să Trenta Pizza” ar rezolva frustrarea mută a ambilor combatanţi.

Nu, nu suntem cititori magici de gânduri. Nu, nu avem de unde să ştim ce îi place în mod real celuilalt. Nu, nu e un sacrificiu nobil pe altarul iubirii faptul că nu comunicăm. Nu ne va ridica nimeni statuie. “Sfântul martir Gogu, a îndurat 35 de ani blowjob cu dinţi şi a mâncat chiftele arse din iubire adevărată”.

Dacă nici iubirea nu e un teren unde celălalt să vrea să-ţi facă pe plac (şi tu lui, logic), e doar un timp petrecut în constrângeri şi pisălogeală. Eu, de exemplu, ştiu că iubesc abia atunci când descopăr că îmi pasă dacă ceea ce fac îi place celuilalt sau nu. Şi, da, faptul că iubesc înseamnă că mă interesează să-i fac ăluia un blowjob perfect. Nu unul în care el să-şi ducă la final penisul la dentist, pe post de mulaj de ghips pentru eventuale lucrări stomatologice ulterioare, dar să zâmbească în sinea lui că a făcut-o din dragoste.