Inima-i un telefon

Efuziunile erotico-sentimentale sunt un lucru minunat. Mai ales pentru urechile celor care nu sunt direct implicaţi. Cine are un job bun din acest punct de vedere, e un om norocos. Pentru restul, există MasterCard. Să-şi cumpere romane de dragoste.

Domnul Costel Tănase era norocos din acest punct de vedere. Postul lui de ofiţer al serviciilor secrete era departe de ceea ce-şi imaginau naivii şi fanii lui Roger Moore că ar însemna această slujbă: urmăriri spectaculoase cu maşini de lux, fotomodele blonde cu dimensiuni perfecte, dornice să pună cât mai repede buzele pe tine şi cazinouri îmbibate de fine spirits. Mă rog, poate existau agenţi a căror viaţă aducea puţintel cu filmele cu spioni; dar a domnului Costel Tănase presupune să-şi petreacă tura de opt ore într-un birou minuscul, prăfuit, să bea o cafea proastă făcută la un expresor vechi, şi să monitorizeze telefoanele mai multor persoane însemnate.

Dar domnului Costel Tănase îi convenea postul. Când ai nevastă teroristă, greu de minţit, şi doi băieţi liceeni, preferi să nu te avânţi prea departe în ghearele aventurii, că altminteri, rişti să dormi pe preş. De aceea, se mulţumea să savureze la telefon certuri, scandaluri, ameninţări, şantaje, negocieri dure şi… ocazional, tandreţuri interzise.

Ca de exemplu, azi. Abia îşi turnase prima ceaşcă de cafea, cu căştile pe urechi, când auzi acel click bine cunoscut: subiectul răspunsese la telefon. Vocea lui manierată, dar puţin cam prea subţire pentru ceea ce considera domnul Costel Tănase că ar trebui să fie o voce de om politic, răsună într-o formulă politicoasă de salut expectativ. Şi atunci, se auzi riposta ei. O voce dulce, ca de catifea:

„Pisoiaş, de ce nu mă mai iubeşti?”

Domnul Costel Tănase ciuli brusc urechile. Vocea aceea senzuală îi făcuse şi lui să vibreze coarda sensibilă, deşi el depăşise cu mult vârsta şi gabaritul de pisoiaş. Nu putea fi considerat acum decât cotoşman, cu indulgenţă.

„Eu… Dragă Andreea, te rog frumos. Nu ştiu ce…”

„Ce nu ştii, pisoiaş?” îl întrerupse ea pe un ton blând-mustrător, care nu-şi pierdu nici măcar un strop din timbrul ăla irezistibil, provocator. „În ultima vreme, am impresia că ai cam uitat de mine.”

„Am fost ocupat, înţelege-mă. Pur şi simplu, muncesc de dimineaţa până seara.”

„Hai, pisoiaş”, toarse ea, „ai fost tu ocupat şi înainte, dar găseai mereu timp să treci pe la mine… Pe la o cafeluţă cu multă, multă frişcă. Ce s-a întâmplat? Unde a dispărut chimia dintre noi?”

Chimia nu părea să fi dispărut, dimpotrivă. Era atât de intensă, încât îi afecta în sens ascendent şi anatomia domnului Costel Tănase, care află astfel, cu agreabilă stupoare, că încă se mai poate numi bărbat, cel puţin telefonic.

„Andreea, termină! Sunt un om care munceşte de dimineaţa până seara, habar n-ai ce înseamnă să fii ministru în perioada asta de criză atroce şi degringoladă majoră…”

„Dar şi sufletul meu e într-o criză atroce şi o degringoladă majoră, pisoiaşul meu cu limbuţă aspră, şopti ea cu o melancolie învăluită în dorinţă. Eu sunt o femeie pasională şi fidelă, sunt dependentă de tine. Voi, bărbaţii, vă duceţi la prostituate dacă n-o aveţi lângă voi pe femeia iubită. Dar eu ce mă fac, pisoiaş? Nimeni nu are mâini mai tandre şi atingeri mai delicate ca ale tale… nimeni nu ştie să-mi morfolească lobii urechii şi sfârcurile aşa cum o faci tu…”

„Ha… stai puţin, Andreea”, se auzi vocea tânărului politician, acţionând ca un duş rece asupra imaginaţiei domnului Costel Tănase, „eu trebuie să intru acum într-o şedinţă şi nu mă pot gândi la chestiile astea”.

Prostu’ dracului! bombăni Costel în gând.

„Tu mereu eşti în şedinţă, pisoiaş. Când nu eşti în şedinţă, lucrezi la proiecte de legi. Când nu faci nici asta, eşti în întâlniri de afaceri. Iar când nu faci nici asta, ai treabă şi punct. Şi eu sunt o treabă pe care o ai, pisoiaş. Pe mine când mă rezolvi?”

Întrebarea asta atât de neruşinată în perversiunea ei îl lăsă perplex pe domnul Tănase. Mai-mai să intervină pe fir, să se ofere voluntar să o rezolve el pe domnişoară. Dar zisese că e şi fidelă, nu doar pasională; deci n-ar fi avut nici un rost.

„Hai, te rog, Andreea, potoleşte-te”, insistă politicianul. Dar vocea ei dulce, suavă, pe strecură peste a lui.

„Pisoiaş, să ştii că mă mângâi noapte de noapte cu gândul la tine. Îmi imaginez că e mâna ta cea care-mi zgândăre păsărica, dar nu e acelaşi lucru. Ai degetele alea atât de lungi, de iuţi, de jucăuşe. Uite, mă înfierbânt şi acum când mă gândesc.”

Nu numai tu, îşi zise în gând domnul Costel.

„Draga mea, te rog, nu mă pune să mă duc aşa la şedinţă”, imploră politicianul. Uimitor! Autoritatea lăsase loc rugăminţii.

„Atunci, te rog să ţii şi tu cont că eu am aici o păsărică flămândă şi e datoria ta s-o hrăneşti, păpuşel”, murmură dulce vocea feminină. „Te rog, vino în seara asta să facem dragoste. Vreau atât de mult să te simt în mine.”

Domnul Costel Tănase simţi că nu mai suportă. Lăsă căştile pe masă şi se ridică să se ducă la baie, să se elibereze rapid de presiunea pulsatilă care-i apăsa fermoarul de la pantaloni, când, brusc, mobilul începu să sune. Se uită pe ecran. Era nevastă-sa. Simţi că întreg universul interior i se pleoşteşte subit.

„Da, dragă”, răspunse el.

„Costeleee, să nu uiţi să cumperi macaroane, ceapă şi şuncă dă porc când vii acasă, da? Da’ să fie d-aia grasă, mai dăgrabă Kaiser, m-ai înţeles?”

Mircea Tiberian: Elevul contesei poloneze

mt2
Foto: Ioana Taut.

Zilele astea, la Sibiu se desfăşoară ICon Arts, un proiect care constă din altoirea unui puiet de summer school artistic cu rămurici de festival muzical. În cele unsprezece ediţii până acum, festivalul a dat casă, masă, studiu şi revelaţii multor tinere speranţe; iar anul ăsta, conceptul se numeşte Celebrates! şi, printre workshopuri, proiecţii şi show-uri de muzică, dans şi bune maniere, programate între 23 iulie şi 3 august, va include, pe 1 august, un amplu concert de jazz, la Filarmonica din Sibiu, cu Mircea Tiberian, care-şi sărbătoreşte 40 de ani de carieră, şi prietenii: excepţionalii muzicieni americani Chris Dahlgren şi John Betsch. Concert pe care nici măcar poliloghia obositoare a distinsului şi neostoitului Florian Lungu, acest ador-să-mă-aud-vorbind al jazzului românesc, nu îl va putea ucide.

Pentru a afla mai multe – nu neapărat despre festival, că are site, cât despre secretele care-l fac pe Mircea Tiberian să fie atât de Mircea Tiberian – l-am  invitat la câteva beri reci pe tatăl improvizaţiei, stăpânul pianelor, într-un cuvânt, cel mai Mircea Tiberian artist din ţară.

Cum e să faceţi jazz în epoca dumbstep?

Am făcut jazz în mai multe perioade. Unele arătau un pic mai rău decât asta.

Am început să cânt pe la începutul anilor 70, chiar în perioada în care Ceauşescu a schimbat politica culturală a ţării. Faţă de vremurile alea, cele de acum sunt baloane de capitalism. Nu că n-ar fi loc de mai bine, dar asta e altă poveste.

Iată un subiect interesant. Facem o comparaţie mai elaborată între trecut şi prezent?

Arta jazzului e acum într-un declin economic, chiar dacă nu valoric. Asta nu doar la noi, ci în toată lumea. În anii ’60 – 70, încă erau pe val nişte muzicieni geniali, ca Miles Davis şi John Coltrane, iar asta genera un interes destul de mare în jazz. Acum, putem spune că jazzul e o nişă; şi nu numai că e o nişă, dar nici nu e susţinută instituţional. Avem prea puţine instituţii pentru formele contemporane de artă; nu doar pentru muzică, ci şi pentru dans sau poezie.

De ce credeţi că statul ar trebui să întreţină, să zicem, poeţii contemporani?

Nu e vorba de întreţinut. Mai degrabă, să fie mai atent la importanţa acestor domenii. De pildă, la orele de literatură română, în clasele superioare, s-ar putea studia creative writing. Şi asta le-ar da de lucru multor poeţi care lucrează acum ca redactori pe la edituri şi o duc destul de greu. Mulţi şi-ar putea găsi, astfel, un loc în care să fie utili. Şi ar fi, totodată, o soluţie pentru evitarea declinului calităţii textelor din presă, de exemplu. Deşi, acum, în România, nu prea văd că se caută oameni care să scrie cu personalitate. Nu sunt bine văzuţi. Nu e tonul potrivit pentru media din zilele noastre.

Haideţi să părăsim acest subiect spinos şi dinţat şi să trecem la subiectul serii: ICon Arts. Îmi vorbiţi puţin despre el?

ICon Arts a început ca un spaţiu pentru workshopuri pe diferite domenii. Apoi,  a crescut şi, acum câţiva ani, a căpătat dimensiunea de festival, dat fiind că erau atât de multe concerte, încât trebuiau integrate în eveniment. E un loc unde profesorii şi studenţii lor studiază şi performează. E adevărat, mai sunt festivaluri cu o dimensiune pedagogică, dar acolo, accentul se pune pe ideea de show. Aici, cred eu, cel mai important e faptul că tinerii se pot întâlni cu nişte oameni la care n-ar avea acces în mod normal. În domeniul jazzului, sunt trei profesori anul ăsta: bateristul american John Betsch, care stă la Paris în momentul de faţă, Chris Dahlgren, tot american, care cântă la contrabas, dar care e şi un foarte bun compozitor şi eu. E o ocazie pentru tineri nu doar să stea de vorbă, ci chiar să colaboreze cu ei. Şi nu la modul în care se face la workshopurile din vest, unde, în afară de costurile mult mai ridicate, studentul petrece doar două-trei ore cu „maestrul”. Aici, cursurile sunt extinse; adeseori durează toată ziua, pentru că e ca un fel de tabără. Şi uneori, se prelungesc mult în noapte, frecvent stropite cu alcool.

mt

Care o fi explicaţia acestei iubiri fără de moarte dintre alcool şi muzică?:) Continue reading

Învăţăturile lui Neagoe Basarab

N-aş fi crezut niciodată că o să ajung – eu, boema boemelor – să dau lecţii la copii.

June aspirant:

“bă

aș vrea să mă axez tot pe scris

chiar dacă e sărăcie

dar

nu vreau să stau toată viața într-un birou 8 ore să fac muncă mecanică

deocamdată tre să-mi termin școala

mai vedem apoi”

Râd eu ce râd, apoi îl luminez:

“uneori, faci exact asta, să-ţi finanţezi scrisul
scrisul nu e o evadare din corporaţie
ci o dependenţă pe care o întreţii.”

Spune-mi ce comentatori ai şi îţi spun cine eşti

De câte ori vreau să-i fac profilul psihologic unuia sau altuia dintre oamenii cu care mă intersectez, mă uit, printre altele, şi la cum sună comentariile de la chestiile pe care le postează.

Dacă, de exemplu, eşti într-un punct al existenţei tale în care te comentează doar cretini aprobatori şi leşinaţi care nu scot din ei decât “eşti frumos şi deştept, xoxoxoxo”, e grav. E semn că te-ai plafonat teribil. Lipsa unor oameni capabili să emită idei coerente şi articulate e dovada că ăia şi-au găsit ceva mai interesant de făcut.

Dacă eşti într-un punct al existenţei tale în care te comentează doar troli şi cerşetori de atenţie, iar nu e bine. Pentru că, subit, toată comunicarea ta e pervertită. În plus, trolii şi cerşetorii de atenţie, dacă nu le dai la timp nişte bocanci peste muie, au un dar de a alunga oamenii de bun simţ. Adică ăia care te interesează pe tine de fapt.

Din punctul ăsta de vedere, dintre toţi pereţii de Facebook cu care m-am intersectat în ultima vreme, pot spune că cele mai mişto galerii de comentatori le au Lia Bugnar şi Ana Barton. Evident, nici ele nu duc lipsă de ocazionalul prost-de-bubuie, dar vezi, într-o majoritate zdrobitoare, oameni cu personalitate, care comentează pentru că au lucruri de spus. Pe pro sau pe contra, dar cu sens. E foarte tare să reuşeşti să atragi şi să “lipeşti” de tine acest gen de urmăritori. E semn că faci lucruri bune.

Sensibilitate cu parti-prís

Dat fiind că lumea îmi dă în continuare share şi curg mesajele ca nebunele, trebuie să revizitez subiectul de acum câteva zile. Cum care? Penescu, Erosul şi Thanatosul.

Un om zice de altul – un distins domn de 96 de ani, întâmplător, marele actor Radu Beligan – că e “cadavru viu”. Cu alte cuvinte, îl invită să moară naibii şi să nu mai deranjeze onor’ plătitorii de bilet care, recunoaşte acelaşi om, îi umplu până la refuz sălile.

Cruzimea unei astfel de afirmaţii e cu atât mai atroce, cu cât numitul “cadavru viu” nu e, în viziune penesciană, doar inutil şi neputincios, dar şi in ghearele unei găşti de profitori – adică, incapabil de discernământ. Ce contează că omul a scris o autobiografie impresionantă, ce contează dacă fiecare pas pe care-l face – sau nu îl face – pe scenă transmite fiori metafizici? Ce contează că omul e încă intens viu, că citeşte, că are o viaţă interioară vibrantă şi freamătă de curiozitate, dacă nu face flic-flacuri pe scenă?

Eu văd asta şi-i administrez autorului respectivei mârlănii o droaie de pule. Bârzoete, îmbujorate, dar, în esenţă, complet inofensive. N-am văzut om care să fie vreodată prejudiciat de prezenţa unei pule în plus în viaţa lui. Dimpotrivă. La pule se aplică proverbul ăla englezesc. The more, the merrier.

Şi o parte din Internetul românesc se atacă înfiorător. Dintre insultele de Thanatos ale lui Penescu, şi cele de Eros, ale mele, oamenii ăştia decid că insultele de Eros sunt mai grave.

Subit, sensibilitatea lezată a lui Penescu e subiect interminabil de analize pisălogistice. Dar toţi aceşti empatici sunt surzi şi orbi la sensibilitatea ceva mai grav violentată a unui om care într-adevăr reprezintă ceva pentru cultura română. Radu Beligan. Pe care numitul Penescu aproape că îl invită să moară naibii o dată.

OK. Nu mă aştept de la gospodine proaste să aibă discernământ şi să judece ce e mai grav: insulta erotică sau cea care condamnă la inutilitate restul vieţii unuia dintre actorii reper ai culturii române.

Dar nu înţeleg cum nişte criticuţi, nişte foste jurnaliste şi nişte cronicărese de teatru sunt incapabili să măsoare greutatea reală a cuvintelor. Se lovesc de nişte biete pule ca de nişte monştri din poveşti şi ignoră insulta de substanţă, cea care pune sub semnul întrebării utilitatea existenţei unui om. Nu a oricărui om, prieteni. A marelui artist Radu Beligan.

Dragi prieteni, nu ştiu pe ce lume aţi trăit voi până acum, dar vreau să vă informez că, în speţă, pula n-are gheare, n-are trei capete, nu latră şi nu muşcă. Mai degrabă, bucuraţi-vă că încă îl avem pe Beligan, exact aşa diafan şi vulnerabil cum e. Că mâine-poimâine vă văd bocind cu lacrimi de crocodil la mormântul marelui Radu Beligan şi o să vă suspectez de enorm de multă ipocrizie.

Soy un rumano en Madrid: parodia perfectă

Eu, care iniţiez frecvent scandaluri internautice, dar numai pe motive perfect întemeiate, pe care le pot explica oricui mi-o cere pe un ton politicos, stau şi mă uit precum curca-n lemne ori de câte ori alţii iniţiază scandaluri pe nimic.

Cazul Torbe

Ce văd eu privind acest clip?

Văd un actor de comedie care a ales să parodieze aspectul şi comportamentul UNOR români (“soy UN rumano, zice autorul) cu care se tot intersecta.

Şi băiatul şi-a făcut temele. Lookul lui din clip e combinaţia perfectă între Romeo Fantastic, Vali Vijelie şi alţi şaptezeci de mii de manelari pe care-i vedeţi pe youtube. Fetele îmbrăcate în sclipici de prost gust şi treningi arată de juri că-s românce.

Linia melodică şi ritmul de ringhi-dinghi sunt, clar, inspirate de o manea, numai că, spre deosebire de manelarii numiţi mai sus, omul ştie să cânte, iar asta face diferenţa. De unde deducem că, dacă manelele ar fi reorchestrate de oameni care chiar ştiu muzică, n-ar mai suna atât de abominabil pentru timpanul uman.

Clipul e filmat, idem, după ORE petrecute pe youtube, studiind poziţiile şi atitudinile dintr-o manea obişnuită.

Limbajul corporal e impecabil surprins. De câte ori nu ne bruscăm între noi, punând mâna unii pe alţii la modul ăsta şi zgâlţâindu-ne în fel şi chip, chiar şi noi cei care nu furăm telefoane şi nu spălăm maşini? De aceea fac eu un pas în spate de câte ori cineva vrea să pună mâna pe mine.

Apoi, ce atenţie se dă detaliilor la nivel de clişeu debitat. Până şi faza aia cu marele Hagi şi mondialul pe care trebuia să-l câştigăm în 1994! Nu zic de mici, manele, sarmale, etc., că pe astea le auziţi şi voi.

Pe scurt, omul şi-a făcut temele legat de obiectul parodiei. Impecabil.

Mă întreba ieri unul în mesaj privat:

“Auzi, dacă eu zic de tine că eşti curvă, te superi. Dacă te arată ăsta curvă pe străzile din Madrid, de ce nu te superi?”

Pentru că EXACT ASTA E DIFERENŢA DINTRE GHERŢOIALĂ ŞI PARODIE. Tu nu zici de mine că-s curvă pe verificate. Zici asta doar pentru că aşa ţi se pare.

Dacă ar fi să faci treaba la nivelul la care a făcut-o nenea ăsta, ar trebui să discuţi cu toţi partenerii mei sexuali din trecut, să-mi afli detaliile specifice ale comportamentului sexual şi să faci un clipuleţ porno cu o actriţă care-mi seamănă, parodiind aceste detalii specifice, în aşa fel încât din asta să rezulte că eu sunt o curvă.

Sună a muncă, nu?

Şi jur, dacă ai face asta, i-aş da eu share cu mâna mea. Pentru că am autoironie. Autoironia neînsemnând că accepţi “eşti curvă” şi “eşti proastă” de la orice ţopârlete sau vacă nefutută de pe net, ci faptul că te distrezi şi tu când cineva surprinde cu acurateţe detalii specifice ale tale şi le redă într-un mod amuzant.

Că de-aia nu e parodia un gen accesibil tuturor, deştepţilor.

Casting de nota 10

Disclaimer: acest text nu e un advertorial. Pur şi simplu, e expresia unei bucurii sincere, când te întâlneşti cu profesionalism în entertainmentul românesc.

Domnica Cârciumaru m-a chemat la un casting la noua ei companie, Romanian Artists Agency. Mi-a dat un text mic, genul “o-zi-de filmare”. Mi-a trimis recomandările legate de ţinută şi look.

CE DIFERENŢĂ FAŢĂ DE ZECILE DE CASE DE CASTING UNDE ŢI SE SPUNE: VINO CUM TE SIMŢI TU BINE! (Şi la care eu răspund: Mă simt bine în pielea goală, pot să vin aşa?) ŞI UNDE ŢI SE ZICE: LASĂ CĂ VEZI TU AICI CE AI DE FĂCUT!

Programare lejeră, aerisită, cu sală de aşteptare răcoroasă şi mare, şi unde ţi-e clar că tu, actorul, ai fost chemat pe tipologie.

CE DIFERENŢĂ FAŢĂ DE CASTINGURILE ALEA UNDE, PE ACELAŞI ROL, SUNTEŢI CHEMAŢI TU, UN PITIC DINŢAT ŞI UN BLOND SERAFIC CU OCHI ALBAŞTRI. ŞI UNDE STAŢI CLAIE PESTE GRĂMADĂ, DE INTRAŢI ÎN CASTING CU PICIOARELE ÎNAINTE ŞI VATĂ-N NAS!

Eu, când primesc text, merg cu el învăţat şi cu oarecare idei legate de situaţie şi de ce vrea personajul de la viaţă. OK, nu mă cramponez de ele dacă ăla care mă conduce-n casting are alte propuneri.

În schimb, la castingul ăsta, directorul a lucrat la nuanţă, infinitezimal, nu doar fiecare replică, ci fiecare secundă de tăcere din cadrul probei. Fiecare privire, fiecare frântură de emoţie. Plăcere pură. Şi pleci din probă liniştit că proba pe care ai dat-o era realmente cea mai bună probă pe care o puteai da.

CE DIFERENŢĂ FAŢĂ DE CASELE ALEA DE CASTING UNDE ŢI SE SPUNE: ZI TEXTUL! ŞI AUZI DIN FAŢA UŞII CUM UNII ŞI ALŢII ÎL DAU EGAL, MAŞINAL, ŞI NIMENI NU LE ATRAGE ATENŢIA CĂ-S SCÂNDURĂ!

Nu există bucurie mai mare decât interacţiunea cu oameni care pricep cum e munca unui actor şi cu care poţi vorbi pe aceeaşi limbă. Cu care să poţi lucra bine şi eficient. Cu care să descoperi nuanţe. Care să nu te pisălogească la cap cu tâmpenii neinteresante, ci să

ÎNŢELEAGĂ

NATURA

CREAŢIEI.

Le doresc (şi în egală măsură, îmi doresc) ca RAA să crească foarte mari şi să preia cât mai multe filme şi reclame pe viitor. Pentru că modul lor de lucru e cel pe care-l înţeleg şi eu.

Despre porci şi boi

Am făcut grupul de Facebook “pule mici şi frustrate” pentru a exersa autoironia. Fiecăruia dintre noi cu sine. Şi graţia. Fiecăruia dintre noi cu ceilalţi.

Şi una dintre discuţiile cele mai profunde în superficialitatea lor grobiană a început când unul dintre utilizatori a enunţat maxima: “O femeie poate ierta un porc, dar niciodată un bou”.

Adâncă.

Aparent, ambele sunt insulte clasice îndreptate de gospodine obidite împotriva sexului masculin care nu face piaţa corect şi dă pe roşii mai mult decât costă.

În realitate, e o diferenţă subtilă de specie. Porcul e ăla care “merge la sigur”. Ăla care te anunţă că ţi-o va trage. Sau că nu ţi-o va trage. Sau că veţi avea copii. Sau că vă mutaţi mâine în Honolulu. Pe scurt, porcul ar merita tratat cu o greblă în testicule, în loc de răspuns, orice ar zice.

Boul e ăla la care te duci tu acasă, te dezbraci la chiloţi, îi dai o cremă şi-l rogi să-ţi facă un masaj. Iar el pune clopote tibetane şi face cu tine exerciţii de meditaţie. Apoi îşi aminteşte că are nişte vin bun. Apoi îşi aminteşte că are un coniac bun. Apoi îşi aminteşte că are nişte iarbă prima-ntâi. Apoi sari pe el şi-ţi spune că el nu poate face dragoste cu femei bete şi drogate, că nu-s capabile de consimţământ asumat.

Boul e simpatic. În cele din urmă, te îndrăgosteşti de modul în care nu se prinde de nimic.

Paradoxal e abia când un tip e în acelaşi timp bou, şi porc în modul de a fi bou. Sau porc, dar complet bou în modul de a fi porc.

Sunt o oiţă mică şi albă. Exploatează-mă!

Legat de postul meu de ieri: nu m-a frapat reacţia TVR-iştilor, a haterilor Marinei Constantinescu, a camarilei de A-listeri mocangii la rândul lor, care se apără între ei cu clasica fraternitate a făcătorilor de nimic, respectiv a doamnelor pudice, care s-au născut, desigur, din spuma mării, precum Afrodita, concepţia lor neimplicând nici o secundă mădularul care le-a provocat atâta isterie. Şi de care sunt, vizibil, atât de străine.

Mizam pe astea. Mizam că-mi vor genera mii şi mii de vizite. Şi spume, istericale, încordări. Iubeam ideea că mocangiii se vor isteriza. Că vor avea o zi proastă şi că nu vor putea abuza de bunăvoinţa altora cu relaxarea cu care o fac de obicei. Asta îmi şi doream. Misiune îndeplinită.

Ce m-a lăsat, însă, complet mască, a fost reacţia unora care scriau / scriu moca pentru a umfla soclul de pe care băiatul corporatist face pipi pe cine nu-i convine. Reacţia lor furibundă, că m-am atins de tătucul lor. Faptul că aceşti oameni ratează a observa exact partea care se referă la ei, şi anume, că o dată cu siteurile de genul ăsta a apărut practica neplăţii în presă, că existenţa unor astfel de locuri de mocangeală i-a făcut pe alţi şmecheraşi să-şi pună problema: OK, deci se poate şi fără bani? De ce să fiu eu prostul care plăteşte, dacă turma de oi e gata să muncească oricât pe mulţumesc frumos şi pe bravo?

Frate, în pana mea, ce e greu? Tu făceai o muncă. E firesc ca omul să fie cordial cu tine şi să-ţi spună că eşti superbă, câtă vreme făceai gratuit o muncă. O muncă pe o tarla care îi aparţinea. Unde el era boierul, iar tu, pălmaşul neplătit. Care e partea neclară în chestia asta?

“Dar mi-a zis că are încredere în mine!” Şi? Ia mergi tu la magazin şi încearcă să cumperi o pâine pe încredere în tine, glorie sau strângeri de mână călduroase.

Mă îngrozeşte ideea că există oameni atât de nesiguri de ei, încât să fie gata să muncească la alţii pe complimente şi dat încredere. Să dea conţinut intelectual pe “bravo, Vasilică, ştiam eu că poţi!” Să pună osul la treabă şi să livreze marfă nouă şi proaspătă pe “Foarte bine. Felicitări”.

Asta e ca faza aia din Caragiale:

IORDACHE

Şi acuma câtă leafă primiţi în mână?

CATINDATUL

Nu ţi-am spus că sunt catindat? Nimic, de doi ani de zile, nimic. (şade.)

IORDACHE

Nimic?

CATINDATUL

Nimic.

IORDACHE

Dar… reţinere nu vă face?

CATINDATUL

Asta, ce-i dreptul, nu.

IORDACHE

Tot e bine.

Mai meritaţi să vă plătească cineva pentru ceva vreodată?