Dezavantajele mâncatului sănătos

În tinereţe, mâncam şi eu ca toată lumea, adică extrem de prost. Cartofi prăjiţi cu ouă ochiuri, paste cu carne, chipsuri cu aromă fake de ghiceşte-ce-şi-câştigi-premiul-cel-mare, hamburgeri, cheeseburgeri, cozonaci, pe scurt, toate lăturile. Plus o tonă de dulciuri. Nu exagerez deloc. Un prieten a rămas praf când a văzut că am deschis poşeta şi, căutând mobilul, i-am dat să ţină un pachet de biscuiţi jaffa, o ciocolată, o pungă de napolitane şi nişte batoane de susan.

Aveam un stomac ca o cizmă. Digeram orice cu seninătate.

Apoi, am descoperit cum mănânci sănătos. Cu atenţie la combinaţii. Proteinele nu se combină între ele, doar cu legume. Harbohidraţii nu se combină între ei sau cu proteinele, doar cu legume. Orezul, cartofii, etc. – doar cu legume. Sâmburii graşi, idem. Singura pizza corectă e aia vegetariană, singurele paste corecte sunt cele cu sos de roşii, măsline şi busuioc, nu pui crutoane decât la ciorbă de legume, şi, de câte ori am chef să ronţăi, mai tai o felie din varza pe care mi-o cumpăr zilnic special pentru ronţăit, ca să nu ronţăi prostii. Şi dai jos nişte kilograme, ţi se curăţă tenul, nu mai pofteşti la idioţenii, începi să ai energie şi aşa mai departe.

Apoi, într-o zi, ieşi în oraş la masă cu nişte mâncăi şi zici să-ţi dai frâu liber.

Ei bine, în numai câteva ore te pomeneşti că boleşti de parcă ar fi sfârşitul lumii. Faci o indigestie de zici că ai mâncat cuie ruginite. Şi suferi de dai colţul.

Aşadar, prieteni, vedeţi cum treceţi pe mâncat sănătos. Că nu mai e cale înapoi. Stomacul vostru se crede subit vlăstar monarhic şi cere să i te adresezi cu Alteţa Voastră. Şi nu mai digeră decât frunze verzi şi poeme de dragoste autentică.

Despre iubire şi muie

Am tot scris despre cărţile, filmele, muzicile, spectacolele, etcurile altora.

Uneori, oamenii au făcut lucruri frumoase. Au fost creativi, oneşti, inventivi, muncitori, sărutaţi de muză şi rezultatul a fost pe măsură. Iar eu am scris cu entuziasm, pentru că lucrul pe care-l făcuseră ei merita asta. Oamenilor li s-a părut ceva firesc, aşa cum şi mie mi se pare firesc să ziceţi de bine de Dona Juana. Da, e o carte bună. De aia o relansez.

Apoi, aceiaşi oameni au făcut lucruri naşpa. Au fost leneşi intelectual, clişeici, s-au proptit în idei deja fumate, reţetari, neinventivi şi le-au ieşit nişte dude. Când îi iese o dudă unuia care te-a convins că poate mai mult, te enervezi puţin mai tare, că aşa e omul. Îi iartă neputinţa unui neputincios, dar o taxează dur pe a unuia putincios, pentru că-l suspectează de lasă-mă-să-te-las. Şi am scris cu furie, pentru că aşa sunt eu. O fire pasională. Entuziasm sau furie. Iar oamenii, în loc s-o ia tot ca pe ceva firesc, “da, mă, am dat o gherlă, mersi pentru muie, data viitoare vom fi mai atenţi”, se ofuschează ca nişte găini atinse de streche şi încep să facă drame, şi din secunda aia încolo, tot ce scriu eu are sigur şi un hint naşpa la adresa lor.

Coaie, mai ţii minte cum ai încasat lauda când a fost cazul? Ca pe o chestie pe care o meritai. Încasează şi critica tot aşa, te rog. Mai ales că eu nu critic niciodată fără argumente şi dacă îţi studiezi atent conştiinţa, ştii că am dreptate. Că dacă nu aveam, tăceam chitic.

Frumuseţea tainică a vârstei a treia

Când nu mai ai muşchi,
Hormoni,
Feromoni,
Erecţii
Frecţii,
Vrăjeli de doi bani,
Coaie
Nevoie de a etala coaie
Chiar dacă nimeni nu a cerut să le vadă.

Când nu mai ai o piele perfectă
Când nu mai inspiri şi nu mai transpiri machism.
Când nu mai dai fiori de dorinţă
Şi nu mai faci să curgă râuri de miere

Când rămâi pur şi limpede ca o idee.
Abia atunci ai atins frumuseţea desăvârşită.

(Foto: Alan Delon Officiel)

A greater point

Pe cei mai mulţi inşi care mă stresează cu “am un manuscris aşa şi pe dincolo, poate vrei tu să-l citeşti” îi expediez cu plonjeu. Know-how-ul se plăteşte, sau măcar se recompensează, nu se subînţelege că-l merită tot gigelul de pe net pentru că ţi-a dat un like ipocrit la două poze.

Dar sunt copiii care mă caută să-mi ceară susţinere şi pe ăştia n-am cum să-i refuz, pentru că am fost şi eu copil şi am primit la rândul meu susţinere de la diverşi oameni care ştiau să facă lucruri, şi fără ei n-aş fi evoluat.

Copiii îmi trimit texte – unele scrise cu talent – dar care imită literatura de azi. O imită în ce are ea bun – în lipsa de emfază şi în realismul detaliilor, dar o imită şi în ce are ea mai prost. Şi anume lipsa desăvârşită de relevanţă.

Ceea ce lipseşte multor texte de azi, şi asta le face foarte uşor de uitat, este “the greater point”. Pe româneşte, miza. Pe şi mai româneşte, durerea subtilă care leagă totul într-o chestie unitară şi îi insuflă un sens mai înalt şi mai profund decât acela de “el o iubea, dar ta-su era împotrivă, apoi a venit cineva şi avea mai mulţi bani”.

Romeo şi Julieta nu e o capodoperă care a străbătut secolele doar pentru că ne povesteşte cum un băiat iubea o fată, dar au murit amândoi pentru că n-au aprins lumina să se organizeze. Romeo şi Julieta e o capodoperă pentru că vorbeşte despre cât de stupidă şi inutilă e rivalitatea între oameni care ar trebui să formeze o comunitate. Şi e valabilă pentru români vs. unguri, cehi vs. polonezi, arabi vs. evrei şi orice alte grupări etnice care aleg să pună mai mult preţ pe un un smoc de idei preconcepute decât pe oamenii de lângă ei.

Prin asta nu încerc să spun că literatura ar trebui să ţină morţiş să demonstreze ceva. De câte ori s-a încercat asta, s-a ajuns la proletcultism penibil şi jenant. Sau la “Puiul” lui Brătescu – Voineşti, care să ne înveţe să ascultăm de mămica, că altfel murim pe mirişte. Spun doar că, dacă te apuci de scris, trebuie să ştii DE CE scrii exact chestia aia şi nu alta. “Pentru că vreau să impresionez femei şi să obţin felaţii gratis” nu e un răspuns. De asta s-a apucat să scrie Dan Alexe şi iată rezultatul.

Tot gândindu-mă la asta, mi s-a revelat şi sensul religiei. Nu Dumnezeu are nevoie de noi. Fiind o entitate abstractă, nu are nevoie de foiţă de aur pe nimb, să pară mai bazat. Noi suntem cei care avem nevoie de Dumnezeu ca să conferim un sens mai profund traseului nostru cotidian, exact aşa cum un text care are un Dumnezeu al lui este mai valoros decât unul care descrie mecanic acţiuni.

Şi nevoia de Dumnezeu este folosită prost de mulţi. Cretinii îl transformă în autoritate punitivă, fixistă şi plină de preconcepţii, exact cum sunt ei. Lacomii îl transformă într-un jăpcar ahtiat după foiţă de aur, exact cum sunt ei. De fapt, e vorba de “a greater point”. De ceva care să te ghideze pe un traseu mai valoros decât acela al banalităţii tale absolute şi absolut irelevante.

What’s your greater point?

De ce e o idee cretină să-ţi transformi blogul în carte

Scrii simpăticuţ, ai 15 followeri, dintre care unul e mă-ta şi celălalt un labagiu care te adulează sub 14 nickuri false şi insistă toţi 15 că ar trebui să publici o carte. SUPERB. Fă-o. O viaţă ai, n-ai de ce să nu treci şi prin experienţa asta. DAR NICIODATĂ, NICIODATĂ NU CEDA TENTAŢIEI DE A-ŢI TRANSFORMA BLOGUL ÎN CARTE. Va ieşi ceva sinistru de prost.

Argumente:

1. Pe net scrii mult mai neglijent decât irl.

“Aşa, şi?” Păi, pe ecranul calculatorului, preţ de şase paragrafe, merge. Pus în pagină, pe 300 de foi care vin necruţător unele după altele, îţi face ochii să sângereze cu cheaguri. Nu glumesc. Prima menstruaţie oculară s-a înregistrat după ce primul blogăr şi-a publicat o carte.

2. Pe net scrii multe chestii care-s actuale în momentul postării şi-şi pierd complet valoarea emoţională în trei luni. Într-un an uită toată lumea de ele. În doi, sentimentul dat de citirea aluziei respective e un WTF blazat.

3. Eşti redundant cu spume.

Azi te enervează userul Pulică Gigel că te întreabă în privat dacă te fuţi. Scrii o postare furibundă despre bărbaţii din ziua de azi. Dau like 133 de gagici agresate de alţi gigei şi 50 de băieţi care speră că remarci like-ul şi-i fuţi fără să te întrebe.
Mâine te enervează Sulică Costel, că te întreabă în privat dacă la tine sau la el. Scrii încă o postare furibundă despre porci ordinari care au impresia că merge aşa. Dau like 133 de gagici agresate, 233 de prietene ale lor şi 67 băieţi care speră.

Şi merge.

Zile diferite, lumea a băut între timp cafele, a mâncat, a spălat rufe, s-a futut, s-a culcat, e ok.

Ei bine, în carte redundanţa vine după sine însăşi. Lungă, slabă şi zăludă, botezând natura udă cu-n mănunchi de ciumăfaie. E oribilă. Te face să pari nu un autor prost ci un prost pur şi simplu.

4. N-ai structură.

De câte ori îi povestesc unui neiniţiat în ale scrisului că am writer’s block, începe să ragă: ăăă, că trebuie să faci exerciţii, că-ţi stimulezi inconştientul, etc.
Coae, inconştientul se stimulează pe texte mici. Textele scurte se pot ţine din talent. Textele mari se ţin din ştiinţa structurii. Textele mari sunt arhitectură pură. Cu temelie, piloni de susţinere, etaje, fronton, horn pe acoperiş. Altfel iese o labă.

Textele mari trebuie să aibă structură, continuitate şi totodată imprevizibil. Nu compari un castel de nisip cu Castelul Peleş.

Iar dacă iei o înşiruire de castele de nisip şi le tufleşti random unele după altele, NU îţi iese Castelul Peleş. Decât dacă ai fumat ceva extrem de bun înainte.

NU MAI PUBLICAŢI BLOAGE. BLOAGELE NU VOR FI NICIODATĂ LITERATURĂ, AŞA CUM CINCI ONE NIGHT STAND-URI LA RÂND NU DAU O POVESTE DE DRAGOSTE! DACĂ VREŢI SĂ PUBLICAŢI CĂRŢI, SCRIEŢI CĂRŢI!

“Ştiaţi că femeile dace nu practicau epilatul inghinal?”

Din punctul meu de vedere, cel mai bun roman al Cristinei Nemerovschi este Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes.

Poate pentru că a lansat-o vara, când nimeni nu citeşte, poate pentru că a lansat-o concomitent cu altele 33 ale editurii şi s-a pierdut în mulţime, cert e că e cartea ei cea mai ignorată. Şi cumplit de nedrept. Pamflet mai coroziv şi mai necruţător la adresa literaturii române contemporane, cu toată sărăcia ei de mijloace, mai rar.
Am invitat-o pe Cristina să intre un pic în pielea protagonistului. Cât să-mi dea un interviu. Iată rezultatul. Partea I, mai exact. Că mie îmi ies lungi şi de aceea vi le dau în rate. :)

***

Rep: Domnule Anghelescu, vă salut cu respect. Sunt Doina Cimilişanu, studentă la jurnalism în anul III la privat şi redactoriţă la gazeta Florile spiritului. Sunt onorată, încântată şi emoţionată că port un dialog elevat cu dvs. Ce mai faceţi în ultima vreme?

Gigi Anghelescu, scriitor de succes: Bună seara, stimată domniţă, sărut-mainile cu respect. Ce să fac, tocmai mă duceam să-mi prepar un ceai infuzat de fructe… Sper să nu se mai producă niciun accident neprevăzut şi neanticipat. În rest, îmi respect programul de scris. Cu sfinţenie! În această seară am reuşit să compun patru versuri. Doriţi să vi le împărtăşesc?

Vă rog.

Pe malul lacului agale / Ne-am spălat pe pcioare / O pasăre se pierdea pe linia orizontului / Migrând la infinit (aici n-am găsit o rimă satisfăcătoare…)
Dar voi mai lucra la acest poem!

Chiar voiam să vă întreb dacă preferaţi poezia sau proza.

Eu sincer prefer poezia, fiindcă este mai înălţătoare pentru spirit. În plus, în poezie parcă este mai uşor să construieşti versuri. În proză este mai greu… Dar nu imposibil! Iar proza este, cum să vă spun eu…. aşa, prozaică. Îmi place mai puţin. Nu poţi vorbi despre marea iubire a vieţii tale în proză. Este un sacrilegiu! O impietate!

Ce special sunteţi, că spuneţi atâtea adevăruri mari ale sufletului omenesc. Acum că stau să mă gândesc, aveţi perfectă dreptate. Dar asta mă face să vă întreb: cum staţi cu dragostea?

Domniţă scumpă, stau… cum să stau… Stau la pământ, trebuie s-o recunosc. Am avut o mare iubire. Adina… Mi-a fost răpită mişeleşte! A fost sedusă de cei şapte şi jumătate dintre cei mai buni prieteni ai mei, i-au furat inima zburdalnică şi paf!… dusă a fost. De atunci, nu mi-am mai putut reface viaţa amoroasă. N-am avut cum. Adina a fost totul pentru mine. Fireşte, sper s-o reîntâlnesc într-o bună zi… De asta am şi visul de-a deveni scriitor de succes. Pentru ca Adina să audă de mine şi să se întoarcă. Vă pot face o confesiune?

Vă rog!

Dar să ştiţi că este confidenţial!

Dar cum. Rămâne între dvs., mine şi cititori.

Eu, în fiecare seară, înainte de a adormi, pun pe perna de lângă mine o bucată din pijamaua Adinei. O bucată pe care am mai păstrat-o din pijamaua ei roz, după ce mama, într-un acces de furie, a sfâşiat-o în faţa mea. Pijamaua, desigur, nu pe Adina! Dacă ar fi sfâşiat-o pe Adina, nu i-aş fi iertat-o niciodată mamei mele… Pun bucata de pijama pe pernă şi aştept ca Adina să se întoarcă.

Ah, ce romantic. Întotdeauna m-au înduioşat bărbaţii romantici. Şi i-aţi scris o odă şi pijamalei?

Pijamalei, nu… Dar mi-aţi dat o idee excelentă! Credeţi că ar fi mai multe şanse ca Adina să se întoarcă în felul ăsta?!… Nu înţeleg cum, timp de 18 ani, nu m-am gândit să-i scriu şi pijamalei…

Dar nu v-aţi simţit niciodată tentat de alte doamne?

A, ba da… Am avut o scurtă aventură galantă cu o amică de suferinţă literară, preaminunata doamnă Maria Sofia… Numai că nu s-a sfârşit atât de bine, din păcate. Dânsa era o mare, mare poetă. Când două spirite atât de înalte precum sunt ale noastre se întâlnesc, sar scântei, iar o posibilă relaţie devine nulă. După doamna Maria Sofia, am încercat să-mi refac viaţa amoroasă cu o domnişoară care apare la televizor. Dar mi-a frânt inima! Continue reading

Permisul de portpulă

Ediţia a doua din Dona Juana va avea câteva lucruri noi, şi unul dintre ele va fi postfaţa lui Alex. Ştefănescu. O postfaţă care vorbeşte mult mai mult despre cartea mea Hyde Park decât despre Dona Juana, dar îl înţeleg pe domnul Alex. Metafora singurătăţii în mulţime e mai uşor de digerat decât aceea a femeii ca prădător sexual.

În schimb, o parte din postfaţă de care am râs cu spume, ieri seară, în timp ce reciteam ultima oară volumul să-l trimit la tipar e:

Și tot ea poate să se facă detestată (bineînțeles, deghizată în bărbat! s-ar putea scrie un studiu despre soarta bieților bărbați din poezia și proza Lorenei Lupu…):
„Nu vă uitați la mine că am treizeci și cinci de ani/ Și o sută de kilograme,/ Dintre care cincizeci sunt numai mușchi și zgârciuri.//Eu de fapt sunt un bebeluș./ Un puiuț mic și nevinovat.// Nu mă pricep la nimic/ Și nici nu vreau să mă pricep.// Vreau doar să fiu răsfățat./ Vreau să fiu hrănit, spălat,/ Întreținut.// Pentru că eu sunt un bebeluș./…/ Da, un bebeluș de treizeci și cinci de ani și o sută de kilograme./ Cine mă ia acasă?”

Am râs pentru că eu nu gândisem nici o clipă personajele din Hyde Park ca pe simboluri concentrate ale arhetipurilor omenirii, şi nici personajul ăsta ca pe un reprezentant al tuturor bărbaţilor de pretutindeni. Pur şi simplu, prin 2010, cunoscusem un astfel de specimen exasperant şi mi-am imaginat cam cum ar putea să sune un discurs de Speaker’s Corner din gura lui.

Realitatea e că eu iubesc şi respect bărbaţii. Cei mai buni prieteni ai mei au fost şi sunt bărbaţi, umerii pe care m-am sprijinit la nevoie au fost şi sunt de bărbaţi, majoritatea muzelor care mi-au stimulat creativ condeiul au fost şi sunt bărbaţi. Lucrez minunat cu bărbaţi, beau minunat cu bărbaţi, fac chestii minunate cu bărbaţi. Dar nu le pot ierta surogatelor de bărbaţi (gherţoii şi cerşetorii neputincioşi) că nu-s în stare să se ridice la nivelul pe care l-ar impune faptul că sunt bărbaţi.

De aceea mi-ar plăcea ca legiuitorii să inventeze legea permisului de portpulă. Pe care să-l poată deţine doar oamenii cu demnitate, simţ al proporţiilor şi totodată conştienţi că n-au câştigat la belciuge pe nimeni şi că nimeni nu le datorează nimic în viaţă. Oameni care pot oferi respect şi care n-au impresia că, dacă eşti femeie, implicit au un drept de a te freca la icre decernat de tovarăşu’ cosmos.

Cunosc astfel de oameni. Îmi sunt prieteni. Îmi sunt apropiaţi. Îmi sunt colegi. Problema e doar că nu le pot scrie versuri. Ar ieşi banalităţi de genul: “Dragostea-i un lucru mare / Care leagă două inimi foarte tare”.

*****

Îmi şi imaginez un proces verbal de constatare de genul “Se retrage permisul de portpulă cetăţeanului Gogu Păstaie pentru că e un mârlan odios şi e nerecomandat să se reproducă”. :D N-ar fi delicios? :P

O spaimă

M-a însoţit întotdeauna reputaţia de Jigodia Necruţătoare A Internetului. Chestiune care e în linii mari corectă. Dacă văd pe undeva un dram de prostie, impostură, aroganţă sau nesimţire, e plăcerea mea să evidenţiez asta şi să-l umilesc pe făptaş până urcă la volan şi pleacă pe DN 1, cu mesaj de adio pe Facebook.

Dincolo de asta, am avut întotdeauna două tipuri de discurs. Unul îi viza pe acei adversari care, dincolo de faptul că întreţineau un conflict cu mine, erau nişte gunoaie umane. Adică nişte oameni deopotrivă proşti şi răi, rebuturi certe în procesul evoluţiei umane, specimene care ar face cel mai mare bine omenirii dacă ar pleca pe DN1, cu condiţia să dea într-un parapet, nu în oameni cumsecade. Da, e frumos să admiţi că eşti un rebut. Da, faptul că te sinucizi în aceste circumstanţe înseamnă că rectifici o greşeală a lui Dumnezeu. Chiar recomand călduros sinuciderea multor specimene care la întrebarea: “Îi face cuiva vreun bine existenţa mea pe pământ?” ar răspunde cu “Nu, dar rău, multora!”

Al doilea tip de discurs îi viza pe aceia care întreţineau un conflict cu mine, în schimb aveau nişte calităţi certe, vizibile din avion şi imposibil de negat. Pe ăştia nu mi-aş permite să-i fac troacă de porci cu aceeaşi dexteritate cu care fac troacă de porci scursurile inutile, pentru simplul fapt că am şi eu o coloană vertebrală. Una e să spui: “X MI-A FĂCUT / A fĂCUT ALTORA faptele cutare, cutare şi cutare” şi alta e să negi complet calităţile lui X.

Bun. Pe mine mă înspăimântă teribil genul de individ care nu reuşeşte să facă acest tip de diferenţiere. Care face exact aceleaşi spume la gură şi în cazul unui tomberon uman, şi în cazul unui om cu calităţi cu care are un conflict. Mă înspăimântă pentru că, subit, pun sub semnul întrebării onestitatea acestui gen de persoană. Şi nu doar onestitatea. Aptitudinea de a evalua corect. Inteligenţa, până la urmă.

Şi, nu, nu predic generozitatea faţă de duşmani. Mi se pare o ipocrizie. Generozitate mai calpă şi mai forţată decât a adepţilor întoarcerii celuilalt obraz n-am văzut niciodată. Cred cu tărie în folosirea cravaşei, a biciului şi a butt plugului – nemaivorbind de celebra pulă de negru – în momentele când situaţia e de aşa natură.

Predic pur şi simplu importanţa – fundamentală – a unui simţ corect al proporţiilor. Util în primul rând pentru propria armonie interioară.

Cinci tipuri de stand-upperi pe care i-aş bate cu un drug ud

Vreau să încep prin a puncta că viaţa în Bucureşti e frumoasă zilele astea, pentru că se întâmplă Bucharest Comedy Week. Cu spectacole de comedie, spectacole de muzică rizibilă şi mult, mult, mult stand-up.

Stand-upul, o ştie toată lumea, e un gen extrem de simplu. Ai nevoie de un microfon şi de nişte glume. Fiind foarte simplu, este totodată foarte simplu de ratat. Şi în calitatea mea de spectator de mult stand-up, vă voi spune acum cele cinci categorii de stand-upperi pe care le-aş lăsa să se plimbe fără umbrelă într-o ploaie de pule.

A) Stand-upperul cu Pamperşi

Ăsta e băiatul care se teme foarte tare că lumea n-o să râdă. Îl vezi de cum urcă pe scenă că e timorat la culme. Aproape că-i citeşti istoricul abuzurilor din copilărie şi al iubitei din adolescenţă care l-a înşelat cu taică-su.
Şi, pentru că e timorat la culme, compensează cu un exces de captatio benevolentiae. Temenele, limbi în fund, glume de periat publicul. No way, amice. Stand-upul trebuie să fie ireverenţios, prin însuşi genul său. Dacă nu eşti în stare să stai demn şi vertical pe o scenă, lasă-te de stand-up şi fă filme porno. Acolo, felarea celui din faţa ta va fi în sfârşit în context

B) Stand-upperul grăbit

Băiatul ăsta e pe întârziere la personalul de Cocârlaţii de Deal. Care e singurul tren care duce acolo. Şi dacă-l pierde, n-are decât variante cu schimbat trei legături şi şedere patru ore la Ciulniţa. Trenul pleacă în juma’ de oră, iar el n-are bilet. Şi la Cocârlaţii de Deal a murit unchiu-su miliardar, şi l-a lăsat moştenitor, cu condiţia să fie prezent la priveghi.

Altfel nu-ţi explici de ce turuie glumele alea cu o viteză de Formula 1 şi jumătate din poante îi cad răpuse la picioare, doar pentru că n-au apucat să aterizeze în condiţii de siguranţă, aruncate fiind din galopul calului.
Un secret al umorului e să faci pauze. Pauze, să-i dai timp prostului să încaseze gluma. Pauze să creezi un orizont de aşteptări. Pauze să laşi glumele să se decupeze frumos şi să explodeze în ritmul lor.

Dacă tratezi o glumă ca pe “Se recomandă citirea prospectului. În caz de manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului”, gluma se va răzbuna manifestându-se cât se poate de neplăcut.

C) Stand-upperul care nu şi-a luat lecitina

Încă mă surprinde ori de câte ori văd câte un stand-upper cu notiţe pe telefon. Coaie, pe bune?? Faci cu noi oră de citire? Nu mai bine ne dai telefonul nouă şi te duci acasă, că ştim şi noi să citim?

Serios, când pe scenă e doar un om cu un microfon, pariul major e dat de interactivitatea şi spontaneitatea personajului. Când citeşti notiţe, SE VEDE. Nu doar că se vede cu ochiul liber, la modul “Dăăă, uite un om care citeşte” ci se vede în calitatea şi forţa prestaţiei.

Ia cu MemoStop, mămică. În caz de manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.

D) Stand-upperul care nu interacţionează real cu publicul

Există două variante, în funcţie de nivelul de spontaneitate al personajului. Varianta în care ştii că eşti doldora de geniu de moment şi atunci îţi provoci deliberat publicul, să creezi dialog delicios. Şi Varianta când, la o provocare neaşteptată, moare francul, şi atunci e cel mai bine să-ţi asumi asta, să-ţi vezi de poezioară şi cam asta e.

Apoi există genul ăla terifiant de lamer, care vrea să pară interactiv. Şi lansează o glumă spre public. Dar niciodată nu răspunde la reacţia reală a publicului, ci la reacţia pe care ar trebui s-o aibă publicul în scenariul din mintea lui. E din exact acelaşi material cu bovina care urlă la tine, tu îi pui o întrebare de baraj, iar bovina mimează că n-a remarcat-o şi urlă în continuare.

Nu-i nici o ruşine să fii un omuleţ plat şi banal, incapabil de spontaneitate. E materialul tău genetic, asumă-ţi-l. Cu accent pe “asumă-ţi-l”, Nu intra în dialog improvizat dacă nu reacţionezi real la ce încasezi. E lamentabil. E ca şi cum cineva ţi-ar da o roşie când tu aşteptai un castravete, iar tu, încântat, ţi-ai îndesa-o în fund, că aşa zice scenariul din mintea ta.

E) Stand-upperul care nu ştie să mânuiască pula

Pula e un organ gingaş. Folosită în mod necorespunzător, se veştejeşte şi cade. Folosită în mod necorespunzător în stand-up, se transformă în mitralieră şi masacrează fără milă tot umorul prestaţiei.
Regula de aur a pulii în comedie e următoarea: pula trebuie să fie o simplă trambulină. Nu scop în sine. Te propteşti în ea ca să execuţi triplu salt mortal, nu rămâi cramponat de ea ca steagul românesc pe crâncena redută. Dacă o foloseşti ca mijloc, vei obţine valuri-valuri de râsete. Dacă o foloseşti ca scop, pula va fi şi singurul tău rezultat. Şi nu într-un mod care să-ţi placă.

***

Ca să încheiem optimist. Mâine seară. Carlos Mencia. Sala Palatului. Not for the easily offended. :D

Doină de beţie

Stâlpule de telegraf
Ce mă ţii când eu sunt praf
Şi nu mă iei la perdaf
Că-mi stric viaţa cu-ăst năraf
Te iubesc că mă înduri
Nu mă iei la-njurături
Ca pizdeştile făpturi
Balauri cu şapte guri.

Stâlpuţule, spune-mi dară
Cum să merg acasă iară
Jurat-am s-ajung pe seară
Nu în dalba zilişoară.
Am muiere ca un drac
Cu gură de pitpalac
Cu suflet de-amoniac
Şi cu dinţi de vârcolac.

Mi-e şi frică că m-o lua
Calabalâc mi-o făcea
Şi pe străzi m-o arunca
C-ar lăsa-o inima.
Dar mai frică mi-e şi jale
Pe unde s-o iau agale?
Că prea mult m-am îmbătat
Şi adresa am uitat.