Despre porci şi boi

Am făcut grupul de Facebook “pule mici şi frustrate” pentru a exersa autoironia. Fiecăruia dintre noi cu sine. Şi graţia. Fiecăruia dintre noi cu ceilalţi.

Şi una dintre discuţiile cele mai profunde în superficialitatea lor grobiană a început când unul dintre utilizatori a enunţat maxima: “O femeie poate ierta un porc, dar niciodată un bou”.

Adâncă.

Aparent, ambele sunt insulte clasice îndreptate de gospodine obidite împotriva sexului masculin care nu face piaţa corect şi dă pe roşii mai mult decât costă.

În realitate, e o diferenţă subtilă de specie. Porcul e ăla care “merge la sigur”. Ăla care te anunţă că ţi-o va trage. Sau că nu ţi-o va trage. Sau că veţi avea copii. Sau că vă mutaţi mâine în Honolulu. Pe scurt, porcul ar merita tratat cu o greblă în testicule, în loc de răspuns, orice ar zice.

Boul e ăla la care te duci tu acasă, te dezbraci la chiloţi, îi dai o cremă şi-l rogi să-ţi facă un masaj. Iar el pune clopote tibetane şi face cu tine exerciţii de meditaţie. Apoi îşi aminteşte că are nişte vin bun. Apoi îşi aminteşte că are un coniac bun. Apoi îşi aminteşte că are nişte iarbă prima-ntâi. Apoi sari pe el şi-ţi spune că el nu poate face dragoste cu femei bete şi drogate, că nu-s capabile de consimţământ asumat.

Boul e simpatic. În cele din urmă, te îndrăgosteşti de modul în care nu se prinde de nimic.

Paradoxal e abia când un tip e în acelaşi timp bou, şi porc în modul de a fi bou. Sau porc, dar complet bou în modul de a fi porc.

Sunt o oiţă mică şi albă. Exploatează-mă!

Legat de postul meu de ieri: nu m-a frapat reacţia TVR-iştilor, a haterilor Marinei Constantinescu, a camarilei de A-listeri mocangii la rândul lor, care se apără între ei cu clasica fraternitate a făcătorilor de nimic, respectiv a doamnelor pudice, care s-au născut, desigur, din spuma mării, precum Afrodita, concepţia lor neimplicând nici o secundă mădularul care le-a provocat atâta isterie. Şi de care sunt, vizibil, atât de străine.

Mizam pe astea. Mizam că-mi vor genera mii şi mii de vizite. Şi spume, istericale, încordări. Iubeam ideea că mocangiii se vor isteriza. Că vor avea o zi proastă şi că nu vor putea abuza de bunăvoinţa altora cu relaxarea cu care o fac de obicei. Asta îmi şi doream. Misiune îndeplinită.

Ce m-a lăsat, însă, complet mască, a fost reacţia unora care scriau / scriu moca pentru a umfla soclul de pe care băiatul corporatist face pipi pe cine nu-i convine. Reacţia lor furibundă, că m-am atins de tătucul lor. Faptul că aceşti oameni ratează a observa exact partea care se referă la ei, şi anume, că o dată cu siteurile de genul ăsta a apărut practica neplăţii în presă, că existenţa unor astfel de locuri de mocangeală i-a făcut pe alţi şmecheraşi să-şi pună problema: OK, deci se poate şi fără bani? De ce să fiu eu prostul care plăteşte, dacă turma de oi e gata să muncească oricât pe mulţumesc frumos şi pe bravo?

Frate, în pana mea, ce e greu? Tu făceai o muncă. E firesc ca omul să fie cordial cu tine şi să-ţi spună că eşti superbă, câtă vreme făceai gratuit o muncă. O muncă pe o tarla care îi aparţinea. Unde el era boierul, iar tu, pălmaşul neplătit. Care e partea neclară în chestia asta?

“Dar mi-a zis că are încredere în mine!” Şi? Ia mergi tu la magazin şi încearcă să cumperi o pâine pe încredere în tine, glorie sau strângeri de mână călduroase.

Mă îngrozeşte ideea că există oameni atât de nesiguri de ei, încât să fie gata să muncească la alţii pe complimente şi dat încredere. Să dea conţinut intelectual pe “bravo, Vasilică, ştiam eu că poţi!” Să pună osul la treabă şi să livreze marfă nouă şi proaspătă pe “Foarte bine. Felicitări”.

Asta e ca faza aia din Caragiale:

IORDACHE

Şi acuma câtă leafă primiţi în mână?

CATINDATUL

Nu ţi-am spus că sunt catindat? Nimic, de doi ani de zile, nimic. (şade.)

IORDACHE

Nimic?

CATINDATUL

Nimic.

IORDACHE

Dar… reţinere nu vă face?

CATINDATUL

Asta, ce-i dreptul, nu.

IORDACHE

Tot e bine.

Mai meritaţi să vă plătească cineva pentru ceva vreodată?

Argumentaţia yoga

Courtesy of Cristina Bazavan.

Eu: A este B, pentru că C şi D.
Cristina: Respiră adânc.
Eu: Am respirat. A este în continuare B, pentru că C şi D.
Cristina: Fă o plimbare romantică prin parc.
Eu: Am făcut. A este în continuare B, pentru că C şi D.
Cristina: Simte spiritul universal.
Eu: N-am senzor de spirit universal la mine, dar A este în continuare B, pentru că C şi pentru că D.
Cristina: Fă o asană.
Eu: Am făcut-o. A este în continuare B, pentru că C şi pentru că D.
Cristina: Cântă un imn de slavă în slavă.
Eu: Am făcut-o. Măi, la naiba. Parcă… parcă, dacă mă uit la C şi D, constat în continuare că A e B. Ce fac, o lăsăm aşa sau o punem de o meditaţie în spirală yang?

Răzvan Penescu ar merita bătut peste ochi cu o pulă de negru

Există mulţi paraziţi care se îndoapă pe seama nevoii de confirmare a lumii artistice pe care presa n-o susţine cu nimic. Dar poate nici unul nu este la fel de vorace, de greţos şi de stupid în obtuzitatea lui spălată pe creier ca Răzvan Penescu.

Cine pula noastră structuralistă este Răzvan Penescu? veţi întreba voi.

Răspuns: un băieţaş (a se citi, jmekereşte, băieţaşi, ca-n ferentari) care a sesizat oportunitatea la timp. Că, investind trei lei într-un site şi în hosting, poţi ajunge mare baron al artelor în Bucureşti.

Şi atunci, acest nimeni, cu pregătire artistică inexistentă, a zis: opa, ia să dau io lovitura. Şi a făcut un site în care, profitând de munca a generaţii de fraieri (scriitori, cronicari, jurnalişti, actori, muzicieni) a ajuns un brand. Brandul liternet.ro.

Cu ce a susţinut băieţaşiul Penescu cultura românească? Cu fix nimic. El, ca pulete corporatist, îşi are bine mersi salariul de la PricewaterhouseCoopers. Deci, să dea o sumă modică pe an pentru hosting e ca şi cum aş scoate eu pe cineva la o îngheţată.

Cu sloganul “Aici toţi muncim gratis” (cu diferenţa că el nu muncea nimic, doar posta gratuit cărţile, scenariile, muzica, interviurile muncite de alţii, în timpul lui liber, şi încasa banii pe traficul generat de astea, respectiv gloria de “mare mogul al artelor”), Penescu s-a oploşit ca un păduche în capul lumii artistice, a supt ce avea fiecare mai bun, apoi, cu capitalul de imagine astfel câştigat, a început să se ducă pe la festivaluri de teatru şi film şi să se rupă-n figuri. Pe bază de ce? veţi întreba voi. Pe bază de prostia şi naivitatea ălora care l-au endorsat dându-i munca lor gratis şi umflându-i maţul. Impostură şi calicenie.

Poate că nu izbucneam în acest rant, dacă acest nimeni, umflat cu pompa de toţi naivii care au pus botul la vrăjeala lui, nu dădea azi un status referitor la FNT, în care sărea calul grav de tot. Că prostul, dacă nu e verdictolog, parcă nu e prost destul.

Eu nu-s implicată cu absolut nimic în FNT, nu m-a selecţionat nimeni cu nimic, nu pot fi suspectată de nici o părtinire, drept care o pot spune cu toată sinceritatea: Penescu, eşti un păduche impostor. Beleşte pula din rădăcină şi până-n borta din vârf.

Dar s-o luăm pe puncte:

“1. “Mi se pare scandalos faptul că Dan Puric a fost selectat în FNT, mi se pare foarte FOARTE greşit că Marina Constantinescu a ales să îi gireze elucubraţiile. Nu am văzut spectacolul, dar…”

Dar latri. Păi, în acest caz, sugi încă o pulă. Nimeni nu girează vreo elucubraţie prin faptul că selectează un spectacol. E de clasa a doua primară să faci diferenţa între autor şi operă. Cam atunci înveţi fragmentul “La scăldat” şi-ţi explică învăţătoarea că Nic-a lui Ştefan a Petrei nu e totuna cu Ion Creangă. Marş înapoi în clasa a II-a, retardatule.

“2. Nu înţeleg prezenţa în selecţia FNT a unui spectacol ca “Lecţia de violoncel”, cu Radu Beligan. Dincolo de platitudinea textului şi de banalitatea spectacolului – prizat totuşi la fel de mult ca emisiunile OTV-ului de pe vremuri -, simt o tristeţe fără de margini la găndul că neputinţa unui om e exhibată pe scenă. Nu mai e vorba dacă e teatru sau nu (şi evident că nici nu mai poate fi), e vorba de decenţă. Indiferent dacă Radu Beligan a fost luat prizonier de nişte profitori care storc bani de pe urma cadavrului lui încă viu sau dacă şi-a pierdut minţile şi vrea să moară pe scenă pentru a-i face “Click”-ul necrolog pe prima pagină, e dizgraţios şi nedemn ce se întîmplă. Mă întreb pînă unde se poate merge pentru banii care se scot din acest spectacol, dacă vina nu merge până la ultima rotiţă care face ca acest spectacol să se joace iar şi iar (ca şi “Egoistul” de altfel). Şi mă întreb de ce trebuie adus acest lucru în FNT.”

Cadavru viu sunteţi tu cu mă-ta. Retardatule. Radu Beligan transmite extrem de multă vulnerabilitate şi emoţie pe scenă. E autentic, fragil şi minunat. E un spectacol în sine, al unei bătrâneţi magice şi pline de poveşti. Iar dacă tu eşti prost şi nu vezi asta, nu e vina lui Radu Beligan. Sugi pula, cretinule.

“3. Nu ştiu ce caută în FNT “Fă-mi loc!”, un spectacol bulevardier care are publicul lui, dar nu e prin nimic diferit de alte 10 spectacole ce sunt prezentate la Godot. Nu vreau să interzic nici un gen de spectacol, dar nici nu mi se pare normal să aduci în FNT spectacole care nu depăşesc nivelul unei schiţe TV din noaptea de Revelion. Din aceeaşi paradigmă erau mult mai inteligente, mai vii, mai spectaculoase, mai interesante, spectacolele făcute de Doina Antohi din colaje de texte de 10 minute.”

Nu VREI SĂ INTERZICI? Dar ce pula mea autoritate ai tu, cretinule, să interzici ceva? Cine eşti tu? Să ne reamintim împreună cine eşti tu: un căcat corporatist cu zero pregătire artistică, a cărui imagine a fost umflată de munca a sute de artişti şi intelectuali care au pus botul la vrăjeală. Eşti adminul unui site. Contribuţia ta e fix taxa pe web hosting.
Şi m-am săturat cum se leagă toţi cretinii de Godot. Godot e un excelent loc de spectacole pentru artiştii indie. Bine condus, cu un program inteligent făcut, care să balanseze experimentalul cu comercialul, în aşa fel încât să fii şi liber, dar nici să nu mori de foame. DA, GODOT MERITĂ REPREZENTAT ÎN FNT. Boule. N-am văzut acel spectacol, drept care nu pot să-ţi dau o muie mai aplicată. Drept care ţi-o dau general: un cretin care critică un gen (teatrul bulevardier) în loc să explice care e problema cu un anumit produs al acelui gen merită futut cu o pulă de căpătat.

5. “Omul bun din Seciuan al lui Andrei Şerban e un spectacol care nu a avut premiera, dar a avut 4 repetiţii deschise cu publicul chiar înainte de anunţarea nominalizărilor şi din aceste repetiţii s-a putut înţelege cum va fi spectacolul. Lipseau costumele, lipsea decorul, lipsea machiajul, dar restul era acolo, pe scenă. Şi se vedea cu ochiul liber că e deja un spectacol important.”

Pe bune, băi retardatule? Cum morţişorii mă-tii să selecţionezi un spectacol neterminat, nefinisat, fără lumini şi fără costume? E ca şi cum i-ai da lui Gigel zece la examen fără ca el să se fi prezentat.

Rezumând: Penescule, e contul tău de Facebook şi teoretic, meriţi să debitezi ce vrei tu. Dar, pentru că trăim în democraţie, am şi eu dreptul să constat că eşti cretin. Sinistru de cretin. Şi că ar trebui să pună cineva punctul pe “i” şi să-ţi spună în ochi: GO HOME, PRIETENE. EŞTI O NULITATE. VORBEŞTI DESPRE LUCRURI LA CARE NU TE PRICEPI. ŞI STATUTUL TĂU LI SE DATOREAZĂ CELOR CARE ŢI-AU DAT MUNCA LOR GRATUIT, PENTRU CĂ NU ŞTIAU SUFICIENT INTERNET ÎNCÂT SĂ-ŞI FACĂ NAIBII BLOGURI ŞI SĂ SE BUCURE DE ROADELE EI.

Mitul mamei curve revizitat

Insist pe temă, pentru că e important să combatem un fenomen îngrijorător din snobărimea românească: VERDICTUL ÎN NECUNOŞTINŢĂ DE CAUZĂ.

Despre mitul mamei curve, aici. În caz că vă e lene să clickuiţi pe link, citez:

“Următoarea postare tratează babele-omizi literare. Cum sunt ele? “Tu, care scrii de căcat şi eşti un nimeni literar…” “Dar ce-ai citit din mine?” “Nimic. Pur şi simplu ştiu.” 

Grea meserie ghicitul în ceaşcă, n-o putem practica toţi.

“De unde ştii?” “Băi, nu citesc literatură contemporană, pentru că e înţesată de antitalente. Şi tu scrii literatură contemporană, de unde rezultă că eşti un antitalent”.

Pentru a ilustra fisurile acestui silogism, vom recurge la Mitul mamei curve, care sper să rămână în istorie ca mitul peşterii lui Platon. :D

Aplicând logica ta, ne iese aşa:

“Europa e înţesată de curve românce. Şi mama ta e româncă. De unde  rezultă că mama ta e o femeie uşuratică, degrabă săritoare la mădular”.

Nimic nu e mai grav şi mai blocant în munca unui om decât prejudecăţile cretine ale celor care vor să-l vadă delimitat şi etichetat într-un anume borcan. Nimic nu e mai insultător la modul gratuit decât “Ştiu că tu eşti aşa”, de la un om care nu şi-a luat osteneala să verifice dacă acel “aşa” e într-adevăr “aşa”.

De aceea, dragi prieteni, de câte ori identificaţi un om că dă un verdict despre ceva, apoi adaugă “n-am citit / n-am văzut / n-am etc”, daţi comentariu cu hashtag. #mitulmameicurve. Nimic nu ţine pe loc evoluţia oamenilor ca prejudecăţile dobitoace cu care îi sufocă alţi oameni. Hai să stârpim împreună chestia asta, pentru o lume mai bună şi mai corectă.

Cursuri gratis pentru fete harnice

În ziua de azi, nu strică niciodată să mai ai o calificare. Pentru că, oriunde ai lucra, te pomeneşti peste noapte că oamenii uită să te mai plătească, sau că nu-şi mai pot permite salariul tău, sau whatever. Drept care, un curs în plus poate însemna jobul tău de mâine. Un curs gratuit în plus poate însemna jobul tău de mâine, primit cadou cu fundiţă roz în vârf.

De data asta, oportunitatea le surâde fetelor, pentru că organizatorii sunt Blockbuster Media şi Asociaţia Jurnalism pentru şanse egale. Proiectul se numeşte MediaFem – Şcoala Naţională de Jurnalism şi oferă, din septembrie, cursuri gratuite pentru doamne şi domnişoare care lucrează în presă sau care vor să se recalifice.

Cursurile sunt:

- de cameramani: – şi vor avea loc în fiecare seară, câte 3 ore de teorie plus practică.

- de editori imagine – idem

- de calificare reporteri TV – pt. studente la jurnalism sau jurnaliste: – câte 4 ore de 2 ori pe săptămână, plus teren.

-de calificare ca regizori de emisie – pt. gagici care au tangenţe cu regia: – idem, zilnic

-de informare pe egalitatea de şanse – deschise şi bărbaţilor, ceea ce mi se pare corect. Degeaba-i spui Vasilicăi că e egală cu Gogu, dacă nu-i spui şi lui Gogu să o trateze ca atare – cursuri care vor avea loc vinerea, sâmbăta şi duminica.

Nu doar că-s gratuite cursurile, dar va exista şi un program de premii şi subvenţii, pentru recompensarea cursantelor care dau rezultate superbe.

O să fac şi eu reporting de la unul dintre aceste cursuri. Nu vă spun care, ca să nu vă înghesuiţi toate acolo.

Persoana de contact: Liviana Tane, director executiv Asociaţia Jurnalism Pentru Şanse Egale, tel: 0726.704.208, email: mediafem@blockbustermedia.ro.

Sinceritatea sânilor tăi

 

Nu cred în ghicitul în palme, în ghioc sau în zaţul de cafea. Nu cred în horoscopul occidental, chinezesc sau mayaş. Dar există o metodă infailibilă de prezicere a viitorului: ghicitul în sâni.

 

Nu există moment mai frumos de sinceritate în viaţa unei femei, ca acela în care îşi lasă în jos bretele sutienului şi-i desface clama. Acela este de fapt momentul confesiunii complete şi absolute. Cuvintele devin brusc inutile. Sânii unei femei sunt veritabile jurnale, memorialistică pură în două globuri mătăsoase de voluptate.

De exemplu, azi m-a vizitat Ella. Ştie că-s cel mai bun ghicitor în sâni din oraş şi îşi doreşte intens să afle ce-i rezervă soarta implacabilă. Era frumos sutienul ei bleu-pal cu dantelă; dar nu atât de frumos ca momentul atotcuprinzător al dezvăluirii oneste, nedisimulate. „Iată-mă!”.

Ella are sâni medii ca mărime şi cu o formă frumoasă, ceva intermediar între măr şi pară. Sunt mult mai deschişi la culoare decât restul trupului, de unde deducem că nu văd foarte des lumina soarelui. Are sfârcuri relativ mici – dar care se întăresc şi cresc după cum suflă vântul, iar asta trădează o uşoară înclinaţie spre infidelitate sexuală şi instabilitate emoţională. Cel stâng este puţin mai mare decât cel drept – probabil pentru că are o inimă largă. Când se întăresc, sfârcurile Ellei capătă o tentă între roşiatic şi trandafiriu – şi sesizezi, mai pronunţată, reţeaua de orificii şi linii minuscule care străbat orice sfârc. Liniile acestea ale sfârcului, pentru a prezice viitorul, nu trebuie parcurse cu ochii, ci cu degetele sau cu buzele. Numai simţul tactil sau cel gustativ pot traduce promisiunile ascunse de soartă, codificate în acea hartă miniaturală.

„Şi? Care va fi viitorul meu, ghicit în sâni?” întreabă Ella, încercând să-şi controleze respiraţia întretăiată.

„Se pare că va fi unul glorios, cu mari bucurii pe toate planurile”, spun eu, privind-o adânc în ochi.

„Asta ştiam deja”, se bosumflă ea ghiduş. „Nu vreau să cred că eşti doar un păcălici, un escroc de genul ţigăncilor care cerşesc în gang şi au doar trei cărţi de joc în mână. Vreau o analiză apro…ahhh!… fundată şi obiectivă.”

„Ferească Dumnezeu. N-am păcălit niciodată pe nimeni. Sunt singurul ghicitor în sâni cu atestare paranormală internaţională. Dar ştii, ca la tarot, există mai multe etalări: în cerc, în cruce celtică, în „da” sau „nu”…”

„Întotdeauna m-a tentat etalarea în cerc”, murmură Ella, cu capul lăsat pe spate şi ochii întredeschişi.

Cu un deget, îi conturez cercuri pe sâni. Ating sfârcul doar din treacăt, ca din întâmplare. Îi văd roşeaţa bruscă din obraji; buzele încep să-i tremure. Îşi presează pubisul de genunchiul meu.

„Etalarea în cerc zice că o să ai parte de provocări majore în viaţă. Că ai de luptat foarte mult, din răsputeri, şi nu e sigur că vei face faţă.”

„Nici o problemă”, chicoteşte Ella. „Sunt o femeie puternică şi independentă. Pot să fac şi spate, dacă situaţia o cere.”

„E ceva serios”, micşorez eu cercul.

Acum, degetele mele trasează exact hotarele areolei roz, delicate.

„Oracolul spune că te vei zbate foarte mult, să te ridici la înălţimea situaţiilor în care vei ajunge. Că ai de înfruntat pericole neprevăzute, de proporţii care ţi-ar putea produce disconfort”.

Ea îşi lasă palma încet în jos.

„Nu mă sperie pericolele de proporţii. Dimpotrivă, provocările mă ambiţionează”, şopteşte pe un fals ton pseudo-corporatist, contrazis de uşoara răguşeală a vocii.

„Perfect. Să trecem la etalarea în cruce celtică!” mă hotărăsc eu, şi trasez o linie verticală cu limba pe sfârc. Apoi, peste ea, îmi plimb orizontal bărbia. O simt pe Ella tresărind din tot corpul.

„Ce zice?”, şopteşte ea.

„Cică inconcludent. Trebuie să repetăm procedura.”

Şi-mi plimb peste sfârcul ei fie vârful nasului, fie bărbia, fie una dintre buze, fie vârful limbii. Îi simt inima bătând, ca a unei păsări mici şi speriate. Se apasă din ce în ce mai mult în mine, de parcă ar vrea să mă înghită cu vaginul.

„Ce ziceee!?”

Tonul e deja alert, un amestec între imperativ şi implorator.

„Zice că te laşi pradă unor impulsuri puternice, câteodată necontrolate. Că e o perioadă de experimentare şi explorare. Că trebuie să-ţi asumi tot ce zace în tine şi să iei iniţiative. Să-ţi iei soarta în mâini, cum s-ar spune.”

Nu trebuie să repet de două ori recomandarea astrologului. Deja îi simt mâna desfăcându-mi fermoarul şi înhăţându-mă cu nerăbdare. Parcă şi palma ei ar avea un punct G.

„Şi acum”, îi spun, „gândeşte-te bine la o întrebare. Ce vrei tu cel mai mult. Şi vom face etalarea în „da sau nu”.

Spre surprinderea mea, Ella începe să chicotească. Un râset dezlănţuit şi visceral, de femeie excitată.

„Dragă proorocule, nu am nevoie de ghicitori şi profeţi pentru întrebări retorice.”

Poziţia misionarului

Am dat azi peste un status excepţional al Cristinei Nemerovschi, în care critica braşoava aia sinistră cu “eşti formator de opinie, ce îi înveţi tu pe oameni?”

Pe asta am auzit-o de la zeci de oameni. Cum scriam o postare cu ceva mădular strecurat jucăuş printre propoziţii, pe principiul neavutului de umeri, hopa săreau comentacii de tip FF (Femeia Frigidă şi Flăcăul Filistin) să urle. Şi pe lângă clasicele “Ştie mă-ta ce scrii pe Internet?” “Ai tu o lume interioară?” şi “Eşti cea mai netalentată scriitoare, lasă-te!”, venea aberantul: “Te citesc atâţia. Eşti formatoare de opinie. De ce îi trimiţi în ghearele incorect manichiurate ale Satanei, scriind texte în care legăni ştromelegele de colo până colo?”

După cum punctează Cristina foarte just, asta cu “formatorul de opinie” e bullshit. Oamenii nu te confundă nici o secundă cu un popă. N-au impresia că porţi sutană şi nici nu vin să te pupe pe moaşte. Ei ştiu foarte bine ce cred despre lucruri şi viaţă. Încă n-a existat flamewar pe Internet care să schimbe ceva în oameni. Chit că au fost 855 de comentarii, lumea a făcut fecala bulgări şi a azvârlit-o cu sete în ăla cu părere contrară, la sfârşitul bălăcărelii, fiecare a plecat acasă tot cu părerea proprie. Poate că Petronela a încetat să se glorifice singură prin texte atât de mult, dar nu pentru că ar fi înţeles că miza artistică a autoadulaţiei e infimă, ci de gura lumii.

Eu vreau să completez cu altceva: să te ferească dumnezeu de entertainerul de orice natură care pune botul la vrăjeala aia cu formatul opiniilor şi înţepeneşte în poziţia misionarului. E cel mai oribil fenomen din lume. Subit, dintr-o persoană agreabilă, vedem cum fiinţa se transformă într-o chestie solemnă, pseudofilozoafă şi complet antipatică, pe care ai bate-o cu drugul ud peste muian, că poate-i trece.

Think Dan Puric. S-a lansat cu spectacolele alea graţioase şi superbe de pantomimă. N-aveai cum să nu-l iubeşti pe Dan Puric, decât dacă aveai o inimă mică, neagră şi plină de ură.

Apoi l-au convins limbiştii că e formator de opinie şi că are responsabilităţi. Iar Puric a deschis gura. O dată cu ea, radioactivitatea din zonă a crescut alarmant. Se zice că toţi o să avem copii cu trei sâni şi două capete, din această cauză.

DAR CE VREAU SĂ PUNCTEZ E CĂ PURIC N-A TRANSFORMAT NICI UN OM NORMAL ÎN ROMÂN FANATIC. Pur şi simplu a schimbat fanclubul. L-au părăsit oamenii inteligenţi şi a ajuns idolul vadimtudorilor.

Think Tudor Chirilă. Care cânta despre cum zaci beat la Vama Veche cu sărutul în ureche. Absolut drăgălaş şi pitoresc. Unul din puţinii textieri români care sunau fresh, natural, cu umor şi fără băţ în cur.

Apoi, au venit limbiştii şi l-au convins că e formator de opinie şi are responsabilităţi. Brusc, Chirilă a adoptat un ton pedant, a început să dea instrucţiuni de viitor tineretului şi să-i înveţe cum stă de fapt treaba. Bleah! Factorul simpatie al personajului s-a evaporat într-o secundă. A rămas cu nostalgicii care nu atârnă atât de Chirilă, cât de propria lor adolescenţă.

Think Bendeac. Care s-a lansat ca un actor de comedie graţios şi sclipitor. Mondenii cu Bendeac erau de o savoare absolută.

Apoi, au venit limbiştii şi l-au convins că are o misiune. Că trebuie să ne înveţe deşertăciunea din showbiz şi cât de curve sunt târfele. Subit, stilul lui a căpătat o pompoşenie şi o alură de  ştie-tot absolut insuportabile. Înainte, îl urmăreai să te bucuri; după asta, îl urmăreai cu un sentiment crescând de wtffffffffff….  –> unde funcţia f tinde la infinit.

Idem, nici unul dintre băieţii ăştia n-a schimbat vreo opinie a cuiva. Pur şi simplu, i-au îndepărtat pe cei care gândeau liber şi s-au înconjurat cu cretini înţepeniţi în poziţia enoriaşului, aşa cum înţepeniseră ei în poziţia misionarului. Că, da, există şi românul enoriaş profesionist. Despre el, cu altă ocazie.

Deci nu, nu suntem în poziţia misionarului. Nu vrem să fim acolo. Nu vrem să educăm pe nimeni, nu vrem să propovăduim, nu vrem să-i învăţăm pe oameni care-s valorile în viaţă. Suntem conştienţi că suntem diferiţi, că suntem motivaţi de chestii diferite, că nu avem nici un drept să-l judecăm pe interlocutorul nostru fără să ştim prin ce-a trecut. Suntem simpli entertaineri. Şi ar fi cazul să ne asumăm chestia asta. Oferim plăcere, nu educaţie. Iar unica noastră responsabilitate e ca plătitorul de bilet sau cumpărătorul de carte / tablou / whatever else (nota bene: plătitorul am zis, nu mocangiul lătrău de internet) să se bucure cu adevărat de calitatea a ceea ce facem.

Dacă se mai întâmplă ca actul artistic să aibă nişte idei strecurate abil pe acolo, e minunat. Dar accentul din propoziţia precedentă e pe “strecurate abil”. Nici un om cu minim un neuron funcţional nu iubeşte pisălogii.

Hateriţa de emoticoane

Am o prietenă care urăşte grav emoticoanele. Le urăşte exact cum urăsc eu punctele de suspensie. O găsesc dracii de cum le vede. Zice: Emoticoanele astea-s ca râsetele şi aplauzele din off în comediile cu şi pentru cretini. Îţi dictează ce ar trebui să simţi. I-aş împuşca pe cei care le-au inventat.

Băi, nu-i chiar aşa, zic eu. Din punctul meu de vedere, emoticonul comunică ce simte omul care îl pune.

Păi şi omul care-l pune de ce nu zice cu vorbe?

Pentru că, dacă eu plasez undeva un cinism lorenistic tipic, aş omorî orice haz să pun după o paranteză: disclaimer, era o glumă. Pun un mălai din ăla cu rânjet, care să exprime intenţia. Şi probabil asta fac toţi oamenii care pun emoticoane.

Bine, dar la comentariile tale se vede că-s glume.

Nu neapărat. Unii le încasează ca pe nişte ştromelege învârtoşate. Şi nu în sensul plăcut al cuvântului. Dacă n-aş pune emoticoane, the butthurt would be general. N-aş avea decât maxim 50 de prieteni pe Facebook, şi anume oamenii care chiar mă înţeleg. Şi nu-mi pot permite să fiu CHIAR ATÂT de selectivă.

Şi atunci, prietena asta vine cu argumentul “când eram noi mici”. De ce în scrisori nu puneai emoticoane?

Pentru că scrisorile nu se adresau unor străini random. Ca să te oboseşti să umpli trei foi cu gânduri, să te duci până la poştă, să le timbrezi corect, trebuia să-ţi pese de persoana căreia îi scriai. Şi, ca să-ţi pese, probabil că îi cunoşteai intim flowul gândirii. Ştiai unde glumeşte, unde e serioasă, ce vrea să spună şi ce vrea să nu spună. Evident că n-aveai nevoie de marcaje.

În schimb, noi pe net comunicăm cu oameni pe care nu-i cunoaştem. Zi de zi schimbăm opinii, idei, păreri, urări de bine şi salutări familiei cu oameni despre care habar n-avem cine sunt. Necunoscându-i, nu le cunoaştem nici modul de a gândi. Şi tocmai de aceea, emoticonul e instrumentul util de anticipat eventuale istericale nedorite.

Ca să închei: mă înnebuneşte argumentul “când eram noi mici”. Când eram noi mici, spălam manual de făceam băşici la degete. Când eram noi mici, unicul tampon pentru menstruaţie era juma’ de pachet de vată, de părea că ţi-au crescut testicule peste noapte. Când eram noi mici, se stătea la coadă pentru orice şi părinţii nu ne dădeau voie nimic, şi partidul ne învăţa să muncim, nu să gândim, şi… În fine. Slavă Domnului că suntem mari.

:)

 

 

Cinci mituri populare despre actori

Ne plac actorii. Părinţilor noştri le plăceau actorii pentru că-i vedeau pe casete video piratate şi colecţionau fotografii alb-negru cu semnătura lor. Nouă ne-au plăcut actorii pentru că păreau diferiţi de burghezul de rând. Iar oamenilor de azi le plac actorii pentru că pot afla din tabloide cu cine s-au combinat, câte zile / săptămâni / ore a durat combinaţia, ce genţi şi pantofi şi-au mai luat, cu ce diete au slăbit şi ce cred ei despre marea conspiraţie a evreilor miliardari care, ştim cu toţii, ne manipulează ca pe marionete.

Dincolo de această curiozitate, ne raportăm la actori într-un mod extrem de interesant. Le cerem chestii extrem de contradictorii şi întotdeauna ştim ce e mai bine pentru ei. Mai bine decât o ştiu ei chiar. Dar să rezumăm sub formă de listă modul în care vedem actorii şi cum le dictăm noi, pulimea, să se poarte, ca să nu ne înşele aşteptările

A) Actorul e actor 24 de ore, şapte zile pe săptămână. 

“A, eşti actor? Ce tare! Zi şi mie banc / o  poezie”. Asta la moşii în jur de 50 de ani. Tineretul a înţeles oarecum că, aşa cum, dacă tu eşti stomatolog, n-o să casc gura la tine, în oraş la bere, să-mi plombezi rapid o carie printre halbe, aşa că a lăsat-o mai moale. Dar tot se uită la tine cumva expectativ, să nu cumva să începi să scoţi iepuri din joben şi ei să nu fie pe fază.

Şi unii actori chiar răspund acestei aşteptări. Îşi creează nişte personalităţi publice flamboaiante şi fals-extrovertite, spun tâmpenii pe un ton simandicos şi se leagă miştocar de comeseni, să arate că da, ei performează la orice oră.

B) Actorul nu trebuie plătit 

“Îmi vorbeşti şi mie la evenimentul ăla?” / “Vrei să vii şi să faci un mic moment artistic, nu ştiu, ceva simplu, să râdă lumea?” etc. etc.

Când rugămintea e de la un prieten bun, cu care vă ajutaţi reciproc, şi în care ştii că ai bază, logic că mergi. Dar când e de la cineva pe care nu-l cunoşti, sau căruia îi datorezi cel mult un deget mijlociu ridicat, e… “OK, şi?” “Şi ce?” “Păi, aşteptam partea a doua a informaţiei. Suma pe care o propui ca să fac eu chestia asta.”

La un moment dat, în 2009, citeam la toate lansările unui poet căruia, tot aşa, nu-i eram datoare cu nimic, pur şi simplu mă înduioşa, fragil şi şchiop ca un pui de bogdaproste. Next thing you know, m-am pomenit cu o inflaţie de poeţi, toţi cu “dar la lansarea mea nu citeşti?” Am încercat să reglez puţin lucrurile, propunând un onorariu de 100 de lei pe eveniment. Deci: nu 100 de euro, sau 200, sau 300, ci 100 de lei, cât să-şi permită orice poet palid de foame. În secunda imediat următoare, tot stolul de poeţi şi-a luat zborul, fâlfâind din aripe. Şi chiar cu poetul nr. 1 am avut un schimb mai dur de replici, când a început să-mi anunţe prezenţa pe ici şi pe colo fără să se obosească să mă mai întrebe. Pentru că, nu-i aşa, nu numai că nu plătim actorul, dar de la un punct încolo, îi şi facem program.

C) Deşi nu plătim actorul, ragem a turbare dacă acceptă joburi plătite de la alţii 

Ăsta e lucrul pe care chiar NU îl înţeleg. Cum, dacă un actor acceptă un job de la unul care ni se pare nouă câh, sărim în sus şi începem să vociferăm.

“Unde s-a ajuns, domnule, când artiştii serioşi fac cutare şi cutare??!”

Artiştii serioşi fac lucrurile pentru care sunt plătiţi. Deşi nouă ne-ar plăcea să credem că trăiesc cu aer, valori perene şi flori de câmp, adevărul prozaic e că au şi ei casă, facturi, rate, un stomac, un ficat, etc.

Nu înţeleg, de exemplu, care e problema cu festivităţile lui Mazăre. Omul are bani şi vrea să plătească nişte actori să-i apară la evenimente şi să-şi facă profesia de actori. Spre deosebire de tine, care n-ai şi nu plăteşti pe nimeni. Noroc că ai gură să latri.

D) Actorul are obligaţia să reflecte viziunile noastre supreme şi sublime despre artă şi viaţă. 

Dacă un mecanic ar refuza să repare dacii şi ar zice: “Eu repar numai merţane”, probabil că toţi l-am scuipa în ochi şi i-am zice de mamă. Când un taximetrist răspunde la întrebarea “Sunteţi liber?” cu “Dar unde vrei să mergi?”, trântim portiera şi-i zicem de mamă. Şi totuşi, de la actori vrem să facă numai momente poetice din Mihai Eminescu şi, eventual, Richard al III-lea, ca să nu ne stingă nouă credinţa într-o lume mai bună.

Frateee, băi, frate! Dacă vrei ca actorii să accepte numai joburi nobile, fă tu o companie cu un repertoriu superb, curat ca lacrima, şi dă-le salarii. Dar nu salarii mizere de teatru de stat, că nu se poate trăi din ele şi tot la ciubucuri se ajunge. Dă-le să aibă din ce trăi. Şi din secunda aia, te califici să obiectezi cu: “Dar de ce face X chestia aia?” Până atunci, nu.

E) Actorul să-şi vadă, dom’le, de treaba lui! 

Rezumând discuţia de până acum: actorul trebuie să presteze gratis pentru oricine, să trăiască cu aer şi bune intenţii şi să facă numai lucruri conforme cu înalta ţinută artistică. Dar să nu dea dracu’ ca actorul să intre în politică sau să facă orice altă treabă rezervată oamenilor serioşi.

“Ce, mă, a venit saltimbancul ăsta să ne arate nouă cum se înfige laleaua-n brânză? Trimiteţi-l înapoi la poezioarele lui!”