“mai frumoasă”

Sunt multe lucruri grav idioate care îi definesc pe bărbaţii proşti (subliniez, pe cei proşti, nu pe cei inteligenţi) şi pe care ei, proşti fiind, le proiectează asupra femeilor.

Un astfel de lucru e faptul că un bărbat, oricât succes ar avea, dacă n-are o muiere trofeu lângă el pe post de proprietate personală, manifestă acute simptome de nefutere internă şi externă. Pornind de la aceasta, doi idioţi siniştri au scris un text la care nu dau link, despre cât de nefericite sunt femeile de carieră că n-au bărbat şi copii. nu dau link că e penibil şi nu vreau să-i mai trimit trafic. A râs de el şi bunica lui Zuckerberg ieri seară pe facebook.

O altă proiecţie absolut oribilă şi enervantă e când un pulete decide că lui îi trebuie o anumită femeie şi, mai mult ca sigur, n-are cum să nu fie reciproc, că el ştie mai bine. Subit, începe să facă pe megafamiliarul. Întâi îi sugerezi că nu e cazul. Apoi îl bagi în vagin matern şi-i spui să înceteze imediat. Apoi îi dai block. Iar el îi trimite mesaje private unei cunoştinţe, că mamă ce aridă e viaţa ta personală şi cum eziţi tu să te laşi iubită.
Băi, bovină sinistră. Nu ai cum să ştii cum e o viaţă privată din care tu ai fost expulzat cu boltă la orice încercare de a intra acolo. Şi “marş în pula mea, idiotule!” nu e ezitare, e refuz. Eu n-am ezitări. Am “da” ferm şi “nu” ferm.

Şi ultima proiecţie pe care pulifricii o ung peste noi este aceea a competitivităţii. Se ştie, cu cât un bărbat este mai oligofren, cu atât e mai încordat şi disperat să arate că are pula mai mare decât a ta. De aceea, pulifricii au impresia că şi noi, femeile, vrem musai să ne înscriem în concursuri de-astea inutile în care nu câştigă nimeni.
Exemplu: la orice poză cu două sau trei fete, se găsesc un număr oarecare de cocalari să comenteze: “X e mai frumoasă” “Ba Y e mai frumoasă!”

Băi, căcaţilor, băi. Una la mână, nu era un concurs. Dacă nu scria nicăieri în colţ Miss Pulădetigru, nu era un concurs. Două la mână, de câte ori îi spui lui X că e mai frumoasă, pe X o doare adânc în cur, dar Y o ia ca pe o jignire. Deci, unul dintre subiecţi rămâne la fel de indiferent, pe celălalt tocmai l-ai insultat. Şi 3: chiar dacă scria pe colţ Miss MLF 2014, ce te face să crezi că ai merita un loc în juriu?

Ce facem zilele astea

Lansare în scârbă la Gaudeamus

Când: Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 18:00, undeva în Romexpo.
Ăsta va fi un eveniment cât se poate de interactiv. Vă împărţim în două echipe, TeamMantzy şi TeamLorena, şi ne certăm toţi cu toţi.
Ţinută recomandată: o bere în mână.

Slam Poetry Cinderella Experiment

Când: Marţi, 25 noiembrie, ora 19:00
Cu Andrei Bucureci şi Răzvan Gabăr de la trupa (de jucători de World of Warcraft :D) Crowd Control, facem un slam poetry pe care l-am vrut mai mult electro dar ne iese mai mult un amestec de blues şi teatru radiofonic, pe scurt, blues radiofonic. Tema: Cenuşăreasa, fără a ne crampona prea mult de poveste. Textele sunt ale mele, interpretarea colectivă.

Povestiri din Miserupia@Club Taverna, Timişoara

Când: Vineri, 28 noiembrie, ora 22:00
Sâmbătă, 29 noiembrie, ora 22:00
Un spectacol de râs sau de plâns, cu tragedie de-ţi rupe inima şi comedie de dai pe nas. Şi dacă tot sunt la Timişoara, prezentare Dona Juana feat. motanul Pulică Splendoaremaximă, sâmbătă, la 18.00. Încerc să-i ademenesc pe Ion-Ardeal Ieremia să vină să vorbească despre mine şi arta mea narativ-peiorativă şi pe Claudia să citească ceva de acolo, dar nu răspund la telefon. În caz că nu vor, ignoraţi partea asta.

Momentul debutului: cum să eviţi să devii un căcat cu ochi

Nu vreau să mă transform în haterul debutanţilor. Cred din toată inima că un om care şi-a descoperit talentul şi e la început de drum trebuie încurajat să capete încredere în talentul lui.

Dar, mai ales dacă succesul vine din prima – ceea ce e destul de uşor în perioada Facebook – pe nepusă masă, şi dă peste cineva care pierde uşor busola, omul cu pricina tinde să se transforme în ceva complet imposibil de digerat fără Triferment, Colebil, Mezym forte şi o vadră de ceai de muşeţel. Subit îl năpădeşte un amestec de egocentrism, attention whoring şi impresie a unicităţii pe pământ încât îi faci pe toţi cunoscuţii tăi să-şi dea cu palma peste ochi şi să zică: “Cine căcat era de fapt Gigelu sau Getuţa asta care părea ok înainte?”

Nu, doar pentru că ai scris tu o carte care a plăcut, ai avut un hit la radio sau un rol cu care ai luat aplauze, nu înseamnă că soarele şi-a mutat punctul de răsărit în distinsu-ţi cur. Şi, ce e mai trist: nu înseamnă că succesul va dura până când moartea vă va despărţi. Dimpotrivă. Tocmai au trecut nişte alegeri electorale în care succesul i-a dat cu flit candidatului care se fela singur cu nesaţ şi s-a dus la ăla care, deşi nu părea foarte vesel şi nici nu dansa the chilly cha cha, arăta a om normal.

De aceea, fără hatereală, că, pătruns de tine cum eşti la primul succes, vei tinde s-o iei personal, cum a făcut-o superba Petronela, hai să facem un curs rapid de managementul primului succes.

A) Mai scrie şi despre altceva, uăi!

Da, ok, ai avut acel succes. Înţelegem. Da, înţelegem că e plăcut să zgândări punctul G al respectivului succes iar, şi iar, şi iar, şi iar, şi iar, şi iar, şi iar, şi iar, şi iar, ca să te împănezi în faţa poporului român.

Problema e că o bună parte dintre oameni o să se sature până peste cap. Inclusiv ăia care la început te plăceau. Inclusiv ăia care la început, când nu te credeai miezul, te urmăreau.

Bun, we got it, ai avut un succes. Bun, we got it, ai scris o carte care a plăcut. DAR CÂT PULA NOASTRĂ NE MAI FRECI CU ASTA?

Logic, e wallul tău, să-mi văd de al meu. Zis şi făcut. Am o plăcere nebună să dau unsubscribe oamenilor care se felează singuri până le ţâşneşte sperma proprie pe ochi. Şi din câte am discutat eu cu lume, mulţi fac fix asta.
Cred că limitarea la 30%, hai 40% chestii despre cât de unic / minunat / neasemuit eşti tu şi restul de 70% (hai 60%) teme de discuţie care să intereseze şi omul normal e cea mai bună.

În fond, gândeşte-te la iubire. Nici iubirea nu e 100% sex. Mai schimbi şi tu o vorbă, mai bei un vin, mai ronţăi un covrig. Monotonia e moartea tragică a pasiunii. Insist: MONOTONIA E MOARTEA DUREROASĂ, ÎN CHINURI, CU SPUME PE NĂRI, A PASIUNII.

B) Nu insista cu un obositor CUMPĂRĂ-MĂ CUMPĂRĂ-MĂ CUMPĂRĂ-MĂ.

Bine, asta nici nu înseamnă să dai apă la moară genului sloboz-cu-ochi care, după ce că te trolează cu zeci de comentarii, mai are şi impresia că e foarte interesant când face pe clientul dificil: Nu ştiu dacă s-o cumpăr.

Vorbesc de oamenii normali. Pe care-i oboseşti dacă la orice compliment făcut în trecere îi întrebi: “Ai cumpărat?” Pari ţigan şmenar care trage de om să-i vândă cu sila şampoane contrafăcute.

Una dintre cele mai enervante muieri pe care le-am cunoscut era o tipă care, de câte ori făceai un compliment aşa, să faceţi conversaţie, voia să-ţi vândă ceva. Citez:
“Ai un pulovăr frumos.”
“Vrei să-l cumperi? Îl vând cu un milion.”
“Îţi stă bine cum te-ai machiat azi.”
“Vrei să cumperi fardurile? Le vând cu trei sute de mii.”
Etc. etc.
Dacă-i complimentai baia, sigur ţi-ar fi vândut un sul de hârtie igienică pe jumătate folosit.

Am ajuns să-mi înghit orice formă de compliment faţă de fiinţa aia. Să mi le reprim cu pumni pe interior. Senzaţia că un om se uită la tine şi vede un sac de bani, ca-n desene animate, e absolut terifiantă. Da, bun. Vrei să vinzi. Am înţeles cu toţii. Dă-ne voie ca decizia de cumpărător să fie a noastră. Nu vine niciodată restaurantul după tine, să te tragă de mâneci să mănânci acolo. Mănânci acolo fiindcă vezi reclama şi ţi se pare interesant. Dar decizia e a celui care cumpără. Nu a ta.

C. Nu începe să dai comenzi în jur cu “dă-mi like”, “dă-mi share”, “fă-mi”, “citeşte-mi”, “scrie despre”

Un efect secundar al succesului la oameni slabi de înger e că încep să aibă impresia că lumea din jur le datorează chestii. Şi subit te pomeneşti că ŢI SE COMANDĂ: sharuieşte-mi şi mie aia / recomandă şi la prieteni / scrie şi despre mine / fă şi mie cutare.

Dragi pretenaşi debutanţi cu impresii mari despre voi. Fie AI BANI ŞI ANGAJEZI UN OM să-ţi facă aia, aia şi aia, fie PROPUI / SUGEREZI / ROGI FRUMOS.
“În caz că aveţi timp” / “Dacă ai plăcerea” / “Pot să te rog ceva” / “Uite de ce ar fi frumos să facem asta”.

Şi superawesome e să nu porunceşti nici măcar celor pe care-i plăteşti. Să le câştigi respectul, nu supunerea. Să te aprecieze, nu să execute o sarcină.

D) Şi nu umili public oameni care te susţin.

Pentru că va fi ultima susţinere pe care o vei mai pupa din partea omului respectiv. Chiar dacă e prea domn / doamnă să te fută-n gură public în revanşă.

Alege să te afecteze!

Am câteva prietene bine-crescute. Doamne şi domnişoare finuţe, educate corespunzător, care nu ripostează niciodată la nimic. “Trebuie să ignorăm răul. / Nu putem fi nesimţite / Nu ne coborâm / Trebuie să fim imune / Nu trebuie să ne afecteze”.

Ce au prietenele mele în comun?

Toate, dacă le dai cep adevăratelor sentimente reţinute din bună-creştere, spumegă ca nişte şampanii cărora le-a sărit dopul.
Şi, egoist fiind spus, descarcă asupra ta bagajul emoţional stârnit de interacţiunea neplăcută cu boul sau vaca de X.

Aparent, sunt fete calme. În esenţă, sunt măcinate de furii neexprimate la timp.

De aceea mă enervează nespus lozinca: “Trebuie să ignori”. Păi dacă ai ignorat, de ce vii să mi te vaieţi mie? Sau, de fapt, n-ai ignorat? Dacă te ţine cu adevărat să ignori, ignoră complet.

Sau dacă nu poţi să nu ignori complet, ermetic, planşă, zid, nu te face că.

Eu, dacă te uiţi la mailul meu, mesageria mea, wallul meu de facebook, blogul meu, zici că-s cea mai distrusă nervos fiinţă din univers. Apoi lumea mă vede pe viu şi vede un om calm, zâmbitor, care nu are nici un fel de bagaj de descărcat şi care te ţine în glume până seara. Şi nu înţelege.

“Păi pari altfel în scris”.

Par altfel, pentru că aleg să mă afecteze. Aleg să nu ignor. Aleg să fiu nesimţită. Aleg să mă cobor. ALEG SĂ RIPOSTEZ. ALEG SĂ MĂ ELIBEREZ. ALEG SĂ TRĂIESC PLĂCEREA DE A VEDEA UN VIERME CARE M-A AGRESAT TRĂIND EL ÎNSUŞI EXPERIENŢA AGRESIUNII, LA CARE ÎNCERCASE SĂ MĂ SUPUNĂ PE MINE.”

Cred că a mima că ignori răul e cel mai rău lucru pe care ţi-l poţi face tu ţie. Cred că a te minţi că eşti ok cu un lucru cu care de fapt nu eşti ok e ca şi cum ţi-ai măcina propria identitate. Cred că imunitatea nu înseamnă un organism care trece inert pe lângă un virus, ci un organism care respinge violent acel virus şi se eliberează de toate efectele lui.

E bine să urli când îţi vine să urli. E bine să bagi pule în gâţi când îţi vine să bagi pule în gâţi. Şi nu în gâţi nevinovaţi, care nu ţi-au greşit cu nimic, ci exact în gâţii care ţi-au stârnit starea de furie.
N-ai de ce să înmagazinezi. Eliberează. Pulverizează-l pe răuvoitor cu propria lui forţă negativă. Nu căra bagajul lui cu tine, că nu l-ai adus cu tine de acasă.

Fă-l să dea înapoi. Fă-l să înţeleagă că nu şi-a găsit un obiect de manevră în tine. Fă-l să-şi lingă el rănile, nu ţi le linge tu.

Şi un comentariu cu care sunt perfect de acord:

Ratacind pe net:
Laselor! Pentru voi mai exista expresia enablers.
Daca taci si te faci ca ignori, badaranii vor crede ca le merge, ca e normal comportamentul lor.
Daca va e frica sa ripostati, macar nu va ascundeti sub masca “trebuie sa ignoram raul”. Hai, in caz ca nu v-ati prins, ma repet: raul ignorat nu dispare ci, dimpotriva, creste, pe principiul “merge asa, nu-mi zice nimeni nimic, prin urmare pot sa continui”
Poti sa raspunzi pe un ton civilizat, dar raspicat, pentru ca jigodiile sa inteleaga ca nu esti de acord cu astfel de mizerii.
Si nu aveti nici o scuza ca va varsati nervii pe oameni cu bun simt, care v-au aratat curtoazia sa va asculte si sa se poarte frumos cu voi.

Şmenării nesimţite care nu mă interesează pentru Gaudeamus 2014

A) Auzi Loreno, dacă vin să mă bag în seamă la lansarea ta, vii şi tu să te bagi în seamă la a mea?

Nu.
Reciprocitatea interesului nu se subînţelege.
Cine vrea să mă invite ca orator procedează frumos ca domnul Alex Ştefănescu: dat cartea, menţionat pe afiş şi în comunicate de presă. Celui mai mare critic român în viaţă nu i-a căzut fala să facă asta.
Ţie de ce ţi-ar cădea?
Drept care, nu funcţionăm pe troc de prezenţe – figuraţie străjeri. Eu mă angajez să mă cert foarte colorat cu invitatul meu Andrei Manţog. Pe care îl trec pe afiş şi în comunicat de presă. Te uiţi dacă vrei. E problema ta. Nu te uiţi dacă nu vrei. E tot problema ta. Noi n-o să ne certăm mai puţin colorat.


Am zis că-l trec, da?

B) Auzi Loreno, dacă-ţi dau cartea mea, îmi dai şi tu cartea ta?

(Also known as: şmenărie de autor din provincie.)

NO FUCKING WAY. Am un număr limitat de exemplare de autor. Pe care le dau cui vrea sufleţelul meu mic şi negru. În nici un caz nu fac troc pe nişte cărţi pe care n-am manifestat nici o secundă interesul să le citesc.

C) N-ai şi tu 50 de lei până luna viitoare?

Chiar dacă am, prefer să-i fac sul şi să mi-i bag până în ficat decât să mai împrumut vreodată bani unui scriitor.

(Listă în curs de completare.)

Şi gluma zilei, s-o dau şi pe blog, că e muuult prea bună.

—-

Chihaia Chis Mihaela
Lorena iubesc postarile tsle!!!!
Oricat de indispusa sunt reusesc sa ma destinda.
Iar astazi chiar aveam nevoie:)
Continua ca imi esti drsg!
Draga. Scuze
Lorena Lupu
mă bucur
mulţumesc
Chihaia Chis Mihaela
Eu multumesc.
Poate imi faci una cu dedicatie la starea mea de azi inspiratia si bunul simt ma tin in loc
Lorena Lupu
îmi cer scuze, dar nu sunt ţigan lăutar să fac dedicaţii.

—-

Manţog însă e suficient de brunet încât să încercaţi cu el la târg.

Testul “sănătate şi virtute”

După ce s-a terminat turul I al Prezidenţialelor, ne aşteptam ca pulverizata dreaptă, aparent cea mai incoerentă forţă politică din ultima vreme, cea care a trimis ditamai cohorta de candidaţi, să se adune în jurul lui Iohannis.

Dar nu.

În timp ce Ponta s-a concentrat pe prieteşuguri, pe semnat acorduri, pe ademenit orice gherţoiaş cu ceva atenţie dobândită în ultima vreme, Iohannis a dat o declaraţie care i-a făcut pe mulţi să ridice ironic dintr-o sprânceană. “Cine vrea să mi se alăture, e binevenit, cine nu, să scrie acasă la neamuri”. Să-i zicem testul “sănătate şi virtute”.

Reacţia comentatorilor a fost: “Mvaaai. Ce greşeală tactică. Ce eroare diplomatică. Ce prost gândit!”

Dar a fost sita perfectă de cernut oportuniştii. A fost varianta prin care s-a separat grâul de neghină. Pentru că, automat, cei mai mulţi au fugit la tabăra adversă, care le promitea marea cu sarea. Ignorându-şi propria platformă politică. Ignorând nevoile celor pe care-i reprezentau.

Şi tot aşa, Iohannis a scăpat de bagajul de lepre profitoare pe care poporul le ştie şi le urăşte de moarte.

A fost moartea oficială a tacticii “Îţi dau io ţie voturile mele”. Pentru că oamenii nu sunt o marfă. Nu sunt nişte lemne pe care le muţi până pe Chitilei, nr. 20. Acei 4%, sau 5%, sau 8% te votează pe tine din motive specifice ţie. Dar nu vor lua şpagă cu tine dacă alegi să sari în mocirlă. Dimpotrivă. Vor face trei paşi înapoi şi te vor privi ca treziţi din somn, pentru că li se va arăta adevărata ta faţă.

Deşi UDMR s-a băgat în cârdăşie cu Ponta, 77% din Covasna şi 80% din Harghita (cred că ambele judeţe sunt în podiumul albastru) au luat ştampila şi au votat cu Iohannis. Şi s-au dezis oficial de partidul care mima că-i reprezintă.

Testul “sănătate şi virtute” ar fi fost o oportunitate perfectă pentru un Crin Antonescu să-şi relanseze cariera din morţi. Testul “sănătate şi virtute” ridica practic la plasă pentru gesturi generoase de susţinere dezinteresată, mai ales din partea confraţilor de doctrină. Testul “sănătate şi virtute” avea ceva de gentlemen’s agreement. O anume nobleţe, la care clasa politică din România a fost surdă.

Şi, sincer, n-am crezut că va funcţiona. Nu în România. Nu în ţara lui “dar mie ce-mi iese de aici?”.

Vedeam cum Ponta îşi face cârdăşie după cârdăşie, de la PRM la UDMR – pe bune, Kelemen Hunor? ne înhăităm cu Vadim, principalul nostru hater? Şi-mi ziceam: o să prostească oile. Oile o să pună botul. Băga-mi-aş, oile o să pună botul.

Ei, uite, nu. Într-adevăr, politicienii români, cu Căcărău în frunte (Căcărău care, prin ironia sorţii, a ajuns să voteze tot cu Iohannis, după ce Ponta i-a dat lugubra ţeapă numită USL 2.0, făcută cu Tăriceanu şi cu un partid care nici măcar nu există), sunt profund lipsiţi de generozitate. Într-adevăr, dacă nu le promiţi ciolan, te lasă dezolant de singur. Dar exact această singurătate te face foarte simpatic în ochii votantului obişnuit. Care va empatiza cu tine la alt nivel: acela al umilinţei înghiţite de la toţi barosanii, de la toţi boşii aroganţi, de la toţi cocalarii mincinoşi.

“Bă, Gicule, tu votezi cu Ponta, da? Că dacă nu, te dau afară şi cerşeşti la colţ!”
“Da, normaaal, şefu’!”

Şi, sătul de aroganţe, alegătorul s-a dus în cabina de vot şi a protestat în singurul mod în care putea. A pus cu sete ştampila pe Iohannis.

Iar la exit-poll a scuipat în sân şi a jurat pe viaţa lui că a votat cu Ponta. De aceea diferenţa dintre exit-polluri şi realitate a fost atât de mare, indiferent de autocarele de olteni şi cohortele de morţi votanţi ale lui Dragnea. Pentru că lumea, abordată cu tactici comuniste: minciună, agresiune pe faţă, încălcarea sfidătoare a drepturilor combinată cu baliverne rostite cu sânge rece, s-a purtat cam ca în comunism. A aprobat de faţadă şi a protestat în profunzime.

Testul “sănătate şi virtute” a fost picat de aproape toţi politicienii. L-a trecut însă poporul român.

Muma lui Ponta cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel
Atârnă de poale un ţânc mititel
Plânge şi suspină tânăra domniţă
Seacă şi uscată ca o scovergiţă
Căci în bătălie soţul ei iubit
Cam multă măscară, bietul, a-nghiţit
Însă muma soacră lângă ei veghează
Şi în al său nume aprig cuvântează.

“Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
A zis nenea Gicu colea din vecini,
Că nu-mi mai dă mingea şi mi-o sparge-n spini.”

“Ce spui tu, străine? Nu ţi-s mumă eu,
Dacă eu pe Gicu nu ţi-l fac jeleu,
Dă încoa’ şi scutul, dă şi săbioara,
Că rezolvă muma-ţi pe dată ocara,
De ce, mumă dragă, să fii tu bărbat
Dacă m-ai pe mine faloş avocat?”

Şi muma porneşte şi din cornu-i sună;
Oastea lui piticu’ de prin văi adună.
Lupta iar începe. Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
Şi se-ntoarce muma, pe cap îl alintă:
Eu zic, dragă prunce, să fiu eu preşedintă.”

Inspirat de aici.

Don’t throw away, recycle!

Târgurile de carte sunt un lucru absolut oribil. Reciclez aici un articol vechi, dar etern actual, ca Mioriţa.

Aşa cum ultimul weekend din martie găzduieşte revenirea la ora de vară, ultimul weekend din noiembrie – început de decembrie găzduieşte transformarea lui Romexpo într-o uriaşă librărie – dacă ştiţi bancul cu “Tovarăşu’ Costel, nu puteţi zice pă micul ecran că beţi. Ziceţi că citiţi o carte.” Veţi găsi pe rafturi cele mai interesante titluri din oferta a peste 200 de editori şi distribuitori – se ştie, nu-i aşa că România e singura ţară cu mai mulţi editori decât cititori. Deci, va fi foarte frumos. Şi mai frumos ar fi dacă respectivele spaţii n-ar fi populate de o specie dubioasă de paraziţi – şi anume scriitorii. De aceea, dacă iubiţi cărţile, mergeţi cu încredere la Romexpo, dar şi cu o serie de precauţii. Iată ce să evitaţi, pentru un sejur plăcut în imperiul cărţilor:

5) Să daţi de băut vreunui monstru sacru al literaturii

OK, mă refer la cei cu care ciroza încă n-a dat de pământ. Rar s-a văzut prădător de alcool în cantităţi atât de impresionante precum o face monstrul sacru. Adăugaţi atitudinea de totul-mi-se-cuvine, convingerea profundă că e singurul intelectual autentic pe o rază de 10.000 de metri pătraţi (atâta zice comunicatul oficial de presă că e spaţiul total destinat târgului) şi obişnuinţa de a se folosi fără ezitare de banii altuia. Da, aţi ghicit unde bat. Vă veţi trezi plătind băutură după băutură după încă o băutură, în timp ce unicul subiect al conversaţiei va fi genialitatea monstrului sacru.

4) Să întrebaţi de sănătate, din politeţe, vreo doamnă cu aspect de directoare de şcoală de ţară

Nu se ştie de ce, dar orice poetă obscură de 48 de ani din Urlaţi are impresia că universul îi ia un interminabil interviu. La ultimul Bookfest, am cronometrat pe ceas cât poate elucubra despre sine o astfel de tanti, dacă-i dai apă la moară. Femeia a reuşit performanţa de a vorbi, aparent fără să respire, 43 de minute. Şi să nu spună absolut nimic interesant în tot acest timp. Unde naiba era omologatorul ăla al Cărţii Recordurilor? Niciodată nu e acolo când ai nevoie de el.

3) Să acceptaţi să păziţi vreun stand de carte, până se duce proprietarul să fumeze o ţigară

De când e criză, multe edituri economisesc costuri salariale – tipul pe care îl veţi găsi la stand e însuşi patronul. Ceea ce e un lucru frumos – mai bine-ţi faci tu treaba pentru care nu-ţi permiţi om, decât să convingi vreun fraier de prieten să-şi piardă weekendul păstorindu-ţi ţie gheşeftul – şi, eventual, să mai şi faci pe bossul cu el. Partea nasoală e că omul, blocat la stand, are impresia că tot restul târgului e un uriaş carnaval de la Rio, o distracţie pe care o trăieşte din plin tot Romexpo, numai el e legat de gard, ca măgarul arabului. Şi dacă te-a prins pe tine într-un moment milos, nu-l mai vezi. Timp de minim două ore, vei sta să te uiţi nedumerit la oameni cu ochelari, care te vor întreba dacă ai Confreria chiloţilor verzi de Eleanor McPfluckenstocken. Dacă ai şi mai mult ghinion, vei descoperi că omul a fugit în lume şi te-a lăsat pe tine moştenitor peste toată editura lui, cu datorii cu tot.

2) Să luaţi de bune cifrele de vânzare.

“Cât ai vândut, Vasilică, la târg?” “15.000 de exemplare”. “Felicitări. Foarte tare. Şi acum zi cifra reală, că te sparg”. “Păi, 119, dintre care 80 în pachet promoţional cu volumul de poezii al Mihaelei Rădulescu.”

Ştiu, Mihaela n-a scris poezii, exemplul e intenţionat fictiv. În schimb, dacă autorităţile ar încerca să ceară impozite pe cifrele de vânzări raportate de edituri la final de târg, probabil că ar pleca acasă cu cheile de la apartamentele editorilor în mână şi cu mamele lor la braţ.

1) Să lansaţi vreo carte.

Chiar dacă editura se îndură să cumpere microfon – nu râdeţi! mi s-a întâmplat mie personal să ajut un poet tânăr citindu-i poeziile la lansare, şi m-am pomenit la standul din ditamai Romexpo, fără firicel de microfon – în vecini vor fi: un concert de rock al unei edituri mai înstărite, un colocviu de critici care vor discuta exact atunci ipoteza nemuririi sufletului şi vă vor face “şşşt” vouă, nu concertului de rock, un striptease la bară cu lansare de roman erotic – la naiba, cum de nu m-am gândit la asta mai din timp! – şi un stand-up comedy cu renumitul şi apreciatul artist de stand-up Daniel Cristea – Enache. Pe scurt, decât să lansezi o carte la târg, mai bine o lansezi în Dâmboviţa de pe Pod Izvor. Va avea mai mult bâldâbâc.

Dar, pentru că n-am reuşit să evit ultimul punct, anul ăsta am inventat conceptul de #lansareînscârbă. Attend aici.

Avalanşa scuzelor

Faptul că Gogu nu-şi mişcă hoitul din casă să vină la evenimentul tău e perfect ok. Lenea e un lucru de înţeles.

Faptul că, după aceea, te copleşeşte cu scuze, de parcă evenimentul tău ar fi fost o vizită la mătuşa Aglaia cea ultraplictisitoare, cu un borcan de compot, e cel mai umilitor lucru posibil.

La lansarea asta de carte şi-a anunţat participarea tooot poporul român. Cu mic, cu mare, cu frunză, dar mai ales cu iarbă. Ziceam că Greenul o să fie insuficient. Că o să ocupăm şi redacţia revistei 22.

Greenul a fost destul de plin. Nu cât să n-ai unde să arunci un ac, dar a fost ok.

Fetele mele au fost absolut minunate, cum mă aşteptam să fie, iar combinaţia celor patru personalităţi puternice a dat exact energia de care era nevoie.

Lia Bugnar, cel mai atent cititor al cărţii mele ever. Ever-ever. A observat nişte detalii de m-a spart.

Ana Barton care ne-a promis o frizură de iac şi ne-a făcut să gugălim, să vedem cum e un iac, apoi a arătat aşa.


Maria Răducanu, pe care n-am reuşit s-o satisfac.


…dar care a încheiat apoteotic evenimentul.

Şi, ca gazdă bună şi iubitoare, eu:

A fost un event mişto. La care s-a râs, s-a glumit, au fost momente de suspans, momente de improvizaţie, răsturnări de situaţie, tot ce vreţi voi. Cine a fost acolo, ştie.

Tocmai de aceea, e îngrozitor de jignitor să-mi ceri scuze de parcă eram mătuşă-ta plicticoasă de la ţară. La evenimentele mele, fie că-s lansări de carte, fie că-s spectacole, nu vii să-mi faci mie plăcere. Vii să o trăieşti tu.
Şi dacă ţi-e lene să-ţi târăşti hoitul până acolo, nu eu pierd. Ci fix tu.
Tocmai de aceea, nu mai vreau scuze “că n-ai ajuns”. N-ai ajuns că n-ai pornit. Motivele sunt irelevante. A fost o seară superbă fără tine. Cere-ţi scuze ţie, dacă vrei să-i ceri scuze cuiva.


Dona Juana făcută poştă pe cale orală.

Fotografii de Petru Ivu.

Naziştii diversităţii

Singurul lucru care mă enervează pe lume sunt oamenii care mustră. Mai ales când mustră pe chestiuni care nu-i privesc direct. Da, eşti justificat să mă mustri când mă prinzi cu mâna la tine-n buzunar. Nu eşti justificat să mă mustri când eu n-am nici o treabă cu tine, nu ţi-am cerut un blid de mâncare şi nici nu mă ai pe inventar în nici un sens. Boule.

Din acest punct de vedere, specimenul pe care nu-l înţeleg neam e nazistul diversităţii. Băiatul care vine să mă înveţe pe mine că suntem diferiţi. Pe bune, prietene? Eu care sunt prietenă cu toate clasele sociale, toate etniile, toate vârstele şi toate orientările politice şi n-am şantajat niciodată cu “cine nu face ca mine zboară din listă”, unicul criteriu de zbor fiind încălcarea solicitării să comunici civilizat cu mine, eu am nevoie de lecţii de diversitate? Zi să mori tu. Boule.

Apoi, nazistul diversităţii începe să ragă la mine că eu râd de lume şi râsul e tot o formă de protest. Păi du-te-n pula mea e singurul răspuns adecvat unei asemenea inepţii. Boule. Deci eu îţi dau binecuvântarea să fii cum vrea pula ta iar tu îmi negi mie dreptul de a reacţiona cum simt de cuviinţă dacă e ceva de râs? Boule. De trei ori boule.

Niciodată în viaţa ta să nu te mai dai promotorul diversităţii, când îi negi cuiva dreptul la o reacţie. Boule. Diversitatea nu e monopolul tău şi al familiei tale, diversitatea e a noastră a tuturor. Boule. Şi aşa cum adventistul îşi ia liber sâmbăta, mormonul are şase neveste, amishul spală rufe în albia râului şi iehovistul moare de o simplă răceală pentru că medicina modernă e lucrarea diavolului, eu râd de proşti. E religia mea. Boule.