Prezumţia de interes

Ce mă omoară în ultima vreme, în comunicarea de TV, şi parţial în cea de vedetă, e prezumţia asta enervantă, agasantă, stresantă, de interes arzând şi disperat din partea recipientului, adică a mea.
Toate, absolut toate comunicatele de presă mă tratează pe mine, cititor, ca pe un fan tâmpit, cu grave probleme psihice şi bale la gură, dement de dorinţă să vadă ce mai fac juraţii concursului cutare, cine cu cine se mai înmulţeşte, respectiv ce poşetă de milioane de euro, exemplar unicat şi-a luat nu ştiu cine.

E ca şi cum n-ai întreba gagica dacă vrea să-ţi dea numărul ei de mobil, ci i-ai smulge telefonul mobil din poşetă şi ţi-ai da singur bip de pe el, rânjind încântat că ai succes la femei.

Poate, pe la începuturi, comunicarea “Ştim că ne adoraţi, că n-aveţi cum altfel, priviţi ce unici suntem” era o chestie tare. În fond, prostul e uşor manipulabil. Dacă îi repeţi suficient de frecvent şi de hotărât că VREA să se uite la megaşoul nu ştiu care, cu bătaie în culise, şi uite ce şi-au zis Gogu şi Vasile la nervi, la un moment dat chiar te crede.

Problema e că între timp, toţi au adoptat aceeaşi comunicare. Şi rezultatul e o căsuţă de mail care geme de specimene identic de unice, identic de devastatoare pentru interesul meu, identic de rupere şi identic de AMR-TREI-ZILE-ŞI-PATRU-ORE-PÂNĂ-LA.”

Senzaţia mea ca om de rând e că m-au prins unii la colţ şi-mi smulg mobilul cu sila să-şi dea bip de pe el, apoi se laudă toţi că am avut iniţiativa unei teleconferinţe.

Acum, ziceţi şi voi, iubiţi cititori. E normal aşa? E normal ca interesul vostru să fie subînţeles, şi toată lumea să fie, din oficiu, regele şi regina inimilor şi atenţiei noastre?

Eu una nu mă recunosc în portretul robot al andrisantului. Voi?

Blocajul Marquez

Legat de scris, există două categorii de oameni pe care nu-i voi înţelege niciodată.

Prima categorie este alcătuită din grafomanii încremeniţi în proiect. Oameni care violează sistematic şi fără cruţare limba română. Tot ce scriu e o înşiruire de clişee, de stângăcii dizgraţioase (există şi stângăcii graţioase) şi de dialog complet lipsit de veridicitate. Dacă s-ar citi singuri, obiectiv, ar fugi în lume îngroziţi. Dar ei nu fac exerciţiul ăsta, ci ne terorizează pe mine, pe tine şi pe alţii ca noi cu “Am un manuscris mititel, numai 723 de pagini, ţi-l trimit?” “NUUUU!” “Oops, scuze, gata, ţi l-am expediat. Dar vezi să-ţi placă, altfel o să le spun la toţi prietenii mei că eşti curvă.”

Am tot spumegat împotriva acestei categorii, n-are sens s-o lungesc.

A doua categorie este formată din oamenii care, la o primă citire a unui text scurt, îţi agaţă privirea prin farmecul alegerii cuvintelor, al frazării, prin modul în care dirijează povestea, în fine, prin scriitură. Şi zici într-o doară:
“Poate că ar trebui să încerci să scrii un roman”.
Şi, spre surprinderea ta, omul se transformă în vârcolac ca Michael Jackson în clipul Thriller şi începe să ragă la lună:
“Ba tu sugi pula! Şi ba mă-ta e curvă muistă prietenă cu regimentul paişpe infanterie, pe care-l fute pe ciorbe!”
Aştepţi cu răbdare să treacă isteria, să-şi retragă colţii şi să cadă extenuat într-un colţ şi întrebi:
“OK, coaie, ce-a fost chestia asta?”
Se face vârcolac la loc. Mai urlă o dată la lună.
Şi tot aşa de opt ori.
“Băi, coaie, pula mea, dacă mai faci de-astea, îţi fut trei perechi de palme de ţi se înfig colţii în cur. Explică omeneşte, nu te mai criza.”

Şi omul explică:

“Când există Gabriel Garcia Marquez pe lume, tu-mi spui mie să scriu romane?”

***

Modestia asta prost înţeleasă e la fel de dăunătoare omenirii ca şi grafomania malignă. Nu e ca şi cum rockul ar fi trebuit să moară la The Rolling Stones, pentru că toţi rockeraşii ar fi trebuit să cadă în cur fascinaţi şi nimeni n-ar fi trebuit să mai compună o notă, o dată ce există ei. Nu e ca şi cum sculptura ar fi trebuit să moară la Brâncuşi, pentru că toţi sculptorii ar trebui să zică: “Mamăăă, ce minunăţie. Hai să ne lăsăm toţi de meserie în grup, de mirificaţi ce suntem!” Nu e ca şi cum manelele ar trebui să moară la Florin Salam… Ăăă, în fine. Aţi prins voi ideea.

Modestia asta prost înţeleasă ţine direct de idolatrizarea păgână a câtorva nume, pe care împricinatul le crede sfinte şi le pupă ca pe moaştele sfintei Paraschiva. Da, mă, e OK să respecţi autorii de geniu, să-i iubeşti, să le devorezi cărţile pe nerespirate, să ai raftul de la baie plin de romane mişto.

DAR…

N-ai de ce să te calci pe tine însuţi în picioare. Nu ştii ce romancier există în tine, până ce nu pui mâna să-l descoperi. Desigur, e posibil să nu existe nici unul. Să excelezi pe texte scurte. E posibil să existe doar unul minor. E posibil, însă, dacă te relaxezi şi lucrezi cu tine, să descoperi că în tine zace nu Marquez, nu Kafka, nu Sadoveanu, ci romancierul “tu”, care să fie sclipitor de original şi de talentat. N-ai de unde să ştii, până când nu încerci.

***

Şi nu în ultimul rând. Cum ar fi fost dacă Marquez însuşi, care, înainte de a ajunge marele scriitor Marquez, a fost şi el un băiat obişnuit din Columbia, crescut de bunici şi ahtiat după spectacole de circ, ar fi suferit de blocajul Marquez şi ar fi zis: “Cojones, nu am cum să mă apuc de scris, că a fost unu’ Dostoievski, genial, şi nu am cum să mă ridic până la el!”?

Răutatea zilei

Treceam eu pe lângă IOR, cu mintea la ale mele, când mă opreşte brusc un moş zbârcit şi storcit. Se ridică de pe banca de unde îşi supraveghea doi nepoţei şi-un câine, se holbează lung la mine, cască gura şi zice:
-Domnişoară!
-Da.
-Numai ochii albaştri vă lipsesc ca să fiţi femeia ideală.
Şi iar am văzut roşu în faţa ochilor.
-Păi să vedem. Dumneavoastră vă lipsesc numai ochii verzi, părul de o culoare (albul e ton, nu culoare), tenul întins, un corp fraged cu carnea tare, o pulă de 20 de centimetri, un cont gras la bancă şi disponibilitatea de a-mi dărui mie diamante şi plimbări la Milano din conţinutul lui. Dacă e să comparăm, stau mai bine.

A rămas no reply. Eu am tirat-o ca să nu asist la un infarct, ceva.

Băi, coaie. Băi, oameni buni. Încă o dată: înainte să frecaţi la icre femei care NU VĂ DATOREAZĂ NIMIC, în puii mei, şi nu au nici un motiv să dea doi bani pe idealurile voastre, UITAŢI-VĂ NAIBII ÎNTR-O AFURISITĂ DE OGLINDĂ. Vă rog din inimă.

Dacă mi-ar zice Brad Pitt ce-mi lipseşte ca să fiu femeia ideală, poate că aş scoate iPhone-ul şi aş lua meditativă notiţe. Dar Brad Pitt, ca orice bărbat frumos, e un domn.

Mica byroniadă

Am ezitat îndelung înainte să scriu despre cele două concerte byron la care am fost în acest weekend. Primul, vineri seara pe 5 septembrie, la Hard Rock Cafe, cu toată electricitatea de rigoare, al doilea, unplugged la firul ierbii, idilic, în Grădina Botanică, pe 7 septembrie.

Am ezitat pentru că noi încercăm acum să colaborăm la un proiect şi mi se părea cumva biased să-i laud pe nişte oameni cu care lucrez, să nu pară captatio benevolentiae. Apoi am stat să mă gândesc: WTF? În fond, dacă eviţi să-i lauzi pe cei cu care lucrezi, e ca şi cum ai încuraja activ universul să nu lucreze cu tine. Şi, una peste alta, n-o să spun nimic neadevărat, iar exigenţa mea (faţă de mine) în lucru va rămâne aceeaşi, aşa că iată.

E revigorant (sufleteşte şi intelectual deopotrivă) să asculţi / priveşti nişte artişti. Şi nu folosesc termenul “artist” în accepţiunea lui generală, unde artistă e şi Corina, şi Misha, şi Ştefan Bănică, jr. Nici măcar în acela, arogant şi snob, de “menestrel al elitelor”. Există excelenţi meşteşugari în domeniile artistice. Oameni care confecţionează lucruri funcţionale şi le interpretează prestigios. Foarte buni meseriaşi şi foarte puţin artişti.
Artiştii sunt oamenii care, pe lângă meşteşug şi unelte, au şi o doză de nebunie divină, care nu presupune să arunci televizoare pe geam, ci să investeşti ceea ce faci conştient cu o fărâmă de inefabil imposibil de desfăcut în părţi componente, să vezi ce are pe dinăuntru, imposibil de ratat – ştii când ai în faţă un artist, deşi e greu să punctezi ce face el din şapte note şi nu fac alţii – şi imposibil de mimat / simulat / reprodus pe cale artificială.

Şi tocmai de aceea, trebuie să scriu despre cele două concerte byron.

Concertul de la Hard Rock Cafe a fost în top 5 concerte româneşti pe care le-am văzut vreodată. Şi asta, în pofida unei simplităţi de mijloace care e cu atât mai demnă de respect, cu cât merge împotriva tendinţei globale de a transforma concertele într-o paradă de avuţie. E minunat să n-ai nevoie de alt pretext ca să urci pe scenă decât arta în care excelezi.

“Bine, Lorena”, o să sară prostul de rigoare (#niciopostarefărăprostulderigoare), “pe alţii şi altele i-ai apreciat pentru visuals sau costume. Noi acuma ne simţim dezorientaţi. Să proiectăm pule roz pe pereţi au ba?”
Răspuns: unora le stă bine îmbrăcaţi de carnaval, altora nud şi altora în cămaşă de forţă. Important e să-ţi identifici din timp felia / feliile.

Dacă felia vizuală a celor de la byron e ascetică: “ăştia suntem noi”, felia lor muzicală e… tot tortul. De şapte etaje, cu Statuia Libertăţii în vârf. Hard rock cu influenţe de rock n’ roll, swing, jazz, rockabilly, blues şi ei înşişi. Şi ce asigură fascinaţia sunt virajele neaşteptate, dar absolut graţioase, de la un registru la altul, de la un ritm la altul, de la un sentiment la altul. Dacă ar fi să transcrii în cuvinte muzica lor, ar ieşi un discurs cu multe poante imprevizibile, de la care nu ţi-ai putea lua ochii.


Plus umorul involuntar.

“Bine, Lorena”, o să mai sară o dată prostul de rigoare (#prostulderigoarenuselasăniciodată) “dar ei au versuri. Ce cuvinte să mai transcrii”. Versurile, stimate coae, sunt una, dinamica generală a momentului scenic e, la byron, cu totul altă poveste, şi ăsta e un merit al trupei.”

Apropo de versuri, byron sunt printre puţinii artişti români care sună bine în limba română. Şi printre foarte-foarte puţinii ale căror versuri au virtuţi poetice. (Puţini muzicieni scapă de teroarea rimelor facile “mare / soare” “mine / tine” “casă / masă”. “dor / uşor”. Dintre ăia puţini, o bună parte se simt constrânşi vizibil de ideea de rimă şi sună forţat comme le cochon. Mă tot gândesc să pornesc pe blog o rubrică săptămânală: “Analiza de jlagăr”. Dar mai bine nu, că iar o să generez valuri de ură. Ideea e că n-ar strica, dacă un om se vede că scrie sinistru, să admită că n-are virtuţi de textier şi să caute colaboratori în acest domeniu. Asta ar da o pâine unor poeţi şi ar scoate muzica românească din penibilul în care se scaldă cu ostentaţie, lyrically speaking.)


Şi desigur, să nu uităm poezia implicită a pletelor care curg râu.

Aşadar, strict muzical, fără alte podoabe, concertul byron a bătut la popou cu graţie multe evenimente care dădeau pe dinafară de lux şi valuare (da, ştiu, dragă prostule de rigoare, cum se scrie “valoare”, mersi de intervenţie. Acum mergi şi împuşcă-te. Oricum mama ta e mereu gravidă şi în locul tău vor răsări alţi proşti de rigoare in less than no time, pentru că mama proştilor se reproduce cu asiduitatea gândacilor de bucătărie). Oricine orice ar zice, şcoala se vede de la distanţă. Se vede dintr-o libertate a explorărilor, a încălcării inteligente a regulilor, a îmbinării tehnicii cu doza de nebunie de care vorbeam mai sus.

Partea proastă a concertului a fost… ei bine, publicul. E o problemă comună a artiştilor percepuţi ca rafinaţi, unici şi de elită. Şi anume, că atrag cele mai antipatice monumente de snobism din lume. Ca să citez un alt artist elitist cu care mă împrietenisem într-o vreme: “Cum se face, fă, că n-am un fan cu care să pot sta şi eu de vorbă omeneşte?” Că nu poţi sta de vorbă omeneşte e mai puţin grav; de-aia s-au inventat prietenii. Grav e când elitele snoabe asistă cu morgă intelectuală, ca lemnele, la un concert care implora practic să sari de pe curu-ţi din dotare şi să ţopăi eliberator. Sincer, cred că publicul lui Florin Salam e de o mie de ori mai generos decât al artiştilor de elită pentru că, dacă publicul nu oglindeşte energia de pe scenă, performerul munceşte ca iobagul pe moşie şi 80% din satisfacţia actului scenic se duce naibii.

Din acest punct de vedere, unplugged-ul din Grădina Botanică a fost incomparabil mai bun. Un spectacol la iarbă verde, cu garda jos, cu lume veselă şi prietenoasă care-şi scotea cu naturaleţe furnicile din cracii pantalonilor. Aceeaşi înaltă ţinută muzicală, dar cu o relaxare absolut fermecătoare, glume şi tandreţuri. Acele piese, dar cu o libertate absolută de improvizaţie. Şi, ce e important, aceeaşi capacitate de fascinaţie.

“Păi logic, nu sunt tot ei?”, prevăd că va sări a treia oară prostul de rigoare. (#dacănutefacecunerviinueprostdestul.) Băi, nu e nimic logic. Există mulţi interpreţi care nu pot fi interesanţi decât în lumină de reflector şi care, dacă ar fi să cânte la iarbă verde, nu s-ar deosebi cu nimic de văru-tu Gogu la foc de tabără. It takes a whole lotta swag to be outstanding in ordinary circumstances.

Şi da, unplugged egal sentimente profunde, emoţii şi etc. etc., dar ăsta nu e un domeniu pe care să-l stăpânesc foarte bine, drept care, nu mă aventurez. Mai bine vedeţi cu ochii voştri la viitorul lor unpugged şi vă las să scrieţi voi cu metafore de-alea frumoase, de compunere de clasa a patra, cum vi s-a strecurat o lacrimă în hot dog, sclipind fugar în lumina fugară a unei raze laterale care se nimerise şi ea întâmplător tot în hot dogul vostru, etc., etc.

Foto: Florin Matincă / Bestmusic.ro.

Folosirea termenului “frustrare/frustrat/frustrată” e fenolftaleina prostiei

Scriu un articol despre mere. Sare instant un internaut cu spume la gură: “Eşti foarte frustrată pentru că nu mănânci pere!”

Scriu un articol despre viaţa la ţară. Sare alt prost să ragă: “Eşti plină de frustrări că n-ai scris despre viaţa la oraş”.

Comentez în derâdere: textul unui pick-up artist care caută să ne înveţe că femeia trebuie să se fută din prima. Şi hopa comentacul retardat:
“Adi Dușa Vai, cîte frustrări acumulate. Îmi pare rău pentru experiențele tale neplăcute. N-a zis nimeni că trebuie să sari în pat (sau într-o căsnicie, de exemplu) cu un necunoscut. Evident că există niște etape și e nevoie de timp. Dar ideea e ca inainte de fiecare etapă e util să te întrebi dacă merită să treci la următoarea. Nu o să mai comentez mai departe, nu intenționez să mă cert cu tine sau să te critic/judec… ”

După cum vedeţi, cretinul reuşeşte performanţa de a-mi da dreptate şi, bonus (bous) să arunce moţ acuza cu frustrările.

Stimaţi proşti / proaste,

Să ne uităm împreună în DEX, să vedem în pizda mamei noastre ce înseamnă de fapt frustrare.

FRUSTRÁRE, frustrări, s. f. Acțiunea de a frustra și rezultatul ei. – V. frustra.

FRUSTRÁ, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva (în special statul sau o instituție a lui) de un drept sau de un bun; a păgubi; p. ext. a înșela. – Din fr. frustrer, lat. frustrari.

Pe scurt, mergeţi în pula mea voios şi în pas de cha-cha-cha. Poate că prin “ce frustrat eşti” încerci să spui “Ce complexat eşti”. Sau “Ce calic eşti”. Sau “Ce nesimţit eşti”. Sau “Ce mitocan eşti”. Sau “Ce zână superbă cu ochi albaştri eşti”. Păi, defineşte, în pula mea, starea exactă de care îl acuzi pe interlocutor, nu mai folosi termenul “frustrat” care, după cum vezi, înseamnă cu totul şi cu totul altceva decât crede minţişoara ta mică şi calpă că înseamnă.

Între timp, termenul “frustrare” mai foloseşte la ceva. Îţi dă de gol prostul. Prostul care se screme să mimeze deşteptăciunea folosind neologisme tăioase cu consoane fricative.

PS: Care mai foloseşte, oriunde pe wallul meu, termenul “frustrare” şi nu reuşeşte să definească cine pe cine a frustrat şi de ce anume va fi ca-n bancul “Dragă Mărie, tu faci ce vrei, eu te trec la futute”, diferenţa că fututul va fi sub formă de block.

Cum poţi să mă faci să-mi bag piciorul în interacţiunea cu tine

1. Scoţându-mi ochii cu nimic

Sunt un om pragmatic. Ştiu să estimez valoarea diferitelor lucruri, şi ştiu să apreciez lucrurile în funcţie de valoarea lor. Când cineva îmi face o favoare mare, ştiu s-o apreciez ca atare.
Când însă cineva îmi face mai nimic, apoi începe să se poarte de parcă mi-ar fi făcut o imensă favoare, reacţia e simplă. Dacă favoarea e remunerabilă, îl întreb cât a costat efortul lui / ei, plătesc şi-mi bag piciorul până la şold. Dacă nu e – gen, cocalar cu bale la gură care face un compliment libidinos apoi la “mulţumesc”-ul tău începe să sugereze că şi tu trebuie să oferi ceva, sau presar de mâna a opta care are o rubrică de umplut, ia cu copy-paste un comunicat de presă al tău apoi îţi scoate ochii de parcă ar fi scris despre tine ditamai monografia care te-a făcut celebră, mi-l bag direct fără alte înflorituri.

Făcându-mi reproşuri cretine.

Exemplu: Ştiam de un vecin că mătuşă-sa are probleme de sănătate. Şi, că tot m-am întâlnit cu el pe scară, şi nu prea aveam ce discuta, pentru nu e cel mai ascuţit creion din cutie, l-am întrebat de politeţe cum se simte mătuşă-sa. Ăsta a simţit pe loc, în prostia lui mitocănească, că e cazul să se umfle maxim în pene şi să înceapă să ragă: “Că nu ştie aia să tacă din gură şi trebuie să ne ştie toată lumea problemele.” “Nu, bre”, l-am întrerupt. “Sincer mă doare-n pulă de problemele voastre, încercam doar să fiu politicoasă şi să mimez empatia. Tocmai mi-ai dat motivul perfect să n-o mai fac.”

Exemplu 2:

bou

Şi iată prilejul perfect să stipulez: nu-mi mai daţi mesaje private legate de postări publice. Oricum cei mai mulţi dintre voi vă întindeţi la pălăvrăgeală în privat de parcă eu n-aş avea altă treabă toată ziua decât să vă ascult pe voi. Nu mă interesează să aflu părerea voastră secretă şi să futem timp dedicat existenţei voastre. Există secţiunea comentarii, folosiţi-o cu încredere.

Încercând să-mi impui regulile tale, în orice alt loc decât un eventual advertorial plătit

Vrei să-mi dai indicaţii preţioase? Plăteşte un text pe acest blog şi o să-l scriu exact cum vrea muşchiul tău. În rest, eu scriu ca mine şi tu îţi ţii gura ca tine. Valabil pentru orice alt domeniu unde tu vii la mine, nu eu la tine.
Evident, când eu vin la alţii, eu sunt super politicoasă şi o lady. Pentru că sunt conştientă de faptul că eu sunt persoana care bate la uşă.
Nu uita: a bate la uşă nu e totuna cu a intra. Şi dacă baţi cu bocancul, a zis tata că nu suntem acasă!

Încercând să faci pe machomanul, când eu nu am sugerat nici o secundă că mă interesezi.

Ăştia-s puleţii ăia care ştiu că au o relaţie cu tine, chiar dacă tu nu ştii asta. Temă pe care am tot tratat-o. Vedeţi şi voi în urmă.

Încercând să-mi impui lista ta de nevoi şi, concomitent, ignorând-o senin pe a mea.

Cine îşi imaginează că m-a cumpărat cu trei lei la piaţa de vechituri e invitat respectuos să sugă pula. Cu esofagul.

Despre libertate şi rigoare

Ca dovadă că mi-a plăcut evenimentul de la Cărtureşti, revizitez subiectul. Pentru că intervievatul, Harry Potter Boeriu, a pus o întrebare care, cred eu, nu şi-a primit răspunsul.

Pe de o parte, afirmaţi că un autor are nevoie de toată libertatea din lume şi pe de alta, spuneţi că are nevoie de o mare rigoare. Nu e contradicţie?

Nu e o contradicţie. Pentru că are nevoie de ele în găuri diferite, să zic aşa.

Libertatea completă e cea mai importantă condiţie a creaţiei. Nici un creator nu trebuie limitat cu norme ideologice, presiuni propagandistice, interdicţii tematice, pisălogeală retardată şi altele asemenea. Astea, pe lângă faptul că-s adeseori paralele cu orice formă de artă, mai şi impun o standardizare rigidă şi oarecum violentă cu viaţa de sine stătătoare a viitorului produs artistic. Şi, nu în ultimul rând, îţi mai şi ucid orice chef, după frumoasa vorbă din popor: “Când te uiţi aşa la mine, îmi moare muza.”

Deci, creaţia trebuie să fie liberă. Complet liberă, pentru a fi ea însăşi.

—-

Rigoarea vine cam în trimestrul al doilea de sarcină, să zic aşa. Când ţi-ai conturat, tu, creatorul, un instrumentar specific respectivei opere şi numai ei, şi trebuie să fii consecvent cu tine, şi cu ele, până la capăt.
Pentru că mare parte din orice artă e matematică pură. Lucrurile apar şi cresc firesc unele din altele, respectând o structură funcţională, armonioasă. Asta dă efectul “Ce pula mea talent are scriitorul X, că aşa pot să scriu şi eu!”
Exact. Lucrurile structurate armonios, care cresc firesc până la un apogeu, şi nu par nici o secundă chinuite şi forţate, trase de păr sau cusute cu aţă albă, par uşoare. Sunt prietenoase cu ochiul uman. Curg de la sine.

Şi, pentru că omul e o făptură natural proastă şi divagantă, obţii efectul “lucrurile curg de la sine” prin două aspecte:
a) muncă multă şi curăţare continuă de eventuale momente de “condei gogonat“.
b) menţinerea în matca specifică respectivei creaţii. aka RIGOARE, NENE, RIGOARE. Fascinanta rigoare a libertăţii.

Vreau mai multe evenimente literare ca ăla de ieri

Am foarte puţini amici literaţi consacraţi, pentru că mulţi autori consacraţi, ca şi mulţi critici consacraţi, se cred miejii universului (plural cocălăresc ales intenţionat.). Nu, nu la modul glumeţ în care o mai ard eu gigiduru-itor. Chiar se cred miejii universului, şi asta se reflectă prin
a: o diaree verbală sforăitoare fără cap şi coadă, care ucide de plictiseală
b: o inflaţie criminală de neologisme şi de păsărească cronicărească, intens antipatică auzului.
c: o atitudine anost-arogantă, care în esenţă se reduce la “Să ne sugeţi pula!”, dar simandicos. “Să ne sugeţi pula simandicos”.

A, b şi c reunite fac ca mie să-mi fie o scârbă de nedescris de autorul român buric al pământului şi să fug de evenimente literare ca dracu’ de tămâie. Ieri am făcut totuşi o excepţie şi m-am pus la întâlnirea cu Alex Ştefănescu, moderată de Speedy Gonzales Huckleberry Finul Dănuţ Boeriu.

Alex Ştefănescu pare pogorât din cu totul alt univers decât cel schiţat de mine mai sus. Cu o prezenţă adorabil-candidă – parcă ar fi piticul al şaptelea din Albă-ca-Zăpada, cu un discurs de o normalitate absolută şi complet lipsit de metamorfozele hermeneutice ale unui structuralism infuzat subversiv cu accente de axiologie transversal-transfocată, cu o prezenţă de spirit foarte tonică şi cu un chef de povestit absolut contagios, a stat cu noi o oră şi jumătate. Şi nici n-am simţit cum a trecut acest timp.

Referitor la Dănuţ (Boeriu) pot zice că dacă l-aş fi cunoscut personal, nu m-aş fi certat niciodată cu el pe internet. N-ai cum să te cerţi cu o fiinţă mititică, Harry Potteristică şi cu un accent bănăţean absolut hazliu, decât dacă ai în loc de inimă un veritabil Stonehenge.

Referitor la discuţia în sine, pot zice că Harry Potter de Banat n-a condus-o deloc rău. N-a fost un dialog gen “Vai ce deştept sunteţi, maestre, daţi-mi voie să mă pun preş la picioarele dvs.” Nici concurs de coaie neologistice, cum suspectez că va fi ediţia cu Daniel Cristea – Enache.

Câteva idei care mi-au plăcut mult:

-A) Critica nu e o ştiinţă. Pentru că nu operează cu fenomene previzibile şi egale cu ele însele. Arta îşi creează singură regulile, de aceea critica e o formă de adecvare. Dar, pentru că unii critici vor foarte tare să pară savanţi şi să-i salute lumea cu basca-n mână, au creat limbajul ăla monstruos care ucide tot ce e literatură.

-B) Ce-i stă bine lui Gigel nu-i stă bine lui Titel.
“Care e punctul forte al lui Bacovia? Monotonia. Care e punctul slab al autorului Mişu Nucontează? Monotonia. Păi cum aşa? Că unii au o monotonie grăitoare, iar alţii, una mică şi searbădă.”

-C) Adeseori premiile literare se dau de milă.
Într-un concurs, se discutau doi posibili finalişti. Un talentat şi un pilos. “Hai să-i dăm ăstuia premiul, că talentatul mai are şanse să fie lăudat şi apreciat, pe când pilosul, dacă nu ia acum, nu mai ia niciodată”.
Da, nene. De mult timp, în România, premiile în literatură sunt SC Mama Răniţilor SRL. Şi se duc la copii, bătrâni, handicapaţi şi militari în termen.

Şi multe altele, dar astea mi-au plăcut mie.

Foto: Odilia Roşianu.

Paranoia şantajului

Există oameni care te plac şi caută să facă lucruri care să-ţi placă. Există oameni care nu caută în mod special să facă lucruri care să-ţi placă, dar care nu te refuză dacă-i rogi frumos ceva şi e realizabil. Şi există a treia categorie, una îngrozitoare şi teribil de greu de suportat. S-o numim simplu: paranoicii şantajului.

La postarea de ieri, cineva a comentat:

Cuvânta on septembrie 1, 2014 la 5:29 pm said: Editare
Pai tatii stau mai putin timp cu copiii lor= nervi mai tari.
Sau pt ei copilul e o placere, nu o obligatie= o fac ca sa demonstreze ca sunt mai buni decat jumatatea lor teoretic la fel de buna
Copiii de care povestesti par a fi mai mari decat cei din primul caz= sunt mai usor santajabili.

Interpretarea asta a răsplăţii (îţi cumpăr ceva bun dacă eşti impecabil la dictare) respectiv a negocierii (eşti cuminte cât timp facem treabă, apoi ne jucăm după pofta inimii) drept şantaj mi-a sculat pe verticală tot părul din cap, de pe spinare şi din zonele limitrofe.

În tinereţile mele, când eram de o naivitate soră cu prostia, am avut pentru o scurtă vrene un pulete îngrozitor, care percepea orice rugăminte de bun-simţ drept şantaj. Nu-i puteai cere să cumpere o pâine în drum spre casă pentru că reprezenta un şantaj. Îi spuneai să nu te sune înainte de şase că repeţi şi puteai jura că te va suna la cinci şi jumătate, apoi nu te mai suna până la opt, ca să se răzbune că n-ai răspuns când te-a sunat. Orice încercare de interacţiune normală se solda cu un “da, da, da, vrei să mă manipulezi să fac ce vrei tu”.

De fapt, ce voia el ar fi fost o formă oarecare de sclavie (a mea), care să-i confere lui toate drepturile, 24 de ore din 24, şi absolut nici o obligaţie. După ce m-am prins cum stăm, l-am băgat în morţii, răniţii şi invalizii de gradul 1, 2 şi 3 ai mă-sii şi am încetat orice comunicare.

Un alt prost (de data asta coleg de muncă cu pula foarte mică, nu ştiu dacă fizic, dar cel puţin din punct de vedere al caracterului era de o micime demnă de Guinness Books) încerca să mă umilească verbal cât şi cum putea. Şi-l muiam cât şi cum puteam, evident. Apoi, vedea cum sunt abordată de oameni politicoşi care, dacă voiau ceva, ofereau ceva la schimb, şi începea: “Hehe, ce uşor eşti de şantajat”.
Nu cred că l-am făcut să înţeleagă vreodată diferenţa dintre şantaj şi negociere. N-a priceput nici în ziua de azi că umilire-minimalizare-cu-încercarea-de-manipulare-şantaj era ce făcea el, iar ce făceau oamenii normali era un târg corect.

Paranoicii şantajului, trebuie să înţelegeţi un lucru. Orice coabitare, personală sau profesională, între două fiinţe umane cu ochi de culoare diferită presupune respectarea a două seturi de nevoi. Paranoia şantajului, ca şi paranoia materialismului (dar pe asta o tratăm în alt articol) e scuza perfectă pentru a-ţi băga piciorul în nevoile oponentului şi a le impune numai pe ale tale. Iar cei doi taţi din articolul trecut făceau the right thing. Conştientizau o nevoie / dorinţă a copilului mic şi gestionau situaţia în aşa fel, încât să dea cu win-win.

Paranoicii şantajului au o teroare de ideea de win-win. Contorizează orice win al altuia, chit că nu-i afectează cu nimic, ca pe un lose pentru ei, pentru simplul fapt că nu e win-ul lor.

Când vă iese în cale un paranoic al şantajului, soluţia e să faceţi cât mai puţine pentru el. Să nu apuce nici o secundă să-şi creeze senzaţia de misecuvenism. Că o dată creată, aţi belit ştacheta maxim. Toate dorinţele lui vor fi legi şi toate dorinţele voastre vor fi bâzâit de muscă. Dacă s-a instalat postura asta, demontaţi-o. Fiţi de negăsit. Refuzaţi tot ce vrea. De câte ori vrea ceva, subliniaţi cu trei liniuţe că nu aveţi nici o obligaţie şi nici un chef. Excludeţi-l cât mai mult din cercul vostru social.

Unii vor pricepe şi vor reveni cu o abordare nouă, revizuită şi adăugată. Alţii se vor închista în autovictimizare. Iar voi vă veţi vedea de noul cerc social descoperit în timp ce vă descotoroseaţi de paranoicii şantajului.

Taţii sunt noile mame

Am enervat / perturbat / isterizat toate proastele posibile cu şlagărul meu de mare angajament, Dragă mămică isterică. M-au acuzat de rea-voinţă, nesimţire, curvăsărie, herpes vaginal şi multe, multe altele.

Şi a venit întrebarea: Dar de tătici de ce nu zici nimic?

Pentru că relatam un caz particular, nu făceam o analiză exhaustivă a societăţii, vito! Şi scriam pe blogul meu personal, nu efectuam o datorie sacră faţă de societate. Prea multă lume tratează texte de pe bloguri de parcă ar fi materiale oficiale, prezentate de TVR şi finanţate din banii lor câştigaţi cu greu.

Dar hai să zic şi de tătici.

Azi, la acelaşi Mega, stăteam la coadă între două exemplare de taţi. Primul era de mână cu un băieţaş blond şi serafic, foarte cuminte şi roz în obrăjori. Tatăl pune pe tejghea o pungă de caramele.
-Atât? îl întreabă vânzătoarea.
-Da.
-A zis tati că dacă nu fac nici o greşeală la dictare toată săptămâna îmi cumpără ce-mi place mie mai mult, mărturiseşte suav băieţelul.

Păi pula mea. E uşor să fii copil serafic şi adorabil când ai un părinte care apreciază asta. Să mă fi motivat pe mine cineva aşa pe când eram copil şi în prezent aş fi avut minim un premiu Pulitzer.

***

Al doilea tătic a venit după mine. Era cu un coş imens, plin de cumpărături şi se uita îngrijorat spre intrare. M-am uitat şi eu într-acolo. Fetiţa lui tocmai făcea nişte acrobaţii spectaculoase pe uşiţele alea batante de la intrarea în zona cu mărfuri.
-Hai, mă, tată, cuminţeşte-te!
-A-ia-iaaa! scoate aia mică un strigăt de război.
-Hai, mă, tată. Dă-te jos de acolo. Dacă vrei, mergem în parc după ce-ţi faci temele şi ne căţărăm cât vrei tu.
-A-ia-iaaaa!
Şi omul mă roagă să-i ţin locul, apoi se duce şi ia drăcoaica de pe uşile batante.
-Hai, mă, tată! Nu ne dăm în spectacol la magazin.
-De ce??
-Pentru că la magazin cumpărăm lucruri. Mergem în parc şi ne jucăm acolo.
-Când mergem??
-Dacă eşti cuminte, terminăm repede treaba şi mergem.
Nu mai ştiu continuarea, dar, pe măsură ce au intrat în etapa negocierilor, mi-a fost clar că nu urmează decât armistiţiul.

Nu mi-e clar când s-a întâmplat mutaţia asta, de ce o grămadă de femei s-au transformat în nişte jigodii nesuferite, complet incapabile de comunicare şi, invers, foarte mulţi bărbaţi au devenit infinit mai umani decât bunicii lor boi inflexibili. Şi punctez: sunt observaţii particulare, nu studii aprofundate de caz. Cert e că, în lumina acestei tendinţe, cuplurile de gay par familia ideală a mileniului al III-lea. :D