Permisul de portpulă

Ediţia a doua din Dona Juana va avea câteva lucruri noi, şi unul dintre ele va fi postfaţa lui Alex. Ştefănescu. O postfaţă care vorbeşte mult mai mult despre cartea mea Hyde Park decât despre Dona Juana, dar îl înţeleg pe domnul Alex. Metafora singurătăţii în mulţime e mai uşor de digerat decât aceea a femeii ca prădător sexual.

În schimb, o parte din postfaţă de care am râs cu spume, ieri seară, în timp ce reciteam ultima oară volumul să-l trimit la tipar e:

Și tot ea poate să se facă detestată (bineînțeles, deghizată în bărbat! s-ar putea scrie un studiu despre soarta bieților bărbați din poezia și proza Lorenei Lupu…):
„Nu vă uitați la mine că am treizeci și cinci de ani/ Și o sută de kilograme,/ Dintre care cincizeci sunt numai mușchi și zgârciuri.//Eu de fapt sunt un bebeluș./ Un puiuț mic și nevinovat.// Nu mă pricep la nimic/ Și nici nu vreau să mă pricep.// Vreau doar să fiu răsfățat./ Vreau să fiu hrănit, spălat,/ Întreținut.// Pentru că eu sunt un bebeluș./…/ Da, un bebeluș de treizeci și cinci de ani și o sută de kilograme./ Cine mă ia acasă?”

Am râs pentru că eu nu gândisem nici o clipă personajele din Hyde Park ca pe simboluri concentrate ale arhetipurilor omenirii, şi nici personajul ăsta ca pe un reprezentant al tuturor bărbaţilor de pretutindeni. Pur şi simplu, prin 2010, cunoscusem un astfel de specimen exasperant şi mi-am imaginat cam cum ar putea să sune un discurs de Speaker’s Corner din gura lui.

Realitatea e că eu iubesc şi respect bărbaţii. Cei mai buni prieteni ai mei au fost şi sunt bărbaţi, umerii pe care m-am sprijinit la nevoie au fost şi sunt de bărbaţi, majoritatea muzelor care mi-au stimulat creativ condeiul au fost şi sunt bărbaţi. Lucrez minunat cu bărbaţi, beau minunat cu bărbaţi, fac chestii minunate cu bărbaţi. Dar nu le pot ierta surogatelor de bărbaţi (gherţoii şi cerşetorii neputincioşi) că nu-s în stare să se ridice la nivelul pe care l-ar impune faptul că sunt bărbaţi.

De aceea mi-ar plăcea ca legiuitorii să inventeze legea permisului de portpulă. Pe care să-l poată deţine doar oamenii cu demnitate, simţ al proporţiilor şi totodată conştienţi că n-au câştigat la belciuge pe nimeni şi că nimeni nu le datorează nimic în viaţă. Oameni care pot oferi respect şi care n-au impresia că, dacă eşti femeie, implicit au un drept de a te freca la icre decernat de tovarăşu’ cosmos.

Cunosc astfel de oameni. Îmi sunt prieteni. Îmi sunt apropiaţi. Îmi sunt colegi. Problema e doar că nu le pot scrie versuri. Ar ieşi banalităţi de genul: “Dragostea-i un lucru mare / Care leagă două inimi foarte tare”.

*****

Îmi şi imaginez un proces verbal de constatare de genul “Se retrage permisul de portpulă cetăţeanului Gogu Păstaie pentru că e un mârlan odios şi e nerecomandat să se reproducă”. :D N-ar fi delicios? :P

O spaimă

M-a însoţit întotdeauna reputaţia de Jigodia Necruţătoare A Internetului. Chestiune care e în linii mari corectă. Dacă văd pe undeva un dram de prostie, impostură, aroganţă sau nesimţire, e plăcerea mea să evidenţiez asta şi să-l umilesc pe făptaş până urcă la volan şi pleacă pe DN 1, cu mesaj de adio pe Facebook.

Dincolo de asta, am avut întotdeauna două tipuri de discurs. Unul îi viza pe acei adversari care, dincolo de faptul că întreţineau un conflict cu mine, erau nişte gunoaie umane. Adică nişte oameni deopotrivă proşti şi răi, rebuturi certe în procesul evoluţiei umane, specimene care ar face cel mai mare bine omenirii dacă ar pleca pe DN1, cu condiţia să dea într-un parapet, nu în oameni cumsecade. Da, e frumos să admiţi că eşti un rebut. Da, faptul că te sinucizi în aceste circumstanţe înseamnă că rectifici o greşeală a lui Dumnezeu. Chiar recomand călduros sinuciderea multor specimene care la întrebarea: “Îi face cuiva vreun bine existenţa mea pe pământ?” ar răspunde cu “Nu, dar rău, multora!”

Al doilea tip de discurs îi viza pe aceia care întreţineau un conflict cu mine, în schimb aveau nişte calităţi certe, vizibile din avion şi imposibil de negat. Pe ăştia nu mi-aş permite să-i fac troacă de porci cu aceeaşi dexteritate cu care fac troacă de porci scursurile inutile, pentru simplul fapt că am şi eu o coloană vertebrală. Una e să spui: “X MI-A FĂCUT / A fĂCUT ALTORA faptele cutare, cutare şi cutare” şi alta e să negi complet calităţile lui X.

Bun. Pe mine mă înspăimântă teribil genul de individ care nu reuşeşte să facă acest tip de diferenţiere. Care face exact aceleaşi spume la gură şi în cazul unui tomberon uman, şi în cazul unui om cu calităţi cu care are un conflict. Mă înspăimântă pentru că, subit, pun sub semnul întrebării onestitatea acestui gen de persoană. Şi nu doar onestitatea. Aptitudinea de a evalua corect. Inteligenţa, până la urmă.

Şi, nu, nu predic generozitatea faţă de duşmani. Mi se pare o ipocrizie. Generozitate mai calpă şi mai forţată decât a adepţilor întoarcerii celuilalt obraz n-am văzut niciodată. Cred cu tărie în folosirea cravaşei, a biciului şi a butt plugului – nemaivorbind de celebra pulă de negru – în momentele când situaţia e de aşa natură.

Predic pur şi simplu importanţa – fundamentală – a unui simţ corect al proporţiilor. Util în primul rând pentru propria armonie interioară.

Cinci tipuri de stand-upperi pe care i-aş bate cu un drug ud

Vreau să încep prin a puncta că viaţa în Bucureşti e frumoasă zilele astea, pentru că se întâmplă Bucharest Comedy Week. Cu spectacole de comedie, spectacole de muzică rizibilă şi mult, mult, mult stand-up.

Stand-upul, o ştie toată lumea, e un gen extrem de simplu. Ai nevoie de un microfon şi de nişte glume. Fiind foarte simplu, este totodată foarte simplu de ratat. Şi în calitatea mea de spectator de mult stand-up, vă voi spune acum cele cinci categorii de stand-upperi pe care le-aş lăsa să se plimbe fără umbrelă într-o ploaie de pule.

A) Stand-upperul cu Pamperşi

Ăsta e băiatul care se teme foarte tare că lumea n-o să râdă. Îl vezi de cum urcă pe scenă că e timorat la culme. Aproape că-i citeşti istoricul abuzurilor din copilărie şi al iubitei din adolescenţă care l-a înşelat cu taică-su.
Şi, pentru că e timorat la culme, compensează cu un exces de captatio benevolentiae. Temenele, limbi în fund, glume de periat publicul. No way, amice. Stand-upul trebuie să fie ireverenţios, prin însuşi genul său. Dacă nu eşti în stare să stai demn şi vertical pe o scenă, lasă-te de stand-up şi fă filme porno. Acolo, felarea celui din faţa ta va fi în sfârşit în context

B) Stand-upperul grăbit

Băiatul ăsta e pe întârziere la personalul de Cocârlaţii de Deal. Care e singurul tren care duce acolo. Şi dacă-l pierde, n-are decât variante cu schimbat trei legături şi şedere patru ore la Ciulniţa. Trenul pleacă în juma’ de oră, iar el n-are bilet. Şi la Cocârlaţii de Deal a murit unchiu-su miliardar, şi l-a lăsat moştenitor, cu condiţia să fie prezent la priveghi.

Altfel nu-ţi explici de ce turuie glumele alea cu o viteză de Formula 1 şi jumătate din poante îi cad răpuse la picioare, doar pentru că n-au apucat să aterizeze în condiţii de siguranţă, aruncate fiind din galopul calului.
Un secret al umorului e să faci pauze. Pauze, să-i dai timp prostului să încaseze gluma. Pauze să creezi un orizont de aşteptări. Pauze să laşi glumele să se decupeze frumos şi să explodeze în ritmul lor.

Dacă tratezi o glumă ca pe “Se recomandă citirea prospectului. În caz de manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului”, gluma se va răzbuna manifestându-se cât se poate de neplăcut.

C) Stand-upperul care nu şi-a luat lecitina

Încă mă surprinde ori de câte ori văd câte un stand-upper cu notiţe pe telefon. Coaie, pe bune?? Faci cu noi oră de citire? Nu mai bine ne dai telefonul nouă şi te duci acasă, că ştim şi noi să citim?

Serios, când pe scenă e doar un om cu un microfon, pariul major e dat de interactivitatea şi spontaneitatea personajului. Când citeşti notiţe, SE VEDE. Nu doar că se vede cu ochiul liber, la modul “Dăăă, uite un om care citeşte” ci se vede în calitatea şi forţa prestaţiei.

Ia cu MemoStop, mămică. În caz de manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.

D) Stand-upperul care nu interacţionează real cu publicul

Există două variante, în funcţie de nivelul de spontaneitate al personajului. Varianta în care ştii că eşti doldora de geniu de moment şi atunci îţi provoci deliberat publicul, să creezi dialog delicios. Şi Varianta când, la o provocare neaşteptată, moare francul, şi atunci e cel mai bine să-ţi asumi asta, să-ţi vezi de poezioară şi cam asta e.

Apoi există genul ăla terifiant de lamer, care vrea să pară interactiv. Şi lansează o glumă spre public. Dar niciodată nu răspunde la reacţia reală a publicului, ci la reacţia pe care ar trebui s-o aibă publicul în scenariul din mintea lui. E din exact acelaşi material cu bovina care urlă la tine, tu îi pui o întrebare de baraj, iar bovina mimează că n-a remarcat-o şi urlă în continuare.

Nu-i nici o ruşine să fii un omuleţ plat şi banal, incapabil de spontaneitate. E materialul tău genetic, asumă-ţi-l. Cu accent pe “asumă-ţi-l”, Nu intra în dialog improvizat dacă nu reacţionezi real la ce încasezi. E lamentabil. E ca şi cum cineva ţi-ar da o roşie când tu aşteptai un castravete, iar tu, încântat, ţi-ai îndesa-o în fund, că aşa zice scenariul din mintea ta.

E) Stand-upperul care nu ştie să mânuiască pula

Pula e un organ gingaş. Folosită în mod necorespunzător, se veştejeşte şi cade. Folosită în mod necorespunzător în stand-up, se transformă în mitralieră şi masacrează fără milă tot umorul prestaţiei.
Regula de aur a pulii în comedie e următoarea: pula trebuie să fie o simplă trambulină. Nu scop în sine. Te propteşti în ea ca să execuţi triplu salt mortal, nu rămâi cramponat de ea ca steagul românesc pe crâncena redută. Dacă o foloseşti ca mijloc, vei obţine valuri-valuri de râsete. Dacă o foloseşti ca scop, pula va fi şi singurul tău rezultat. Şi nu într-un mod care să-ţi placă.

***

Ca să încheiem optimist. Mâine seară. Carlos Mencia. Sala Palatului. Not for the easily offended. :D

Doină de beţie

Stâlpule de telegraf
Ce mă ţii când eu sunt praf
Şi nu mă iei la perdaf
Că-mi stric viaţa cu-ăst năraf
Te iubesc că mă înduri
Nu mă iei la-njurături
Ca pizdeştile făpturi
Balauri cu şapte guri.

Stâlpuţule, spune-mi dară
Cum să merg acasă iară
Jurat-am s-ajung pe seară
Nu în dalba zilişoară.
Am muiere ca un drac
Cu gură de pitpalac
Cu suflet de-amoniac
Şi cu dinţi de vârcolac.

Mi-e şi frică că m-o lua
Calabalâc mi-o făcea
Şi pe străzi m-o arunca
C-ar lăsa-o inima.
Dar mai frică mi-e şi jale
Pe unde s-o iau agale?
Că prea mult m-am îmbătat
Şi adresa am uitat.

O confesiune

E greu să vă mărturisesc ce urmează să vă mărturisesc. Simt o apăsare pe inimă. O clipă, cred că mi-a căzut lustra din tavan. Aşa, am dat-o la o parte. Bun, acum sunt gata de confesiune. Şi sper să nu mă priviţi cu alţi ochi. Sau, dacă o faceţi, măcar să nu fie ochii maro, că mi s-ar părea o lipsă de respect. Toţi avem secrete, în fond, şi nu e nici o ruşine. Ăla care clatină acum din cap a superioritate, citindu-mă, de exemplu, îşi mânca mucii din nas când era copil. Îi pescuia cu degetul mic şi îi halea ca pe fisticuri.

O să te întrebi îngrozit de unde ştiu asta. Ştiu, pentru că toată viaţa am fost călugăriţă sub acoperire. Am fost trimisă de Dumnezeu în persoană să propovăduiesc credinţa şi iubirea de aproape, şi pe cea de departe. Atâta doar că am făcut-o dând exemplu de aşa nu, pentru ca voi, muioriţele Domnului, să vedeţi cât de urâtă e calea hâdă, ceacâră şi crăcănată a pierzaniei şi să mergeţi pe drumul cel lipsit de borduri la suprapreţ al binelui.

Credeţi că mi-a fost uşor să scriu cu atâta mădular învârtoşat, când eu, în secret, înălţam rugăciuni alternativ cu plecăciuni şi mătănii, întru veşnică osârdie? Nu, nu mi-a fost. Dar o misiune e o misiune. Se execută, nu se discută.

Acum, că mi-am uşurat apăsarea de pe piept şi am dat lustra la o parte, mă duc să mă retrag într-o scorbură de copac, să-mi trăiesc restul zilelor ronţăind coajă şi răşini, înălţând veşnici psalmi şi scoţându-mi furnici de sub sutană.

Domnul fie cu voi. Şi nu uitaţi că masturbarea orbeşte.

O lecţie de iubire

Ziua de ieri mi-ar putea inspira o nouă carte. Dacă aş izbuti să regăsesc în mine genul de energie amplă, învăluitoare, pe care îl simţi atunci când ceva de dincolo de tine te împinge să construieşti o naraţiune de proporţii. În clipa asta mă înjură mai mulţi că nu scriu lucrurile pe care am promis că le scriu. Jur că petrec zilnic mai multe ore lucrând la câte un paragraf şi nu se leagă nimic. Poate pentru că mi-am petrecut nişte ani funcţionând ca o maşină de produs texte pentru nişte oameni care n-au respectat asta nici o secundă, iar dezgustul inhibă.
În fine, cert e că ziua de ieri mi-ar putea inspira o nouă carte.

****

Aveam întâlnirea de zece ani cu clasele de actorie Zamfirescu – Pintea, promoţia 2014.

E de menţionat că noi am avut o studenţie complicată. Sistemul pedagogic actoricesc din şcolile româneşti pune accent pe o competiţie complet retardată, la care se adaugă şi continua măsurare de orgolii “Castingurile mele e mai cu coae decât ale tele”. Şi asta în una din puţinele profesii în care, realmente, comunicarea autentică dintre parteneri face diferenţa între artă şi şuşă penibilă. Mulţi am nimerit în sistemul ăsta ultracompetitiv şi hiperdemonstrativ din nişte copilării absolut oribile, în care nu ne-a învăţat nimeni că iubirea înseamnă empatie, înţelegere şi susţinere. Din asta reieşea o continuă nevoie de a sta în defensivă, cu garda sus, şi un stres teribil de a merge la şcoală.

Şi exact de aceea, cred eu, o bună parte dintre colegii noştri au ratat să vină la întâlnire. Chestia asta ar fi presupus să sape într-un bagaj emoţional destul de dureros. Şi ei s-au speriat şi au zis pa.

Alţii – printre care şi eu, slavă Domnului – am hotărât că e cazul să ne privim sincer în ochi. Pentru că, dincolo de stresurile la care ne-am supus unii pe alţii pe când eram copii mici şi proşti, nu există om care să vrea să facă actorie de prost şi rău ce este. Oamenii vor să urce pe o scenă şi să exprime emoţii pentru că suferă de un surplus de sensibilitate. Surplusul de sensibilitate pe care, dacă am fi ştiut să ni-l arătăm unii altora în anii de şcoală, poate că am fi fost şi noi o echipă.

Trecând peste faptul că ziua lui Ponta – Viorele, să te chiş în noroc! – ne-a ţinut în diverse ambuteiaje şi am întârziat porcin, la întâlnire ne-am adunat şapte persoane. Şapte din patruzeci.

Şi, exact cum anticipasem, ăştia şapte ne-am simţit minunat împreună, am vorbit şi am râs cum poate că ar fi trebuit să o facem şi în facultate, dacă nu ne-ar fi apăsat stresul perpetuu al aşteptărilor – mai mult imaginare, înţeleg acum. Din cinci în cinci minute mai venea un sms. Ăla nu ajunge din cauză de motive. Ăla nu ajunge din cauză de alte motive. Etc, etc. Noi discutam între noi, cei puţini, şi observam cu stupoare că în toţi aceşti ani, am fost nişte oameni mult mai frumoşi, mai deştepţi, mai buni, mai speciali decât ne-am creditat unul pe altul că suntem.

La plecare, mi-am dorit un singur lucru. Să ne luăm cu toţii de mână şi să dăm din nou admitere, dar cu mintea de acum. Cu siguranţă, istoria s-ar scrie altfel.

Şi dacă asta nu se poate, vom restarta operaţiunea Întâlnirea de zece ani, dar cu mai mult curaj. În fond, tot ce trebuie să facem e să ne ieşim din cochilii. Şi să înţelegem că nu vom găsi în colegii noştri decât o mare bucurie că ne revedem şi o vulnerabilitate similară cu a noastră.

PS: Şi poate de data asta nu uităm să invităm profesorul de an. :D

Mi-ar plăcea să exist selectiv

Ce frumos ar fi dacă ar exista o cremă specială, care, prin simpla aplicare pe organism, să ne facă vizibili şi contactabili doar de către oamenii pe care îi simpatizăm.
Ceva de genul: Crema InVisible, acum la superofertă. Pentru numai 60 de euro cutia, lumea e a ta!
În sensul că nici unul dintre oamenii care te enervează nu te-ar mai vedea trecând şi n-ar simţi nevoia să se împiedice de tine, să se bage în seamă, să te indispună şi să îţi inducă pofta de a pune mâna pe lopată. Şi n-ai absorbi decât energia pozitivă a celor care ţi-s dragi şi de care te bucuri.

Asta ar scoate tot balastul din vieţile noastre.

Partea amuzantă e că nici unul dintre adversarii mei n-ar avea nevoie să-şi cumpere crema asta. Pentru că eu deja îi tratez ca şi cum n-ar exista.

Divizia Evident

Postare: O poveste de amor unde ea înşeală şi el dă cu toporul în cap.

Ostaş Evident 1: Femeile-s curve şi bărbaţii psihopaţi.

(Remarcă eu: Pe bune, coaie? Toate şi toţi?)

Ostaş Evident 2: Păi i-a plăcut mătărânga, nu?

(Remarcă eu: Dăăăh! Nu, nu i-a plăcut. Făcea un experiment strict intelectual)

Ostaş Evident 3: Orice ar fi făcut, nu trebuia s-o omoare. Crima e un lucru urât.

(Remarcă eu: Dacă nu veneai tu să ne spui asta, am fi murit convinşi că e un lucru frumos.)

Ostaş Evident 4: Tineretul din ziua de azi n-are pic de morală.

(Bine că ai tu şi familia ta!)

Ostaş Evident 5: O tragedie. Dar dacă ea nu-l înşela, el n-ar fi omorât-o.

(Băi, gigele, băi, ce efort silogistic pă tine, băăi. De curiozitate: câte doze de red bull a trebuit să bei ca să izbuteşti să scremi acest adevăr profund?)

Una peste alta, apariţia Internetului a făcut un lucru crud. A demascat fără milă şi fără cruţare neagra prostie bine ascunsă în masele vaste ale populaţiei. Şi, oricât te-ai lupta cu asta… cât să lupţi şi tu de unul singur?

Iubită Nokie

Aflu cu nespusă jale-n suflet că nemernicul ăla de Microsoft a decis să te eutanasieze. Că, zice el, e spre binele tău. Ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul. Şi încă ce mălai! Multă lume nici măcar nu îndrăzneşte să viseze la cantitatea şi calitatea mălaiului de care ai avut tu parte, în zilele tale de glorie.

Tu, iubită Nokie, ai fost idealul tinereţii mele. În zilele alea fumurii, când dacă aveai Alkatel, Samsung sau Motorola, erai inexistent pe hartă, pentru că adevăraţii şmecheri aveau Nokia. Datorită ţie am ajuns să fac recorduri impresionante la Şarpe, iar asta mi-a făcut mai uşoare orele de aşteptare la medici, impozite sau castinguri.

Iubită Nokie, eu încă te mai am. Am un dumbphone mai bătrân decât motanul – deci, să tot aibă 12 ani, care funcţionează impecabil, iar bateria ţine o săptămână. E adevărat, dumbphone fiind, nu poţi sta cu el pe Facebook, să consumi Mb după Mb de Internet pulindu-te cu trollii.

Iubită Nokie, stau şi mă gândesc cu milă şi groază cum, din gigantul ăla care făcea ravagii cu 3310-le şi rupea gura pieţei joacelor cu N-Gage-ul, care ne familiariza pe toţi cu Symbianul pe 6600 şi cu 3G pe 6630, azi ai ajuns pe lista proiectelor cărora Microsoft le pune cruce.

Mă simt acum ca o babă care stă să se uite la un concert cu Sandra grasă, asudată, şi ridată, mimând neconvingător cântatul, şi oftează “Coaie, ce-am mai îmbătrânit”.

Iubită Nokie,

dă-mi voie să te urăsc măcar pentru asta.

Mulţumesc.

Prezumţia de interes

Ce mă omoară în ultima vreme, în comunicarea de TV, şi parţial în cea de vedetă, e prezumţia asta enervantă, agasantă, stresantă, de interes arzând şi disperat din partea recipientului, adică a mea.
Toate, absolut toate comunicatele de presă mă tratează pe mine, cititor, ca pe un fan tâmpit, cu grave probleme psihice şi bale la gură, dement de dorinţă să vadă ce mai fac juraţii concursului cutare, cine cu cine se mai înmulţeşte, respectiv ce poşetă de milioane de euro, exemplar unicat şi-a luat nu ştiu cine.

E ca şi cum n-ai întreba gagica dacă vrea să-ţi dea numărul ei de mobil, ci i-ai smulge telefonul mobil din poşetă şi ţi-ai da singur bip de pe el, rânjind încântat că ai succes la femei.

Poate, pe la începuturi, comunicarea “Ştim că ne adoraţi, că n-aveţi cum altfel, priviţi ce unici suntem” era o chestie tare. În fond, prostul e uşor manipulabil. Dacă îi repeţi suficient de frecvent şi de hotărât că VREA să se uite la megaşoul nu ştiu care, cu bătaie în culise, şi uite ce şi-au zis Gogu şi Vasile la nervi, la un moment dat chiar te crede.

Problema e că între timp, toţi au adoptat aceeaşi comunicare. Şi rezultatul e o căsuţă de mail care geme de specimene identic de unice, identic de devastatoare pentru interesul meu, identic de rupere şi identic de AMR-TREI-ZILE-ŞI-PATRU-ORE-PÂNĂ-LA.”

Senzaţia mea ca om de rând e că m-au prins unii la colţ şi-mi smulg mobilul cu sila să-şi dea bip de pe el, apoi se laudă toţi că am avut iniţiativa unei teleconferinţe.

Acum, ziceţi şi voi, iubiţi cititori. E normal aşa? E normal ca interesul vostru să fie subînţeles, şi toată lumea să fie, din oficiu, regele şi regina inimilor şi atenţiei noastre?

Eu una nu mă recunosc în portretul robot al andrisantului. Voi?