Hateriţa de emoticoane

Am o prietenă care urăşte grav emoticoanele. Le urăşte exact cum urăsc eu punctele de suspensie. O găsesc dracii de cum le vede. Zice: Emoticoanele astea-s ca râsetele şi aplauzele din off în comediile cu şi pentru cretini. Îţi dictează ce ar trebui să simţi. I-aş împuşca pe cei care le-au inventat.

Băi, nu-i chiar aşa, zic eu. Din punctul meu de vedere, emoticonul comunică ce simte omul care îl pune.

Păi şi omul care-l pune de ce nu zice cu vorbe?

Pentru că, dacă eu plasez undeva un cinism lorenistic tipic, aş omorî orice haz să pun după o paranteză: disclaimer, era o glumă. Pun un mălai din ăla cu rânjet, care să exprime intenţia. Şi probabil asta fac toţi oamenii care pun emoticoane.

Bine, dar la comentariile tale se vede că-s glume.

Nu neapărat. Unii le încasează ca pe nişte ştromelege învârtoşate. Şi nu în sensul plăcut al cuvântului. Dacă n-aş pune emoticoane, the butthurt would be general. N-aş avea decât maxim 50 de prieteni pe Facebook, şi anume oamenii care chiar mă înţeleg. Şi nu-mi pot permite să fiu CHIAR ATÂT de selectivă.

Şi atunci, prietena asta vine cu argumentul „când eram noi mici”. De ce în scrisori nu puneai emoticoane?

Pentru că scrisorile nu se adresau unor străini random. Ca să te oboseşti să umpli trei foi cu gânduri, să te duci până la poştă, să le timbrezi corect, trebuia să-ţi pese de persoana căreia îi scriai. Şi, ca să-ţi pese, probabil că îi cunoşteai intim flowul gândirii. Ştiai unde glumeşte, unde e serioasă, ce vrea să spună şi ce vrea să nu spună. Evident că n-aveai nevoie de marcaje.

În schimb, noi pe net comunicăm cu oameni pe care nu-i cunoaştem. Zi de zi schimbăm opinii, idei, păreri, urări de bine şi salutări familiei cu oameni despre care habar n-avem cine sunt. Necunoscându-i, nu le cunoaştem nici modul de a gândi. Şi tocmai de aceea, emoticonul e instrumentul util de anticipat eventuale istericale nedorite.

Ca să închei: mă înnebuneşte argumentul „când eram noi mici”. Când eram noi mici, spălam manual de făceam băşici la degete. Când eram noi mici, unicul tampon pentru menstruaţie era juma’ de pachet de vată, de părea că ţi-au crescut testicule peste noapte. Când eram noi mici, se stătea la coadă pentru orice şi părinţii nu ne dădeau voie nimic, şi partidul ne învăţa să muncim, nu să gândim, şi… În fine. Slavă Domnului că suntem mari.

🙂