Jurnal de festival (II)

Ieri, în drum spre Institutul Francez, am auzit o înjurătură care m-a lăsat cu gura căscată. O gitaneză mai matură se bălăcărea cu un ofiţer de poliţie tinerel şi frumuşel. Şi, printre sudălmi specifice motivului pentru care o luase ăla la întrebări, ia esmeralda de obor o pauză, se uită la don jose, şi exclamă, cu combinaţia oscarizabil perfectă de furie amestecată cu voluptate: „Punea-mi-ai urechi la pizdă!”

N-am asistat la continuare, pentru că fugeam la meet & greet cu Michel Hazanavicius. Un bărbat frumos, cu trăsături clasice, cu o naturaleţe graţioasă şi elegantă, de care n-ar fi deloc greu să te îndrăgosteşti lulea.

Dincolo de asta, nu e deloc greu de remarcat că Artistul şi The Search sunt atât de radical diferite, de la temă, modul de a spune povestea şi dialog, până la construcţia cadrelor, montaj, lumină, muzică, încât numai un talent uriaş, combinat cu o mare versatilitate, le putea face pe amândouă, deopotrivă de intense şi de valabile artistic.

Din discuţie, care a fost destul de clişeică şi a evitat cu grijă amănuntele personale, am reţinut ideea punctată cu grijă de Hazanavicius într-o paranteză la întrebarea la care tocmai răspundea: că filmele de război, mai ales când au o temă atât de contemporană şi de fierbinte încă, sunt o mare responsabilitate. Pentru că te transformi cumva în vocea unui grup de oameni care încă trăiesc şi respiră, şi trebuie să ai mare grijă cum îi redai. Bariera asta dintre artă şi responsabilitate mi se pare extrem de fragilă. Poate da atât de uşor în tezism.
Aş fi vrut să intru acolo dar discuţia era moderată de cea mai nazistă PR-iţă pe care o cunosc, Codruţa Creţulescu, şi în faţa replicilor ei care aveau trei lame, ca Gillette, întrebările mele s-au ofilit şi au murit.

Scurtă paranteză: numai la noi, la români, există această fiinţă contradictorie: PR-ul SS-ist. Nu înţeleg PR-ul Hitler. Nu-l înţeleg pentru că, ştim cu toţii, rolul PR-ului e să genereze relaţii, nu să le radă fără milă. Rolul PR-ului e să creeze o atmosferă plăcută, nu s-o ucidă pe cea care ameninţa să se creeze şi să transforme o întâlnire informală în al treişpelea congres. În plus, modul în care Crenguţa o umilea repetat pe traducătoarea din şi în franceză mă făcea să-mi doresc intens s-o iau de păr şi să mătur Institutul Francez cu ea. Nu de alta, dar am făcut şi eu interpretariat. Nu e uşor, la viteza aia. Şi unicul lucru de care n-ai nevoie e o sulă-n coaste care să te umilească public pentru mici lunecări de sens care nici măcar nu erau atât de grave. Poţi corecta public şi pe alt ton decât celebrul discurs al lui Hitler împotriva evreilor.

O dată terminat meet and greetul, am păscut o salată şi m-am dus la Studio. Urma un documentar pe care-l anticipam fascinant. „Caricaturistes – Fantassins de la démocratie”, un film regizat de Stéphanie Valloatto şi produs de Radu Mihăileanu.

Este povestea a doisprezece caricaturişti din toate zonele lumii. Caricaturişti vedetă, ca Plantu de la Le Monde sau Jeff Danziger din SUA, şi caricaturişti din zone ale lumii distruse de dictatură, preconcepţii, violenţe, ca Rusia, China, ţările arabe, Venezuela. Oameni care luptă cu un creion împotriva tiraniei şi sfidează supremaţia autoimpusă a unor egouri dilatate. Filmul, ca toate filmele lui Mihăileanu (co-scenarist în acest caz), insistă pe ideea că orice dictatură începe cu sentimentul de frică al celui supus şi că dictatura nu e în puterea reală a despotului ci în cenzura pe care ţi-o autoimpui.

Documentarul avea mult umor, iar unele desene te făceau să râzi cu lacrimi; contrapunctul perfect pentru dezvăluirea gradată a preţului pe care fiecare dintre aceşti oameni îl plăteau, zi de zi, pentru libertatea lor de a spune lucrurilor pe nume. Şi nu doar cei din ţările ţinute sub papuc, care aveau poveşti înfricoşătoare despre confraţi asasinaţi sau cu degetele strivite, să nu mai poată desena. Şi vedetele din ţări bogate dezvăluiau că se luptă cu doi mari duşmani: dominaţia economică – azi, nici o publicaţie nu riscă să-şi supere sponsorii şi de aceea, orice material interpretabil e cenzurat – şi corectitudinea politică.

O poveste cel puţin la fel de fascinantă a fost relatarea producţiei documentarului. Mai ales în ţările cu regim opresiv accentuat, a fost nevoie de o veritabilă înscenare, cu o echipă falsă care filma realizările măreţe ale regimului, în timp ce aceea reală îl intervieva în mare secret şi super undercover pe caricaturist, care oricum era urmărit ca duşman al regimului şi trebuia să inventeze veritabile strategii să nu-i bage în belea pe cei care veniseră să-l filmeze.

După o poveste care te scutura din rărunchi, aveam nevoie de o artisticăraie nemuritoare şi rece, să mă reechilibrez. Şi artisticăraia aia a fost Jauja, câştigătorul premiului criticii în secţiunea Un Certain Regard.

Un film despre nimic , pardon, despre misterioasa pampa argentiniană, superbă şi foşnitoare precum neantul, şi contrapunctată cu frumuseţea nordică, distinsă şi degrabă dătătoare de corason espinado a lui Viggo Mortensen. Un film pe care, dacă l-ai decupa cadru cu cadru, ai obţine mii de cărţi poştale sublime. Un film care nu se grăbea nicăieri, un film cu frântură narativă de tip David Lynch. Un film frumos şi inutil, plăcut privirii ca un buchet de bujori. Artă pentru artă. A fost minunat.

Şi era o pauză necesară, pentru că urma „Deux jours, une nuit”, noul film al fraţilor Dardenne.

Toate filmele fraţilor Dardenne vorbesc despre demnitate pe vremea holerei. Nişte oameni, puşi în situaţii limită, îşi regăsesc – sau nu – umanitatea.
De această dată, tema e criza economică. O fată frumoasă (Marion Cotillard), mamă cu doi copii, se pomeneşte ameninţată cu şomajul. Cei şaisprezece colegi de muncă au fost puşi să aleagă: o păstrează pe ea sau primesc o primă de o mie de euro fiecare? Fata are un weekend (două zile şi o noapte) să-i convingă pe oameni să o aleagă pe ea. Şi reacţiile variază de la plâns cu bulbuci de mila ei la sărit la bătaie pentru că are tupeul să-i ceară respectivului să renunţe la nişte bani.

Talentul fraţilor Dardenne e naraţiunea foarte strânsă şi concentrată, care te ţine lipit de ecran, senzaţia că totul e urgent şi stringent şi că nu ai voie să ratezi o secundă din ce va urma. În plus, scenariul pare calculat la modul: OK, aici lumea o să se aştepte să le dăm X. Hai să le dăm inversul lui X!” Tehnică impecabilă, pentru că, de exemplu, dacă aş vedea filmul ăsta la mall, sigur mi-ar cădea nachos în poală şi m-aş mânji pe pantaloni de sos salsa şi n-aş remarca decât la final, în timp ce mi-aş plânge bojocii de mila eroinei.

Drumul spre casă a părut rupt tot din scenariul fraţilor Dardenne. Am nimerit un şofer masiv, de vreo 50 de ani, care mi-a povestit toată viaţa lui. Şi-a pierdut locul de muncă, a încercat o mie de joburi, nimic nu rentează, nici taxiul, mizeria de om care închiriază maşinile le cere un milion şase sute pe zi, pe care dacă nu-i face îi dă de acasă, chiar înaintea mea a nimerit un nemernic care a refuzat să-i plătească cursa la destinaţie şi cu trei zile în urmă a fost refuzat de un angajator din străinătate, pentru că era prea în vârstă. Exact ca într-un scenariu al fraţilor Dardenne, aveam în poşetă o hârtie de un milion şi am vrut să i-o dau la destinaţie. Şi EXACT ca într-un scenariu al fraţilor Dardenne, omul m-a privit cu blândeţe şi a zis: „Pentru dumneavoastră, e gratis, pentru că mi-aţi ascultat necazurile şi semănaţi cu fata mea mai mare”.

Nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost drumul spre casă dacă ultimul film ar fi fost un Wes Craven. 😀

Un gând despre „Jurnal de festival (II)

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s