În caz că aţi pornit mai târziu televizoarele, iacătă I şi II.
Ieri nu m-am dus la discuţii, dintr-un motiv simplu: să nu cumva să modereze iar Crenguţa nazista. Sincer, naziştii fac din mine alt om. Vedeţi şi voi diferenţele între poze.
Eu, la o discuţie moderată de un om normal.
Şi tot eu, dar la o discuţie moderată de o acritură ciufută.
Am fost în schimb la două filme premiate. Unul rusesc, Leviathan, care a luat premiul pentru scenariu, şi marele palmdorizat, Winter Sleep.
Leviathan mi-a plăcut la nebunie. OK, metafora religioasă şi paralela cu Iov erau un pic prea subliniate pentru gustul meu; dar dacă universul unui film mă cucereşte, tind să cumpăr orice.
Şi, vaaai, cât de mişto a putut fi filmul ăla. Comedie tipic rusească, dar uşor recognoscibilă şi în România, cu un baron local căruia i se căşună pe casa şi pământurile unui mujic oarecare, şi îi inventează mujicului nişte mega datorii ca să i-o acapareze. Pe lângă lupta băiatului şi a prietenului său avocat din Moscova să-l bată pe nemernic cu propriile lui arme, apare, ironic punctată, obsesia interlopului local pentru religie. Şi, chiar mai sadică, curlingăiala perpetuă a popilor, care îi recomandă interlopului să-şi facă în continuare fărădelegile, că aşa e voia lui Dumnezeu.
Filmul ştie exact unde să te lase cu semne de întrebare, unde să-ţi dea răspunsuri, unde să te facă să râzi şi unde să te facă să plângi. O capodoperă.
Apoi a urmat Winter Sleep. Marele câştigător. Intitulat cel mai corect dintre toate filmele. În sensul că, privindu-l, te ia un somn comparabil doar cu hibernarea urşilor.
Pentru că, dacă e să încadrăm Winter Sleep într-un gen, acela nu poate fi decât „laba incomensurabil de tristă”.
Nu înţeleg curentul „hai să fim sinceri în artă”. Să zicem că vecinul meu Vasile se îmbată într-o seară şi borăşte în patru rânduri. Pot lua o cameră de filmat, să-l urmăresc pe Vasile, să dau la prim-plan fiecare borală, cu expresii ale feţei, culoare şi textură a materialului borât. Va fi extrem de sincer. Dar nu va fi artă.
Nu înţeleg curentul „hai să ilustrăm plictiseala prin plictiseală şi blazarea printr-un ritm ucigător de lent, care să facă spectatorul să se arunce de la parter”. Ştiu că Vasluiul e un oraş de căcat. Dar, urmărind fiecare lingură de ciorbă pe care o lua Dragoş Bucur, nu uram cu spume Vasluiul, aşa cum ar fi trebuit, ci pe Dragoş Bucur, pe Corneliu Porumboiu, sala de cinema în care mă aflam şi momentul în care luasem decizia să mă duc la film. Dacă arta nu te face să urăşti obiectul redat, ci modul de reprezentare, undeva e o problemă.
Winter Sleep are recenzii glorioase de vreo 83% pe Rotten Tomatoes şi tot aşa pe Metacritic. Tind să cred că oamenii ăia au dormit buştean şi şi-au evaluat propriile vise. Nu pot să cred că cineva poate aprecia în mod real un film care te invadează cu dialog interminabil şi neinteresant, ca o mătuşă bătrână şi nevorbită de la ţară, care te freacă la cap cu tot ce fac vecinele şi găinile.
Da, am înţeles, e rău să fii un boiernaş autosuficient şi să n-ai o ocupaţie, respectiv să nu-ţi plăteşti chiria. Dar eu ce vină am?
Singurul personaj cu care m-am identificat în film a fost un cal sălbatic pe care îl prind ăştia printre alte acţiuni fără rost, de care abundă filmul. Calul începe să necheze, să se zbată, să dea cu sine de pământ. Parcă vezi monologul interior al calului: „Nuuu. Nuuu vreau să joc în filmul ăsta de căcat, printre loserii ăştia siniştri, şi să plictisesc lumea trei ore!! Eliberaţi-mă! Daţi-mi drumul din film!”
Exact aşa se simte şi spectatorul.
Privind filmul ăsta, am avut exact senzaţia pe care mi-a dat-o Aurora lui Cristi Puiu. Şi anume, că Nuri Bilge Ceylan a făcut un pariu cu sine: ia să vedem câtă muie poate lua un snob dacă i-o încadrezi frumos din aparatul de filmat şi pare artă?
Răspunsul, în ambele cazuri: enorm de multă muie. Pentru că snobul, ca să nu pară prost că s-a plictisit crâncen şi a căscat de şi-a rupt maxilarele, o să mimeze orgasm multiplu.
Dragoste la prima cafteală 