Jurnal de festival (I)

Pentru că Films de Cannes e, de departe, festivalul meu preferat, din motive de filme noi şi superbe, atmosferă boemă, fugă de la un cinematograf la altul şi, nu în ultimul rând, Mungiu, pentru care am un fel de adoraţie profesională combinată cu o mare afecţiune personală, voi ţine jurnal zilnic, sau aproape. Să nu neglijăm factorul procrastinare, da?

Ieri, pe la şapte seara, o sun pe prietena mea Florentina Ciuvercă: cât puhoi de lume dărâmă Studioul la ora asta? Că nu m-am acreditat şi mă şi văd zbătându-mă prin norod în drumul spre badge ca ăla cu steagul românesc către crâncena redută.
Dacă vii repede, n-o să ai probleme.
Am venit repede şi n-am avut probleme, în schimb, după cam un sfert de oră, s-a creat o aglomeraţie de nu aruncai un ac. Doamne, mi-am zis. Măcar dacă ar merge cinema-ul de artă aşa tot anul, parcă-parcă n-ar băga lumea atât de mult Hollywood.
De la opt, era noul film al lui Michel Hazanavicius (băiatul cu Artistul). Filmul se numeşte The Search, şi e o adaptare liberă şi fără mare legătură a unui film de război din 1948, numit tot The Search.

Dacă The Search-ul original era cu supravieţuitori de Auschwitz, The Search-ul de acum e cu războiul ruso-cecen. Cu violenţele şi hărţuiala prin care novicii din Armata Rusă sunt dezbrăcaţi de orice urmă de umanitate, montate cu prim-planuri ale portretului lui Elţin rânjind în perete. Critică dură la adresa Rusiei, la adresa inactivităţii ONU – e adorabilă scena în care, după săptămâni de muncă pe teren şi poveşti cutremurătoare, eroina jucată de Berenice Bejo se duce să dea un raport cu lacrima-n gât, iar politicienii din sala de conferinţă mai au puţin şi adorm, sau discută între ei.

E o poveste cu doi protagonişti, un tânăr rus flower-power prins cu haşiş în buzunare de poliţie şi şantajat să intre în armată, şi un copil cecen care asistă la masacrarea de către ruşi a părinţilor săi şi pleacă în lume, singur, cu un bebeluş în braţe. E povestea paralelă a dezumanizării unui erou şi a recuperării celuilalt, în timp ce montajul te mută pe neaşteptate de la prim-planul copilului la cel al băiatului şi invers, şi destinele lor au un soi de paralelism subtil. Te întrebi unde şi când se vor întâlni. Anticipezi şi nu se întâmplă. Iar când la final, vezi, ţi se scoală părul în cap. ŢI SE SCOALĂ PĂRUL ÎN CAP. ŢI SE. Finalul lui The Search este, cred, cel mai puternic final de film pe care l-am văzut de foarte multă vreme.

Azi, Hazanavicius are masterclass la ora 13.00. Abia aştept să-l văd. Pentru că are un talent de povestit crize personale majore, o empatie şi o forţă de manipulare a emoţiilor cum rar am văzut.

După ce s-a terminat filmul, am rupt-o la fugă spre Elvira Popescu, unde se întâmpla Welcome to New York, de Abel Ferrara. Ţineţi minte scandalul de acum câţiva ani, când Dominique Strauss – Kahn, pe atunci şef pe Fondul Monetar Internaţional, căsătorit cu una din cele mai bogate evreice franţuzoaice, Anne Sinclair, şi potenţial prezidenţiabil francez, a hărţuit sexual o negresă cameristă şi a fost dat în judecată în State, iar cariera lui politică s-a dus de râpă vioi şi în pas alert?

Bun. Un regizor american independent, apreciat pentru filmele lui curajoase, a făcut un film în care a ales să atace direct moralitatea europeană găunoasă. Politicianul Devereaux, jucat de Gerard Depardieu, e cea mai detestabilă fiinţă din univers. Un gras libidinos, care se freacă de tot ce are gaură, care are impresia că-şi poate permite orice, genul de personaj care-ţi inspiră pofta să arunci cu furculiţe în ecran. Şi e un gras absolut nociv faţă de libidoul uman, căruia Ferrara îi explorează slăninile iar şi iar, îndeaproape. Uneori, ai senzaţia că filmul e făcut de o femeie, iar mesajul către graşii libidinoşi de pretutindeni e „Uitaţi-vă bă la voi că sunteţi hidoşi!”

Filmul nu e genul meu. E prea pe demonstraţie: „Noi nu suntem ca voi, asta nu e Franţa!” Daţi-o naibii, aţi avut şi voi un Bill Clinton care nu-şi putea ţine sula în pantaloni. Am o repulsie faţă de chestiile prea evidente şi prea demonstrative.
În schimb, personajul lui Jacqueline Bisset, nevasta miliardară, stilată şi sfâşiată între nevoia de a-i da în cap grasului ordinar care i-a distrus ambiţiile şi o formă de iubire, merită premii peste premii. Dacă fiecare film e sau ar trebui să fie despre un om care are o mare problemă, aici, omul cu marea problemă e ea. Şi te înduioşează luciditatea ei, dezamăgirea ei, furia ei.

La proiecţie a fost prezentă Jacqueline Bisset. Fermecătoare, volubilă, ireal de tânără – când am auzit că are 70 de ani, mi-a căzut faţa pe jos. Şi a povestit un film infinit mai bun, mai uman şi mai subtil decât cel pe care tocmai îl văzusem. Despre care presa povestea că n-a intrat în selecţie la Cannes pentru că era controversat. Sincer, n-a intrat în selecţie la Cannes pentru că e prost. Orice film care, în 2014, îţi desenează ca la idioţi că SUA e bună şi Franţa e curvă şi rea e prost. Pe de altă parte, conştientizez că filmul pare făcut anume pentru retardaţii de internet care, la o glumă subtilă, simt mereu nevoia să comenteze traducând gluma subtilă şi înţeleasă de toţi oamenii inteligenţi în retardeză elementară. Retardaţi din toată lumea, armata Căpitanului Evident, Welcome to New York e filmul vostru.

Apoi, desigur, m-am dus la party-ul de deschidere unde am combătut gerul cu vodcă. Şi vodca m-a făcut să cânt Louis Armstrong în drum spre casă. Şi am cântat prost. Aproape la fel de prost ca un film de Abel Ferrara.

MORALA: nu te lua după cum sună descrierea filmului. Dacă era să merg la un mall şi să aleg după descriere între The Search, o poveste cu război cecen şi copii, şi Welcome to New York, o satiră la adresa lui Strauss – Kahn, sex, corupţie, dependenţă, aş fi ales, logic, al doilea film. Şi aş fi luat o imensă ţeapă.

Un gând despre „Jurnal de festival (I)

  1. Misto jurnalul. Pun pariu ca luai 10 pentru comentariile la literatura. Dar zi-ne si noua: cum se termina The search? Cum se termina, cum se termina? 🙂

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s