Alt tip sinistru de ipocrizie

Eu caut amiciţii cu oameni cu care pot comunica şi pe care să-i respect, caut să fac lucruri care să însemne ceva pentru mine şi, dacă se poate, pentru alţii, caut să-mi umplu viaţa cu lucruri care să o facă mai frumoasă.

De aceea, nu voi înţelege niciodată genul de om care spune:

-învăţământul românesc este de căcat – dar nu-şi abandonează studiile.

-prietenii mei sunt de căcat – dar nu caută oameni mai buni.

-tipa pe care o fut e de căcat – dar insistă să vrea să o fută.

-chestiile pe care le citesc sunt de căcat – dar nu alege să citească ceva mai adecvat preferinţelor lui.

-jobul meu e de căcat – dar nu caută altul.

După o lungă muială privată cu încă un hater, am dedus ceva fenomenal: genul ăsta de om se hrăneşte din aparentul sentiment de superioritate pe care îl are faţă de chestiile de căcat cu care insistă să se înconjoare. Şi care, poate, nu-s deloc de căcat, dar el le-a lipit eticheta şi o apasă din toate puterile, astupând ochi şi urechi, pentru că dacă-i iei sentimentul de superioritate, viaţa lui încetează să aibă sens.

Genul ăsta de om are impresia că orice formă de respect faţă de o altă persoană îi ia lui o anumită cantitate din respectul de sine. Dacă îl cred pe X. bun, înseamnă că eu scad puţin în propriii mei ochi, deci trebuie să insist că X e prost, şi atunci, tot respectul pe care i l-aş fi dat lui X îmi revine mie.

Nu, prostule, respectul nu e un kilogram de brânză, să trebuiască drămuit ca să-ţi rămână ţie cât mai mult, Respectul e ca o investiţie: cu cât oferi mai mult, cu atât, paradoxal, la sfârşitul perioadei, obţii mai mult.

Iar acel sentiment autoindus de superioritate? E exact sentimentul de superioritate al rasiştilor, homofobilor, xenofobilor şi al tuturor „iştilor” şi „fobilor” din lume.

„Urăsc X, deci exist. Dispreţuiesc X, deci exist.”

Dacă existenţa ta nu are sens decât raportată la ceea ce urăşti şi dispreţuieşti, eşti degeaba.