…şi adulţii din România

Ieri am fost la Auchan, să îmi cumpăr portocale, cafea şi trufe de ciocolată. Dacă vă amintiţi, scrisesem o postare despre clişeul copiilor săraci din Africa şi sărăcia ostentativă prin care o categorie de oameni mulg bani şi energie de la fraierul plătitor de impozite şi taxe. Şi despre cât de tare, ferm şi cu presiune suge caritatea, în general.

Cumpăr portocalele, trufele, un borcan de castraveţi muraţi şi o cutie mare de cafea şi mă duc să plătesc. La case, pustiu. În timp ce scot cardul, ridic privirea spre femeie şi rămân perplexă. Am văzut mulţi oameni obosiţi în viaţa mea, dar tipa asta avea întipărită pe chip o oboseală atât de profundă, neţărmurită şi expresivă, încât, dacă aş fi fost studentă la Arte Plastice aş fi scos notesul şi aş fi început s-o schiţez. Aşa, materialul meu de schiţe fiind cuvintele, nu îi pot face portretul decât din vorbe.
-Vă simţiţi bine? am întrebat-o eu.
-Da, sigur, a zis ea şi a zâmbit. Un zâmbet care părea că mai avea puţin şi se transforma în plâns.
-Nu, serios, zic eu, vă pot ajuta cu ceva?
O tipă de vreo patruzeci şi ceva de ani, cu ochi verzi şi tenul deschis la culoare. Foarte, foarte obosită.
-Nu aveţi cu ce, zice. E doar de la oboseală, că am lucrat vineri noaptea şi sâmbătă toată ziua şi am făcut navetă.

Din vorbă în vorbă, îi descopăr povestea de viaţă. Tipa locuieşte la Piteşti şi are doi copii măricei. A divorţat de tatăl copiilor care, ca multe alte lepre purtătoare de penis, a divorţat şi de copii şi a găsit şmecheria de a se da şomer, să nu plătească pensie alimentară. „Îl puteam băga la închisoare, dar de ce să aibă copiii tată cu cazier, că tot lor le-ar fi greu. Mai bine mă descurc eu aşa.”

Are job pe ture la Piteşti, în timpul săptămânii, iar sâmbăta şi duminica face naveta la Bucureşti, să fie casieră de weekend la Auchan. De acolo ia 8 milioane, de aici 6. Din banii ăştia, creşte doi copii şi se întreţine şi pe ea. „Nu mai ţin minte când am avut o zi liberă”, zice femeia. „Dar vreau să mă asigur că nu le lipseşte nimic. Slavă domnului că sunt cuminţi, văd şi ei cât ne chinuim şi se chinuie să nu risipească. Ne descurcăm”.

Deci, get this. Femeia a lucrat vineri de noapte, a luat maşina spre Bucureşti, a lucrat sâmbătă toată ziua, seara a luat maşina spre Piteşti, a dormit ce-a dormit şi dis-de-dimineaţă a luat maşina spre Bucureşti iar. Şi face asta minim o dată pe lună. În lunile în care are două săptămâni cu ture de noapte, o face de două ori. Nu cere nimic nimănui.

În acel moment, eu, care v-am zis deja că aş lăsa toţi copiii din Africa să moară fără să mişc un deget, am pus mâna pe portofel. Aveam 2 milioane cash la mine, i-am scos şi i-am întins.

-Staţi aşa, că aţi plătit deja cu cardul, zice femeia, neînţelegând.
-Nu, zic eu. Ăştia-s aşa, cadou.

ŞI FAZĂ:
Femeia se uită la mine indignată:
-Domnişoară, dumneavoastră credeţi că v-am zis toate astea ca să scot bani de la dumneavoastră!? Niciodată n-am primit pomană de la nimeni, am muncit cinstit toată viaţa şi nici nu vreau să primesc nimic de la nimeni!

Am rămas tablou, cu bancnotele în mână.

-Vă rog frumos să-i puneţi înapoi în portofel. Am banii mei, nu îmi trebuie bani de la dumneavoastră. V-am zis astea doar aşa, că e greu singur la casă când eşti obosit.

Deci, eu şi milostenia suntem paralele. Când e loc de milostenie, nu vreau eu, iar când aş vrea, nu e loc. Isn’t it ironic.