Balada unui ego mic

Birdman_16

Nu am cuvinte să spun cât de mult mi-a plăcut Birdman, sau neaşteptata virtute a ignoranţei, galaxia de vedete zbătându-se în ghearele contextului propus de genialul Alejandro Iñárritu. Şi tot în context te prinzi că „Neaşteptata virtute a ignoranţei” e un titlu frumos, cu cuvinte elegante, care vrea să însemne, scurt şi tranşant „norocul prostului”.

N-am cuvinte să spun, drept care nu voi spune, drept care cronica se încheie aici, la revedere. Haha.

E greu să fii artist. Trebuie să bei, să te droghezi, să fii vanitos, să spargi televizoare, să faci crize de isterie dezlănţuită pentru că altul are un interviu în plus. Şi e greu să fii artist în condițiile în care filmul care te-a impus e un blockbuster stupid cu un supererou în costum ridicol, iar după ce ai fost identificat de oameni cu acea ipostază, etichetat şi categorisit, nu mai vrea nici dracu’ să te ia în serios.

Pentru Riggan Thompson (Michael Keaton, interpretul de mare succes din anii 90 al mai multor filme din seria Batman face şi drege), viaţa nu e deloc roz. Supereroul a îmbătrânit, a chelit, e devastat financiar, nevastă-sa l-a părăsit şi nu mai trece decât ca să-i ţină teorii despre viaţă şi lume, pe un ton moralisitor enervant, fiică-sa a ieşit de la rehab pentru că situaţia de copil de vedetă, bogat şi neglijat, te cam predispune să bagi la venă, iar actuala gagică mimează că e însărcinată, ca să-i mai smulgă o ţâră de atenţie, pentru că şi ea se simte neglijată.

Pentru că orice actor – şi prin extrapolare, orice om – e o sumă ridicolă de vanităţi, orgolii, idealuri donquijoteşti, momente de aroganţă tâmpită, momente de prostie crasă şi, din când în când, câte o fărâmă de inspiraţie venită de nicăieri. Neaşteptata virtute a ignoranţei. Norocul prostului.

Unii au protestat că filmul îi prezintă iar pe actori în ipostaza de copii tâmpiţi care nu vor decât să fie pupaţi în puncte sensibile şi să-şi fure scena unul altuia, şi, desigur, să facă crize gratuite de orgoliu din orice. Şi să-şi puncteze importanţa chiar şi la cacealma. Eu tind să cred că tendinţa asta ilustrată, ironizată, amplificată, ocazional pastişată cu tuşe groase, atât de bine subliniată de Alejandro Iñárritu, e ceva general uman. E ceea ce ne face ridicoli; e ceea ce, totodată, ne face să zburăm.

E de admirat uriașul curaj al lui Michael Keaton, care, aflat exact în situaţia de vedetă intrată într-un con de umbră după ce a ieşit din sfera Batman, explorează cu o autoironie demnă de o statuie şi o sinceritate izbitoare cele fifty shades of ridicol, le asumă şi le jonglează ca pe portocale. Şi mă uitam așa, cum filmul trecea şi Keaton înflorea artistic pe ecran, şi-mi spuneam: doamne. În ziua de azi, bătrânețea e noua tinereţe. E mult mai complexă, palpitantă, nuanţată, interesantă, expresivă, energică, decât frumusețea impecabilă a vârstei de 20 de ani. (OK, o să ziceți voi, depinde şi de persoană, ştiu io pă unii de la mine din cartier care au îmbătrânit cu inteligenţa emoţională a unor castraveţi acri.)

E superbă şi incitantă opoziţia dintre eroul lui Keaton şi Mike Shinner, personajul lui Edward Norton, care are de înfruntat o provocare similară cu a lui Keaton. Dacă promiţătoarea carieră de film a fost ruinată de stereotipizarea lui ca Batman, imaginea publică a lui Norton, un actor excelent, cu metodă, intensitate şi nuanţe, a fost frecvent umbrită de scandaluri pe care Norton, chiţibuşar, cusurgiu şi perfecţionist, le făcea pe platouri de filmare. Două destine radical opuse, plasate faţă în faţă. Vedeta vs. monstrul sacru. Orgoliul artistului care n-a apucat decât să însuflețească clişee, în opoziţie cu orgoliul artistului care se crede, fără umbră de îndoială, miezul miejilor. „N-o să scriu niciodată prost despre tine”, îi spune criticăreasa curlimbistă (personaj excelent creionat, o construcţie satirică de mare fineţe) lui Norton. „Asta pentru că nici eu n-o să joc prost vreodată”, îi dă Norton cu tifla.
Dacă Norton n-are nici cea mai vagă îndoială legată de sine-pe-scenă, e complet gol şi dezarmat când are de a face cu viaţa. „Nu mi s-a mai sculat de şase luni”, recunoaşte, când, într-un moment de aşternut pe scenă, are o erecţie masivă şi se apucă – cum altfel? – să-şi violeze partenera.
Dacă Monstrul Sacru dispreţuieşte Vedeta, cot la cot cu criticăreasa curlimbistă, care-i promite solemn Vedetei că-i va desfiinţa prestaţia teatrală fără să vadă despre ce vorbeşte, pe motiv că nu vii tu, un habarnist, să ne arăţi nouă ce e teatrul (also known as „principiul ţaţa satului”, nr. 5), Vedeta dispreţuieşte cu o oarecare disperare refuzul acestui cerc de snobi să ia act în mod real de lucruri care se află, atât de evident, în faţa lor. „Popularitatea e verişoara mai curvă a prestigiului”, îi dă peste nas Norton lui Keaton, cu câteva momente înainte ca niște fani de vârstă mijlocie să sară pe fostul supererou: „Tulai, uite-l pe Birdman”, şi să-şi facă selfies cu el, să le pună pe Facebook şi Twitter.

Poanta filmului, concluzia lui, satira amară care m-a făcut să râd şi să plâng concomitent e modul în care își recâştigă eroul atenţia fanilor. Nu, nu cu piesa, deşi în piesă își investeşte toate rămăşiţele averii. Nu, nu cu un nou film cu supereroi, deşi vocea interioară îl tot presează să se întoarcă la Hollywood. Ci, pur şi simplu, în timp ce fuma o ţigară la intrarea actorilor… opa, spoiler. Am tăcut. Mergeți să vedeţi filmul.

Şi, da, Birdman își merită viitoarele Oscaruri. Scenariceşte, actoriceşte, regizoriceşte şi, mai presus de toate, spectatoriceşte. Iñárritu, te iubim!

Un gând despre „Balada unui ego mic

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s