Însetaţii de autoritate

Te întâlneşti cu ei în birouri, în magazine, săli de sport, restaurante, oficii poştale sau staţia de autobuz. Ei sunt cei care ştiu mai bine. Zilnic, câte un om se găseşte, uneori pe banii lui, dar cel mai frecvent pe banii tăi, să ţipe la tine autoritar, să-ţi arate cât e el de tare.

Nu, nu e vorba că ai fi făcut ceva care să sugereze că ai nevoie de vreo indicaţie. E, pur şi simplu, faptul că eşti acolo. Simpla prezenţă a unor oameni e pentru omul autoritar un prilej de „yeeee, iată o victimăăă. hai să scot şi io my inner zbir la cineva!”

Ceea ce e amuzant, însă, e cum, din patru replici, eşafodajul de autoritate se duce pulii de suflet, şi omul fie rămâne să se perpelească de oftică, fie te va urî / înjura toată viaţa că l-ai arătat drept un limbric vanitos.

Nu folosesc niciodată un ton autoritar – exceptând, desigur, reacţia autoritară de marş-în-morţii-mă-tii la obrăzniciile câte unuia. Nu folosesc niciodată un ton autoritar pentru că mi-ar displăcea să am cu oamenii care îmi plac relaţii bazate pe forţă. Relaţii bazate pe forţă am doar cu cei care nu-mi plac, şi nici măcar pe acelea nu le iniţiez eu, niciodată.

De ce e ineficientă relaţia bazată pe forţă şi autoritate? Păi iată.

Într-o relaţie umană relaxată, fie ea personală, sau profesională, îl creditezi pe celălalt cu discernământ şi capacitate de a se descurca, iar celălalt, presupunând că nu e chiar o loază retardată, se simte responsabilizat de încredere. Face lucruri pentru că tu îi dai încredere să le facă. Un om pe care-l creditezi te poate surprinde cu idei bune, cu lucruri mişto şi cu faptul că înţelege repede mersul treburilor.

Desigur, te poate surprinde şi cu cretinătatea, dar… de ce să ţii un cretin undercover prin zonă, dominându-l cu biciul? Nu mai bine îl laşi să demaşte cretinătatea şi i-o taxezi cu un amplu şut în fund?

Într-o relaţie de forţă – autoritate, tonul tău „eu ştiu tot, tu nu ştii nimic” e cumva pentru celălalt o scutire oficială de la efortul de a gândi şi a simţi. N-am văzut şefi cu angajaţi mai nepăsător – sabotori decât zbirii. N-am văzut relaţii mai placide, mai adulterine, mai ipocrite decât acelea din cuplurile în care un partener face pe gigiduru. E ca şi cum interlocutorul lui gigiduru zice: „OK, tu ştii tot, eu nu ştiu nimic, nici nu vreau să ştiu, tu decizi, responsabilitatea ta”.

Problema cu pretenţia de autoritate e că trebuie să gândeşti pentru doi, opt sau o sută. Partea bună a comunicării de la egal la egal e că gândeşte toată lumea şi ceva mişto tot apare până la urmă.

3 gânduri despre „Însetaţii de autoritate

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s