Jurnal de festival (IV): Famelie mare, renumeraţie mică

Din episoadele precedente: I, II, III.

Nu mi-am propus luni să merg doar la filme care luau problema ce lulei societăţii din toate poziţiile. Aşa s-a nimerit. În schimb, am nimerit filme care tratau probleme de familie într-un mod nuanţat, depăşind simplistele „familia e viaţa mea” sau „răul e în ceilalţi, mai cu seamă când ceilalţi au ADN comun cu al tău”.

Foxcatcher a câştigat Premiul pentru regie la Cannes şi e, totodată, primul film american pe care l-am văzut în acest festival. Totodată, e filmul care dezvăluie lumii un mister de nimeni bănuit: faptul că Steve Carell, care n-a jucat decât în lăbăreli pretins comice precum Virgin la 40 de ani, Lăbar pentru eternitate, Despicable Me 1, 2, 3…, n, unde n -> ∞, chiar poate juca un rol. Şi chiar poate juca bine.

Nu ştiu cum e câştigătorul premiului pentru interpretare masculină la Cannes, dar, în mod cert, Steve Carell merita un premiu. Modul în care personajul lui, John Eleuthere du Pont, redefineşte noţiunile de creepy şi de freaky, modul în care îţi sugerează universuri infinite de psihoză şi de dubioşenie fără să facă nimic special e o uriaşă performanţă. Mă întreb cum o fi fost pentru Channing Tatum, co-starul, să joace onest cu chestia asta fixându-l în ochi zi de zi, pe platoul de filmare.

Filmul se bazează pe o poveste reală (Mark şi Dave Schultz au fost, într-adevăr, doi atleţi americani care au luat nişte medalii de aur, iar într-o zi cu soare, John du Pont a băgat un glonţ în Dave, pentru că, multimiliardar fiind, avea impresia că orice i se năzare lui e posibil şi lipsit de consecinţe, apoi a murit la răcoare). Tema, însă, e tratată îndeajuns de liber ca să câştige o identitate artistică de sine stătătoare.

La început, frumuşelul şi vulnerabilul Mark (Tatum) se antrenează cu fratele său Dave (Bill Ruffalo), prezentat aici ca un simplu antrenor şi fost luptător (în realitate, băieţii au luat medalii concomitent şi au fost deopotrivă de vedete). Mark din film are hardware-ul (muşchii şi talentul), iar Dave are software-ul (stăpânire de sine, gândire calmă şi strategică, atenţie la detalii.) Împreună, fac echipa perfectă, iar Mark începe să se ridice pe culmile succesului. Avem aici familia ca armonie a elementelor complementare.

Până când, într-o zi, în viaţa lui Mark apare du Pont. Mai exact apare un elicopter personal care-l duce la du Pont. Ca orice miliardar, du Pont se crede expert în toate, se recomandă ca antrenor, personalul lui din casă e format numai din Crenguţe naziste de ambele sexe care se uită la vizitatori de parcă simpla lor prezenţă ar fi o lezmaiestate. Pe scurt, tot ce face du Pont e menit să spună lumii ce mare sculă-n basculă e du Pont. Iar Mark, mic şi naiv fiind, cade în fund de admiraţie. Se mută la du Pont pentru o sumă de 25.000 de dolari pe an care i se pare imensă (era crescut în sărăcie, OK, dar şi dolarul era altul la începutul anilor 80, când are loc acţiunea). Şi decide că e băiat mare şi se va depărta de Dave.

Din păcate, „se va depărta de Dave” se traduce în „se va apropia de du Pont, va învăţa tot soiul de discursuri ridicole şi pupincuriste, va face baie în whisky şi cocaină” şi, se insinuează subtil la un moment dat, „va experimenta plăcerile de nedescris ale sexului anal”.


Cum Dumnezeu să nu-l furi?

Iar du Pont, ca orice om cu bani, care vrea să bei şi să iei cocaină cu el până dimineaţa, dar totodată să fii floricică la campionat, se va dezice de Mark cel devenit gras şi cu freză de George Michael în perioada Wham şi-l va aduce pe Dave. Dave care vine cu nevastă şi doi copii, cere bani mult mai mulţi fără să pară impresionat de figurile lui du Pont şi, pe scurt, ştie să-şi impună punctul de vedere. Păi cum să nu-l împuşti, când eşti un jeg multimiliardar convins că orice ţi se cuvine?

După Foxcatcher, m-am reîntâlnit cu fostul meu coleg Marian Pălie şi i-am aplicat sfatul: „Ce e suedez, de obicei, nu te dezamăgeşte”. (Deşi am o bănuială că el nu se referea doar la filme.) Şi m-am dus la o delicioasă comedie intitulată „Turist”. Sau „Force majeure”. O familie ca ruptă din reclame de Knorr şi Maggi merge într-o vacanţă minunată la schi. Mamă, tată, doi copii adorabili.
Filmul e împărţit, ca un jurnal, în Ziua I, Ziua a Doua, etc. Cadre ironic-elaborate, cu kitschul „de agrement” al hotelului.
Şi, brusc, apare boroboaţa. Unul dintre restaurantele open-air avea în meniu avalanşe-surpriză. Crezând că o să moară sub nămeţi, femeia îşi adună copiii la pieptu-i de mamă şi constată, cu stupoare, că jumătatea vieţii ei îşi bagă frumuşel aifonu-n buzunar şi o uşcheşte singur, uitându-şi subit condiţia de stâlp al familiei.

Şi de aici, începe jalea. Cea mai comică jale posibilă. O jale care ia peste picior atât pretenţia sexului tare că ar fi tare – de fapt, prima reacţie a bărbatului e să nu recunoască că a fugit: „Nu n-am făcut asta!” „Bine, zi ce-ai făcut!” „Nu contează!”, dar şi aşteptarea subconştientă a sexului slab ca, în pofida egalităţii atât de îndelung trâmbiţate, sexul tare să fie sexul tare.
Ridicolul ambelor personaje creşte scenă de scenă, concomitent cu un umor situaţional care reuşeşte să se accentueze fără să pice în grosolănie stupidă. Ai jura că vor divorţa. Şi, subit… dar nu vă zic. Mergeţi la cinema şi daţi bani, mocagiilor.

Apoi, a urmat „Hermosa juventud”, un film spaniol despre tineretul de azi care e debusolat şi n-are pentru ce să lupte. Maaaamă ce m-a enervat la început clişeul ăsta. Frate, toţi aţi fost debusolaţi, nu vă mai daţi mimoze acum, că aţi ajuns la senectute şi v-a pălit alzheimerul. În plus, e de căcat să vrei să demonstrezi că tineretul de azi e debusolat alegând în mod special nişte copii care fură rujuri şi fac porno pentru bani. E ca şi cum aş vrea eu să demonstrez că oltenii-s proşti şi m-aş duce într-un sat din Gorj, i-aş alege pe cei mai cretini de acolo şi aş face un film despre vieţile lor.

Apoi, m-am calmat. Pentru că Hermosa juventud îmi dovedea ce spusesem în episodul precedent, înainte să ştiu că voi vedea Hermosa juventud: DA, POŢI ILUSTRA BLAZAREA ŞI PLICTISEALA PRIN ACŢIUNI COERENTE ŞI NORMALE, FĂRĂ SĂ-ŢI BLAZEZI SLASH PLICTISEŞTI SPECTATORUL.

Şi, treptat, personajele capătă profunzime, miză, forţă, tragism, disperări. Aşa că am început enervându-mă şi am terminat împăcată. Da, aşa se scrie o poveste. Chiar dacă eforturile cineastului de a spune o parte din story în mesaje de iPhone şi joculeţe mi se par o exagerare de moşulică ieşit la club cu două blonde platinate şi scuturând intens oasele bătrâne pe ringul de dans, să sugereze audienţei că în ciuda etăţii, înţelege spiritul şi are ritmo caliente în sânge.

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s