O lecţie de iubire

Ziua de ieri mi-ar putea inspira o nouă carte. Dacă aş izbuti să regăsesc în mine genul de energie amplă, învăluitoare, pe care îl simţi atunci când ceva de dincolo de tine te împinge să construieşti o naraţiune de proporţii. În clipa asta mă înjură mai mulţi că nu scriu lucrurile pe care am promis că le scriu. Jur că petrec zilnic mai multe ore lucrând la câte un paragraf şi nu se leagă nimic. Poate pentru că mi-am petrecut nişte ani funcţionând ca o maşină de produs texte pentru nişte oameni care n-au respectat asta nici o secundă, iar dezgustul inhibă.
În fine, cert e că ziua de ieri mi-ar putea inspira o nouă carte.

****

Aveam întâlnirea de zece ani cu clasele de actorie Zamfirescu – Pintea, promoţia 2014.

E de menţionat că noi am avut o studenţie complicată. Sistemul pedagogic actoricesc din şcolile româneşti pune accent pe o competiţie complet retardată, la care se adaugă şi continua măsurare de orgolii „Castingurile mele e mai cu coae decât ale tele”. Şi asta în una din puţinele profesii în care, realmente, comunicarea autentică dintre parteneri face diferenţa între artă şi şuşă penibilă. Mulţi am nimerit în sistemul ăsta ultracompetitiv şi hiperdemonstrativ din nişte copilării absolut oribile, în care nu ne-a învăţat nimeni că iubirea înseamnă empatie, înţelegere şi susţinere. Din asta reieşea o continuă nevoie de a sta în defensivă, cu garda sus, şi un stres teribil de a merge la şcoală.

Şi exact de aceea, cred eu, o bună parte dintre colegii noştri au ratat să vină la întâlnire. Chestia asta ar fi presupus să sape într-un bagaj emoţional destul de dureros. Şi ei s-au speriat şi au zis pa.

Alţii – printre care şi eu, slavă Domnului – am hotărât că e cazul să ne privim sincer în ochi. Pentru că, dincolo de stresurile la care ne-am supus unii pe alţii pe când eram copii mici şi proşti, nu există om care să vrea să facă actorie de prost şi rău ce este. Oamenii vor să urce pe o scenă şi să exprime emoţii pentru că suferă de un surplus de sensibilitate. Surplusul de sensibilitate pe care, dacă am fi ştiut să ni-l arătăm unii altora în anii de şcoală, poate că am fi fost şi noi o echipă.

Trecând peste faptul că ziua lui Ponta – Viorele, să te chiş în noroc! – ne-a ţinut în diverse ambuteiaje şi am întârziat porcin, la întâlnire ne-am adunat şapte persoane. Şapte din patruzeci.

Şi, exact cum anticipasem, ăştia şapte ne-am simţit minunat împreună, am vorbit şi am râs cum poate că ar fi trebuit să o facem şi în facultate, dacă nu ne-ar fi apăsat stresul perpetuu al aşteptărilor – mai mult imaginare, înţeleg acum. Din cinci în cinci minute mai venea un sms. Ăla nu ajunge din cauză de motive. Ăla nu ajunge din cauză de alte motive. Etc, etc. Noi discutam între noi, cei puţini, şi observam cu stupoare că în toţi aceşti ani, am fost nişte oameni mult mai frumoşi, mai deştepţi, mai buni, mai speciali decât ne-am creditat unul pe altul că suntem.

La plecare, mi-am dorit un singur lucru. Să ne luăm cu toţii de mână şi să dăm din nou admitere, dar cu mintea de acum. Cu siguranţă, istoria s-ar scrie altfel.

Şi dacă asta nu se poate, vom restarta operaţiunea Întâlnirea de zece ani, dar cu mai mult curaj. În fond, tot ce trebuie să facem e să ne ieşim din cochilii. Şi să înţelegem că nu vom găsi în colegii noştri decât o mare bucurie că ne revedem şi o vulnerabilitate similară cu a noastră.

PS: Şi poate de data asta nu uităm să invităm profesorul de an. 😀

6 gânduri despre „O lecţie de iubire

  1. Fofilari din-astea de la intalnirea de 10 ani se intampla indiferent de facultate, tot asa – pe motive de masurat cine o are mai mare, umilinte.

    Cineva imi povestise cum a decurs in cazul ei revederea cu fostii colegi (de liceu de data asta): s-au intalnit in fosta lor sala de clasa si fosta diriginta striga catalogul si ii intreba pe fiecare 3 intrebari: te-ai casatorit? ai copii? si ce functie ai la serviciu? (mai ramanea sa intrebe banii din cont si cm de pula).

    O prietena de-a mea a ales sa lipseasca de la intalnirea cu colegii de facultate pentru ca toti ceilalti erau insurati/maritate si unii si cu copii iar ea era proaspat parasita de prieten. Stia si ea daca ai trecut de 30 de ani si nu esti maritata orice bou/vaca bagacioasa simte nevoia sa te traga la raspundere si sa te bazaie cu sfaturi nesolicitate: dar de ce nu esti maritata? vezi ca-ti trece vremea, ia-ti si tu un barbat oarecare si fa cu copil cu el ca mai tarziu o sa-ti para rau.

    Eu insami am preferat sa nu ma prezint la intalnirea cu fostii colegi de liceu pentru ca erau -cei mai multi din ei – niste copii de bani gata care se purtasera de sus cu cei dintre noi care eram din familii mai modeste. Tot liceul m-au tratat urat, iar acum ca am recuperat decalajul material sunt demna sa le stau alaturi la masa 😦 Din cate am inteles la intalnirea cu pricina au adus un videoproiector (sau cu dracu de numeste) ca sa-si arate unii altora poze cu casele/masinile/vacantele exotice. Desi s-au mai maturizat si ar trebui sa fi evoluat de la starea de copii rasfatati au ramas si acum la fel de preocupati de bani si statut.

  2. Curios cu dracusorii astia multi… de pe internet sau aievea…m-a carat si pe mine unul aici, unde ala negru de respira greu, care era tac’su .. m-a impins sa scotocesc in viteza si sa dau peste cateva lucruri care mi s-au intamplat si mie, dar exprimate mult mai plastic… cum dracu se intampla ca fix luna asta am patit si eu ceva asemanator… chiar aveam impresia ca sunt blestemat (pentru ca am apreciat foarte mult colectivitatile prin care am trecut si care mi-au influentat viata – gen, toata lumea imi spune – traiesti prea mult in trecut, revino-ti !!)… nici colegii de facultate si nici cei de liceu nu au dorit sa faca aceast gen de revedere… pana cand minune… am aflat vestea convocarii lotului largit ! Nu la 10, nu la 15 sau nici macar 18, numere care erau mai satisfacatoare pentru mine, ci, bizar, la 17 ani de la abolvire… trecand peste asta… Am avut bafta sa fiu intr-un liceu de fete, fiind unul cu profil uman, iar pe timpul acestuia, sa nu existe prea multa invidie intre noi… one time in life experience,gen… dar am avut parte tot de dezamagiri… dar in definitiv tot de lectii de iubire… nu chiar de alea la care visa din tot trupul mintea mea de licean… ci unele mult mai profunde… Macar am inteles ca m-am maturizat ! 🙂

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s