Mica byroniadă

Am ezitat îndelung înainte să scriu despre cele două concerte byron la care am fost în acest weekend. Primul, vineri seara pe 5 septembrie, la Hard Rock Cafe, cu toată electricitatea de rigoare, al doilea, unplugged la firul ierbii, idilic, în Grădina Botanică, pe 7 septembrie.

Am ezitat pentru că noi încercăm acum să colaborăm la un proiect şi mi se părea cumva biased să-i laud pe nişte oameni cu care lucrez, să nu pară captatio benevolentiae. Apoi am stat să mă gândesc: WTF? În fond, dacă eviţi să-i lauzi pe cei cu care lucrezi, e ca şi cum ai încuraja activ universul să nu lucreze cu tine. Şi, una peste alta, n-o să spun nimic neadevărat, iar exigenţa mea (faţă de mine) în lucru va rămâne aceeaşi, aşa că iată.

E revigorant (sufleteşte şi intelectual deopotrivă) să asculţi / priveşti nişte artişti. Şi nu folosesc termenul „artist” în accepţiunea lui generală, unde artistă e şi Corina, şi Misha, şi Ştefan Bănică, jr. Nici măcar în acela, arogant şi snob, de „menestrel al elitelor”. Există excelenţi meşteşugari în domeniile artistice. Oameni care confecţionează lucruri funcţionale şi le interpretează prestigios. Foarte buni meseriaşi şi foarte puţin artişti.
Artiştii sunt oamenii care, pe lângă meşteşug şi unelte, au şi o doză de nebunie divină, care nu presupune să arunci televizoare pe geam, ci să investeşti ceea ce faci conştient cu o fărâmă de inefabil imposibil de desfăcut în părţi componente, să vezi ce are pe dinăuntru, imposibil de ratat – ştii când ai în faţă un artist, deşi e greu să punctezi ce face el din şapte note şi nu fac alţii – şi imposibil de mimat / simulat / reprodus pe cale artificială.

Şi tocmai de aceea, trebuie să scriu despre cele două concerte byron.

Concertul de la Hard Rock Cafe a fost în top 5 concerte româneşti pe care le-am văzut vreodată. Şi asta, în pofida unei simplităţi de mijloace care e cu atât mai demnă de respect, cu cât merge împotriva tendinţei globale de a transforma concertele într-o paradă de avuţie. E minunat să n-ai nevoie de alt pretext ca să urci pe scenă decât arta în care excelezi.

„Bine, Lorena”, o să sară prostul de rigoare (#niciopostarefărăprostulderigoare), „pe alţii şi altele i-ai apreciat pentru visuals sau costume. Noi acuma ne simţim dezorientaţi. Să proiectăm pule roz pe pereţi au ba?”
Răspuns: unora le stă bine îmbrăcaţi de carnaval, altora nud şi altora în cămaşă de forţă. Important e să-ţi identifici din timp felia / feliile.

Dacă felia vizuală a celor de la byron e ascetică: „ăştia suntem noi”, felia lor muzicală e… tot tortul. De şapte etaje, cu Statuia Libertăţii în vârf. Hard rock cu influenţe de rock n’ roll, swing, jazz, rockabilly, blues şi ei înşişi. Şi ce asigură fascinaţia sunt virajele neaşteptate, dar absolut graţioase, de la un registru la altul, de la un ritm la altul, de la un sentiment la altul. Dacă ar fi să transcrii în cuvinte muzica lor, ar ieşi un discurs cu multe poante imprevizibile, de la care nu ţi-ai putea lua ochii.


Plus umorul involuntar.

„Bine, Lorena”, o să mai sară o dată prostul de rigoare (#prostulderigoarenuselasăniciodată) „dar ei au versuri. Ce cuvinte să mai transcrii”. Versurile, stimate coae, sunt una, dinamica generală a momentului scenic e, la byron, cu totul altă poveste, şi ăsta e un merit al trupei.”

Apropo de versuri, byron sunt printre puţinii artişti români care sună bine în limba română. Şi printre foarte-foarte puţinii ale căror versuri au virtuţi poetice. (Puţini muzicieni scapă de teroarea rimelor facile „mare / soare” „mine / tine” „casă / masă”. „dor / uşor”. Dintre ăia puţini, o bună parte se simt constrânşi vizibil de ideea de rimă şi sună forţat comme le cochon. Mă tot gândesc să pornesc pe blog o rubrică săptămânală: „Analiza de jlagăr”. Dar mai bine nu, că iar o să generez valuri de ură. Ideea e că n-ar strica, dacă un om se vede că scrie sinistru, să admită că n-are virtuţi de textier şi să caute colaboratori în acest domeniu. Asta ar da o pâine unor poeţi şi ar scoate muzica românească din penibilul în care se scaldă cu ostentaţie, lyrically speaking.)


Şi desigur, să nu uităm poezia implicită a pletelor care curg râu.

Aşadar, strict muzical, fără alte podoabe, concertul byron a bătut la popou cu graţie multe evenimente care dădeau pe dinafară de lux şi valuare (da, ştiu, dragă prostule de rigoare, cum se scrie „valoare”, mersi de intervenţie. Acum mergi şi împuşcă-te. Oricum mama ta e mereu gravidă şi în locul tău vor răsări alţi proşti de rigoare in less than no time, pentru că mama proştilor se reproduce cu asiduitatea gândacilor de bucătărie). Oricine orice ar zice, şcoala se vede de la distanţă. Se vede dintr-o libertate a explorărilor, a încălcării inteligente a regulilor, a îmbinării tehnicii cu doza de nebunie de care vorbeam mai sus.

Partea proastă a concertului a fost… ei bine, publicul. E o problemă comună a artiştilor percepuţi ca rafinaţi, unici şi de elită. Şi anume, că atrag cele mai antipatice monumente de snobism din lume. Ca să citez un alt artist elitist cu care mă împrietenisem într-o vreme: „Cum se face, fă, că n-am un fan cu care să pot sta şi eu de vorbă omeneşte?” Că nu poţi sta de vorbă omeneşte e mai puţin grav; de-aia s-au inventat prietenii. Grav e când elitele snoabe asistă cu morgă intelectuală, ca lemnele, la un concert care implora practic să sari de pe curu-ţi din dotare şi să ţopăi eliberator. Sincer, cred că publicul lui Florin Salam e de o mie de ori mai generos decât al artiştilor de elită pentru că, dacă publicul nu oglindeşte energia de pe scenă, performerul munceşte ca iobagul pe moşie şi 80% din satisfacţia actului scenic se duce naibii.

Din acest punct de vedere, unplugged-ul din Grădina Botanică a fost incomparabil mai bun. Un spectacol la iarbă verde, cu garda jos, cu lume veselă şi prietenoasă care-şi scotea cu naturaleţe furnicile din cracii pantalonilor. Aceeaşi înaltă ţinută muzicală, dar cu o relaxare absolut fermecătoare, glume şi tandreţuri. Acele piese, dar cu o libertate absolută de improvizaţie. Şi, ce e important, aceeaşi capacitate de fascinaţie.

„Păi logic, nu sunt tot ei?”, prevăd că va sări a treia oară prostul de rigoare. (#dacănutefacecunerviinueprostdestul.) Băi, nu e nimic logic. Există mulţi interpreţi care nu pot fi interesanţi decât în lumină de reflector şi care, dacă ar fi să cânte la iarbă verde, nu s-ar deosebi cu nimic de văru-tu Gogu la foc de tabără. It takes a whole lotta swag to be outstanding in ordinary circumstances.

Şi da, unplugged egal sentimente profunde, emoţii şi etc. etc., dar ăsta nu e un domeniu pe care să-l stăpânesc foarte bine, drept care, nu mă aventurez. Mai bine vedeţi cu ochii voştri la viitorul lor unpugged şi vă las să scrieţi voi cu metafore de-alea frumoase, de compunere de clasa a patra, cum vi s-a strecurat o lacrimă în hot dog, sclipind fugar în lumina fugară a unei raze laterale care se nimerise şi ea întâmplător tot în hot dogul vostru, etc., etc.

Foto: Florin Matincă / Bestmusic.ro.

12 gânduri despre „Mica byroniadă

  1. Cateva observatii minore: Stefan Banica Jr. canta ‘rock ‘n’roll’, in timp ce Byron canta ‘hard rock’, un gen destul de diferit. Cred ca intrebarea se pune nu cat de artist e Stefan Banica ci mai curand cat de actual si de ‘serios’ mai este ‘rock’n’roll’-ul. In rest nu ma incumet sa fac judecati de valoare. Cat despre imaginea unei trupe/artist cred ca n-ar trebui sa privim universul vizual ca pe un apendice inutil. Un vizual bun (grafica de album, clip) poate deveni parte integranta dintr-o piesa (Queen – Bohemain Rapsody – figurile din umbra, luminate puternic de jos si jocul multiplicarilor) sau chiar din logica unei formatii. Nu intamplator formatiile mari cauta artisti si designeri la fel de buni (H.R. Giger pentru Emerson, Lake & Palmer), tocmai pentru a le sublinia mesajul si nu doar pentru a plezni o imagine colorata pentru ca ‘asa se face’. Daca vizualul e lipit, potrivit, conjunctural atunci inseamna ca a fost ales prost, iar daca o formatie/artist a optat pentru asa atunci ar trebui sa ne dea de gandit. Mai mult, un vizual semana si cu o haina: degeba mustesti de farmec si inteligenta daca te prezinti in hainele de casa. Parerea mea e ca o muzica interesanta ar trebui sa aiba si un suport la fel de interesant. Poti asculta o piesa care sa-ti intre in oase, dar cand vezi pentru prima ora sursa sa exclami: ‘frate, omu’ asta n-ar nici sare, nici piper! N-a gasit si el pe cineva sa-i puna un benghi in frunte, o atentie, o maslina!’

    Cei de la Bayron au insa o prezenta ok iar muzica este pe masura. Ii felicit si ma bucur pentru ei.

    P.S. Aparitii care-mi plac: Brian Molko (Placebo), Robert Smith (The Cure), Billy Corgan (Smashing Pumpkins). Lista ramane deschisa.

  2. Lorena, din punctul meu de vedere, problema mai degraba vine din partea „locatiei” si targetul acesteia. Fanii sunt, slava domnului, destui, care merg la majoritatea concertelor, dar nu toti sunt dispusi sa dea banii pe bilet, si 15 lei pe o bere mediocra… Asa ca, in mare parte s-au nimerit cei care frecventeaza locul, sau turisti…

  3. Andrei, câteva observaţii minore:
    Byron cântă „hard rock” aşa cum Deicide cântă muzică bisericească :))
    (nu mă iau de ei, doar de comentariul tău)
    partea cu vizualul musteşte a hipsterism, ca să nu zic altfel… tu te duci la concerte pentru cum arată ăia de pe scenă? dacă erai orb nu apreciai muzica? „apariţii”… pe bune, apariţii?
    mai era ceva da’ sunt după o noapte de beţie şi am uitat cât am scris astea de mai sus :)) şi m-ar mai şi crede lumea hater dacă aş continua.

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s