Paranoia şantajului

Există oameni care te plac şi caută să facă lucruri care să-ţi placă. Există oameni care nu caută în mod special să facă lucruri care să-ţi placă, dar care nu te refuză dacă-i rogi frumos ceva şi e realizabil. Şi există a treia categorie, una îngrozitoare şi teribil de greu de suportat. S-o numim simplu: paranoicii şantajului.

La postarea de ieri, cineva a comentat:

Cuvânta on septembrie 1, 2014 la 5:29 pm said: Editare
Pai tatii stau mai putin timp cu copiii lor= nervi mai tari.
Sau pt ei copilul e o placere, nu o obligatie= o fac ca sa demonstreze ca sunt mai buni decat jumatatea lor teoretic la fel de buna
Copiii de care povestesti par a fi mai mari decat cei din primul caz= sunt mai usor santajabili.

Interpretarea asta a răsplăţii (îţi cumpăr ceva bun dacă eşti impecabil la dictare) respectiv a negocierii (eşti cuminte cât timp facem treabă, apoi ne jucăm după pofta inimii) drept şantaj mi-a sculat pe verticală tot părul din cap, de pe spinare şi din zonele limitrofe.

În tinereţile mele, când eram de o naivitate soră cu prostia, am avut pentru o scurtă vrene un pulete îngrozitor, care percepea orice rugăminte de bun-simţ drept şantaj. Nu-i puteai cere să cumpere o pâine în drum spre casă pentru că reprezenta un şantaj. Îi spuneai să nu te sune înainte de şase că repeţi şi puteai jura că te va suna la cinci şi jumătate, apoi nu te mai suna până la opt, ca să se răzbune că n-ai răspuns când te-a sunat. Orice încercare de interacţiune normală se solda cu un „da, da, da, vrei să mă manipulezi să fac ce vrei tu”.

De fapt, ce voia el ar fi fost o formă oarecare de sclavie (a mea), care să-i confere lui toate drepturile, 24 de ore din 24, şi absolut nici o obligaţie. După ce m-am prins cum stăm, l-am băgat în morţii, răniţii şi invalizii de gradul 1, 2 şi 3 ai mă-sii şi am încetat orice comunicare.

Un alt prost (de data asta coleg de muncă cu pula foarte mică, nu ştiu dacă fizic, dar cel puţin din punct de vedere al caracterului era de o micime demnă de Guinness Books) încerca să mă umilească verbal cât şi cum putea. Şi-l muiam cât şi cum puteam, evident. Apoi, vedea cum sunt abordată de oameni politicoşi care, dacă voiau ceva, ofereau ceva la schimb, şi începea: „Hehe, ce uşor eşti de şantajat”.
Nu cred că l-am făcut să înţeleagă vreodată diferenţa dintre şantaj şi negociere. N-a priceput nici în ziua de azi că umilire-minimalizare-cu-încercarea-de-manipulare-şantaj era ce făcea el, iar ce făceau oamenii normali era un târg corect.

Paranoicii şantajului, trebuie să înţelegeţi un lucru. Orice coabitare, personală sau profesională, între două fiinţe umane cu ochi de culoare diferită presupune respectarea a două seturi de nevoi. Paranoia şantajului, ca şi paranoia materialismului (dar pe asta o tratăm în alt articol) e scuza perfectă pentru a-ţi băga piciorul în nevoile oponentului şi a le impune numai pe ale tale. Iar cei doi taţi din articolul trecut făceau the right thing. Conştientizau o nevoie / dorinţă a copilului mic şi gestionau situaţia în aşa fel, încât să dea cu win-win.

Paranoicii şantajului au o teroare de ideea de win-win. Contorizează orice win al altuia, chit că nu-i afectează cu nimic, ca pe un lose pentru ei, pentru simplul fapt că nu e win-ul lor.

Când vă iese în cale un paranoic al şantajului, soluţia e să faceţi cât mai puţine pentru el. Să nu apuce nici o secundă să-şi creeze senzaţia de misecuvenism. Că o dată creată, aţi belit ştacheta maxim. Toate dorinţele lui vor fi legi şi toate dorinţele voastre vor fi bâzâit de muscă. Dacă s-a instalat postura asta, demontaţi-o. Fiţi de negăsit. Refuzaţi tot ce vrea. De câte ori vrea ceva, subliniaţi cu trei liniuţe că nu aveţi nici o obligaţie şi nici un chef. Excludeţi-l cât mai mult din cercul vostru social.

Unii vor pricepe şi vor reveni cu o abordare nouă, revizuită şi adăugată. Alţii se vor închista în autovictimizare. Iar voi vă veţi vedea de noul cerc social descoperit în timp ce vă descotoroseaţi de paranoicii şantajului.

29 de gânduri despre „Paranoia şantajului

  1. În postul anterior nu era vorba de nici un win-win, de nici o relație între doi adulți care se presupune că poa sa gîndescă singuri ce și cum. Era vorba despre un tătic care își șantajează în mod ordinar copilu (îți iau ciocolată dacă faci dictările or smth). Eu îi cumpăr ciocolată fimii doar pentru că știu căi place, indiferent de ce face sau nu face la dictări.

      • cu sau fara copii, merita citita Unconditional Parenting, de Alfie Kohn. nenea asta explica de ce conditionarile pozitive (primesti caramele daca…) sunt la fel de nocive ca cele negative (primesti palme daca nu).

        • mie condiţionările pozitive mi se par un excelent factor de motivaţie.

          şi în loc să-mi dai un titlu de carte, ai putea să-mi aduci nişte argumente. e mai util unui dialog, decât să mă trimiţi la un volum pe care ştim amândouă că nu-l voi citi.

        • copiii crescuti cu conditionari (adica mai toti) primesc mesajul gresit/nociv ca iubirea parintilor lor (care da, se poate traduce si in caramele) este conditionata de cumintenie, note si alte rezultate, adica sunt iubiti daca si in functie de cat ii multumesc sau imprepsioneaza pe parinti. in loc sa fie neconditionata, la modul: ‘da, bai copilule, si daca ai luat nota proasta eu tot te iubesc si consider ca meriti caramele si nu tre sa fii intr-o cursa de a ma multumi pe mine’. plus ca treaba cu recompense pentru note compromite total posibilitatea ca invatarea sa fie o recompensa in sine. stiu ca suna fantasmagoric asta cu invatarea de placere, dar nu e imposibil. in momentul in care introduci in ecuatie rasplata (sau pedeapsa) copilul face efortul numai de dragul recompensei sau pentru a evita pedeaspa (care poate fi si simpla dezaprobare a parintelui, pe care copilul o reismte ca respingere). la un moment dat, stima de sine va fi atata de dependenta de rezultatele de la scoala incat ori devine maniac si creste cu un fel de fobie de esec (overachiever), ori este impietrit de aceasta teama de esec iminent si devine delasator (underachiever). notele fac cam acelasi lucru, functioneaza ca etichete-povara si mai creeaza si ierarhii in ceea ce ar trebui sa fie un mediu de cooperare.

          „One basic need all children have, Kohn argues, is to be loved unconditionally, to know that they will be accepted even if they screw up or fall short. Yet conventional approaches to parenting such as punishments (including „time-outs”), rewards (including positive reinforcement), and other forms of control teach children that they are loved only when they please us or impress us. Kohn cites a body of powerful, and largely unknown, research detailing the damage caused by leading children to believe they must earn our approval. That’s precisely the message children derive from common discipline techniques, even though it’s not the message most parents intend to send. ”
          http://www.alfiekohn.org/up/

        • hai, frate. ăsta e un bullshit cât casa şi scuza părinţilor zgârciţi. been there, seen that.

          una e iubirea, alta e motivarea cu mici recompense şi nu se exclud reciproc.

          nu în ultimul rând, nimic în viaţă nu e 100% necondiţionat. absolut nimic. oricât de simpatică îi sunt proprietarului meu, dacă nu-i plătesc chiria mă dă afară.

          noi toţi îi condiţionăm pe cei din jurul nostru, pentru că tot ce facem e o perpetuă negociere, să încăpem unii de alţii. întrebarea nu e dacă să condiţionăm sau nu, ci cât de pozitivă / negativă să fie condiţionarea.

      • copiii asa vad conditionarile, ca pe o retinere a iubirii pana cand parintii primesc ce vor. si nu o zic eu de la mine. iar ideea era ca parintii sa fie tocmai aia la care iubirea e neconditionata, sa fie punctul tau de plecare cu self esteemul la maxim, o oaza de acceptare si sustinere, din care sa iesi simtindu-te capabil, valoros, demn si meritos, nu o simulare a vietii adevarate. parintii nu sunt antrenori. iar cartea lui Alfie Kohn face apel la niste studii si statistici, nu inventeaza nimic, de aia initial am recomandat-o fara sa completez cu argumente (nu tie in special), pentru ca ceva atat de scandalos, cum e dificultatea practicarii iubirii neconditionate si faptul ca eu, tu si mai toata lumea am fost crecuti cu hibe, nu poate fi argumentat si demonstrat intr-o cutiuta de comment. cel putin nu de mine.

        „una e iubirea, alta e motivarea cu mici recompense şi nu se exclud reciproc.”
        ba da. nu in sensul ca parintele care face asta nu isi iubeste copilul, ci in sensul in care copilul nu se simte iubit. again, nu o zic eu, o zic oamenii de stiinta 😀

        partea cu parintii zgarciti nu stiu daca am inteles-o. te referi la zgarciti in sensul ca nu vor sa dea bani pe caramele? 😀 nu de alta, dar exista alte motive mai bune pentru a nu da copilului caramele (zahar, carii, nu mai e loc de broccoli), notele proaste si banii fiind pe ultimul loc.

        • copiii asa vad conditionarile, ca pe o retinere a iubirii pana cand parintii primesc ce vor. si nu o zic eu de la mine. iar ideea era ca parintii sa fie tocmai aia la care iubirea e neconditionata, sa fie punctul tau de plecare cu self esteemul la maxim, o oaza de acceptare si sustinere, din care sa iesi simtindu-te capabil, valoros, demn si meritos, nu o simulare a vietii adevarate.

          Ţie nu-ţi sună a bullshit utopic chestia asta?

      • nu, deloc. de obicei ce sustin nu mi se pare bullshit. daca mi s-ar parea bullshit, as zice: vai ce bullshit mi-a venit in cap, bullshit be gone! intamplator sau nu, e sustinut de psihologie, studii si statistici plus experienta mea de mama. si fost copil. si observator 🙂

        • a nu se intelege ca cred in parintia fara greseli! aia da, e utopie. si foarte bine ca e asa. dar cred ca de la generatie la generatie incepem sa ne dam seama de greselile mostenite de la parintii nostri si, devenind constienti de ele, sa dam mai departe un bagaj de issues ceva mai mic.

  2. În general îmi place felul tău de a vedea lucrurile şi te citesc cu plăcere chiar dacă nu comentez. Aici m-ai atins la coarda sensibilă, parcă în creierul meu ai intrat! Ai dreptate, Lorena! Ar trebui să te citească şi cei in cauză, dar cu mintea deschisă, nu cu creierul cu care gândesc în viaţa de zi cu zi.

  3. Buna ziua ,ati scris :”Când vă iese în cale un paranoic al şantajului, soluţia e să faceţi cât mai puţine pentru el. Să nu apuce nici o secundă să-şi creeze senzaţia de misecuvenism. Că o dată creată, aţi belit ştacheta maxim. Toate dorinţele lui vor fi legi şi toate dorinţele voastre vor fi bâzâit de muscă. Dacă s-a instalat postura asta, demontaţi-o. Fiţi de negăsit. Refuzaţi tot ce vrea. De câte ori vrea ceva, subliniaţi cu trei liniuţe că nu aveţi nici o obligaţie şi nici un chef. Excludeţi-l cât mai mult din cercul vostru social. ” -ce ne facem daca propriul copil adult deja de 28 ani procedeaza asa?nici nu pot sa-l indepartez,nici sa-l ignor etc pt ca nu vreau sa sufere vreo depresie,oricum e destul de secretos cu viata lui personala -banuiesc ca e vorba de un anturaj nepotrivit-respectiv o doamna mai mare ca el…In fine astept cu drag un punct de vedere ,multumesc

  4. Mă gândesc că problema se poate pune în cel puțin două feluri:

    1. Când e mic, tocmai pentru că nu poate face încă diferența între iubirea propriu-zisă și primitul caramelelor (pentru el cele două fiind totuna), nu-i bine să-l condiționezi: dacă faci îți iau, dacă nu faci nu-ți mai iau. Pe măsură ce crește și apare capacitatea de abstractizare, poate încăpea în ecuație și condiționarea, în anumite limite.

    2. Când e mic, tocmai pentru ca nu face această diferență, condiționarea e foarte eficientă. Pe măsură ce crește, devine ușor penibil să-l iei cu: „Dacă treci clasa, îți ia tata scuter.” .

    Totuși, nu se poate să faci un om să se simtă iubit și atunci când nu-l recompensezi, respectiv să nu simtă că pedeapsa îi retrage iubirea? Sunt cele două atât de iremediabil legate?

  5. Sau altă idee:

    Familia are atât un rol psihologic, cât și unul de integrare socială. Atunci: dacă-l condiționezi tot timpul, riști să faci din el un om slab, fără încredere în sine, care nu se simte demn să fie iubit pur și simplu pentru el însuşi; în schimb, dacă respingi condiționarea (considerând-o exclusiv o formă de șantaj), riști sa faci din el un om care va crede că, indiferent cum se poartă, lui ii se cuvine, oricând și de la oricine, totul.

    Nu se poate, de pildă, sa-l înveți că există mai multe iubiri? Una care i se cuvine pur și simplu pentru că există (respectul ca fiinţă umană, intimitatea, hrana etc), respectiv pentru că e membrul acelei familii (acceptarea necondiționată: „Familia este locul unde, când trebuie să te duci acolo, ceilalți sunt obligați să te primească” – Robert Frost) și una pe care trebuie să și-o câștige, inclusiv de la membrii familiei (meritul personal)?

    • De obicei copii nus timpiti. Fimea intelege ca nu primeste caramele nu pentru ca a facut varza dictarea ci pur si simplu pentru ca nu am bani. Sau pentru ca halit deja prea multe dulciuri. Sau pentru ca nu sint ale ei. Sau, sau, sau.

  6. Sau, altă idee:

    Poate că pur și simplu n-ar trebui să fim atât de precupeți cu propriul copil și, în loc de: „Dacă iei zece, îți iau caramele”, să-i spunem: „Ai luat zece, mă bucur! Mi s-a făcut poftă de caramele, vrei și tu?”

  7. De data aceasta tin cu Lorena (stiu, n-ai nevoie de confirmarea mea).
    Si scriu comentariul acesta repetitiv-inutil doar pentru ca sunt prea putine pareri pro prezente si prea mult bullshit.
    Perfect valabil si adevarat: iubirea este undeva… negocierea (cu recompensa sau pedeapsa) este in alt cartier…
    Copilul nu simte iubirea sau o percepe incorect cand parintele nu reuseste sa o exprime/demonstreze. Punct. Nu cand si daca este recompensat sau pedepsit… amestecam ardeii cu fereastra si vrem sa obtinem o pisica…

    PS: Pavlov n-are nicio legatura… acolo este vorba de manipulare… iubirea si/sau negocierea nu au existat in experimentele lui macabre.

  8. Cred ca in povestea baietelul care va primi cadou ce ii place daca nu greseste dictarea santajistul nu e taticul ci pustiul.

    Taticul a facut greseala sa descopere ca atunci cand ii capteaza atentia celui mic cu cate ceva primeste in schimb liniste. E o cale mai usoara, sari cu jucaria, tii pustiul ocupat. De aici s-a creat un cerc vicios. Motivul initial a fost si incapacitatea taticului de a comunica (lipsa de rabdare, stres, felul in care a fost crescut in copilarie etc.)

    Genul de comunicare prin obiecte e mai la indemana, insa mascheaza problema. Copii cu camerele pline de jucarii nu sunt si cei mai fericiti. Nu stiu cati isi vor aminti de trenuletul primit in copilarie, dar sigur isi vor aminti de ziua in care au plecat la pescuit ‘cu tati’.

    Recompensele nu sunt obligatoriu materiale. Un simplu ‘bravo, ma bucur ca ai luat nota buna, am avut incredere in tine’ face mai mult decat zece jucarii. In general parintii sunt zgarciti cu laudele si generosi cu certurile. Greseala trebuie judecata in sine si nu cu eternul ‘stiam eu ca nu esti bun de nimic’. Un copil poate gresi la fel ca un adult. Un copil poate avea la fel de mult stres ca si un adult. Scoala reprezinta un fel de job unde ai colegi care te plac si colegi care nu te plac, iar asta iti poate afecta starea de spirit.
    Treaba cu dragostea neconditionata e un truism. Problema e ce faci practic, nu daca iti iubesti sau nu copilul. Sigur ca ti-l iubesti, dar asta nu te indruma obligatoriu pe drumul cel bun. Comunicare, rabdare, rezistenta… putin din toate. Nu stiu daca exista formule standard.

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s