Glamour, cocaină şi gelozii

Pentru că azi am treabă şi n-am timp să postez ceva nou, vă dau un interviu al meu din 2010.

Aţi auzit de trupa braziliană Dzi Croquettes? Nici noi. Şi nu pentru că am fi inculţi – deşi suntem 🙂 – ci pentru că dictatura braziliană hardcore a avut grijă să şteargă orice urmă foto sau video a acestei glorioase trupe de muzicieni – actori androgini care au spart tiparele şi gura târgului în anii ‚70. şi ar fi rămas etern îngropaţi în negura uitării, dacă n-ar fi apărut un om hotărât să lupte cu situaţia. Acest om e regizoarea Tatiana Issa.

Fiica scenografului trupei, emigrată între timp la New York, a pornit de la amintirile ei din copilărie şi a realizat un documentar numit – logic – „Dzi Croquettes” – care ne reaminteşte de acea epocă glorioasă, când cei 13 membri ai trupei în cauză sfidau dictatura militară arătându-le brazilienilor că poţi face sex la întâmplare, spectacole flamboaiante şi afirmaţii provocatoare, dacă ai coaie şi tocuri de 20 de centimetri.

Prezentat într-un mic festival bucureştean, într-o duminică ploioasă, documentarul a entuziasmat puţinii spectatori care s-au hotărât să dea o şansă genului. Pe noi ne-a rupt. De aceea am şi apucat-o de un braţ pe regizoarea Tatiana Issa şi am supus-o unei rafale de întrebări.

Cititorii noştri n-au văzut documentarul tău, pentru că sunt loaze leneşe care nu servesc decât clişee de Hollywood ciordite de pe isohunt. Convinge-i în câteva cuvinte că merită.

Tatiana Issa: Cred că ideea asta, a artistului rebel care sfidează dictatura, poate spune ceva oricărui spectator care a cunoscut o formă de dictatură. „Dzi Croquettes” este povestea unei trupe braziliene cu acelaşi nume, care a avut un succes uriaş în anii ‚70 în Brazilia, în perioada cea mai grea a dictaturii, apoi în Paris. Ei au revoluţionat istoria Braziliei în multe feluri: au schimbat muzica, dansul, modul de a vorbi, au schimbat bossa-nova aşa cum o ştim azi, iar, ceea ce este şi mai important, au schimbat comportamentul şi relaţia dintre individ şi societate, iniţiind una dintre primele mişcări gay din lume.

Bănuiesc că Brazilia sub dictatură nu era tocmai gay-friendly.

Era momentul de teroare maximă al dictaturii militare. Oamenii erau ucişi pe stradă; nu puteai avea încredere în nimeni, nici în vecini, nici în familie. Riscai să fii măcelărit fără avertisment dacă ieşeai din casă după zece seara. Oamenilor le era teamă să se ducă la un show sau la o petrecere; toate piesele de teatru, cântecele şi filmele erau cenzurate; televiziunea, idem. Nimeni nu era dispus să-şi asume deschis sexualitatea. Apoi au apărut Dzi Croquettes şi au schimbat toate astea. Deşi se îmbrăcau în femei, îşi păstrau părul de pe corp; nu erau travestiţi, erau bărbaţi care cântau şi jucau în costume feminine. Mesajul lor era: „nu suntem bărbaţi sau femei, suntem oameni”. De aceea i-a iubit toată lumea: bărbaţi, femei, tineri, bătrâni. Toţi au început să se uite cu alţi ochi la homosexuali.

Trupa s-a conturat în jurul lui Lennie Dale, un actor excentric de musical care s-a mutat în Brazilia.

În jurul lui şi al lui Wagner, care era brazilian. Aşa s-au adunat cei 13 membri: Lennie era tatăl, Wagner era mama, iar ceilalţi erau „fiicele” şi „mătuşile”. A fost o îmbinare fericită între profesionalismul şi rigoarea lui Lennie, care i-a învăţat meserie şi punctualitate, şi temperamentul latin, căldura şi energia brazilienilor. Asta a şi dat personalitatea grupului.

DZI 3
Documentarul ne spune că, după ce au ajuns pe culmile gloriei, băieţii au fost distruşi de cocaină şi gelozii şi s-au despărţit. Iar în aceşti 30 de ani, au fost complet uitaţi. Cum e posibil?

Au existat mai multe încercări de cenzură, încă de când erau mari vedete în Brazilia, de îndată ce autorităţile şi-au dat seama că greşiseră considerându-i nişte clovni inofensivi şi ignorându-i şi au observat câtă lume le imita conduita şi vestimentaţia. Apoi, după ce au plecat în Franţa, au fost interzişi vehement. Toate fotografiile şi casetele cu ei au fost distruse, iar ei au devenit un subiect tabu. Şi, treptat, nemaivorbindu-se despre ei, lumea i-a uitat.

Apoi, s-au întors în Brazilia, la Bahia, invitaţi de Veras, un milionar excentric, care le-a dat să înghită kilograme întregi de cocaină. Atunci, cu minţile futute de droguri, s-au certat iremediabil, s-au despărţit, iar opt dintre ei au murit, fie de la droguri, fie de SIDA, care îşi făcea primele victime în societatea gay, fie asasinaţi. Restul de cinci nu şi-au mai vorbit în tot aceşti treizeci şi ceva de ani. Nimeni mai tânăr de 35 de ani nu îşi aduce aminte de ei.

Când am început lucrul la film, am căutat Dzi Croquettes pe Google şi nu găseai nimic, nimic. Nu găseai nimic despre trupă, nimic despre Lennie Dale, nimic despre restul membrilor. De fapt, am găsit doar două chestii: nişte poze ale unui fotograf francez şi arhiva unei televiziuni germane, care ne-a oferit filmele care apar în documentar.

Acum, după trei ani, Internetul e plin cu informaţii şi materiale despre ei. Din acest punct de vedere, munca noastră a fost un succes.

Şi din alte puncte de vedere?
La început, ne-a fost imposibil să obţinem finanţare pentru el. Toată lumea ne întreba acelaşi lucru: pe cine interesează o trupă uitată. Atunci am procedat exact ca membrii echipei pe vremea aceea: ne-am luat echipamentele, ne-am reîntors în Brazilia, i-am contactat pe cei cinci membri în viaţă, plus mari actori, muzicieni, scriitori care fuseseră prieteni şi fani. Toţi au acceptat să vorbească, să povestească. Până şi Ministrul Culturii a vorbit cu noi. Şi aşa am făcut documentarul. Acum, filmul circulă din festival în festival şi a câştigat un munte de premii. S-a calificat şi pentru Oscar – în curând vom începe să-l promovăm să ajungă în selecţia finală. A rulat nouăsprezece săptămâni în cinematografe – ceea ce e imens pentru un documentar. Am văzut o grămadă de oameni plângând în sală. Iar preşedintele brazilian a decis să le decerneze Ordinul Meritul Cultural celor cinci supravieţuitori. Eu zic că e OK.
Şi, ca să vezi ce ironică e istoria, tocmai acum am fost interzişi în China.

O aveţi ca guest star pe Liza Minnelli. Cum aţi convins-o să participe la filmări?

Cu insistenţă. A durat un an şi jumătate, telefoane după telefoane. Iniţial a zis că e de acord să vină, că i-a iubit pe cei din trupă; apoi ne-a tot amânat de pe o lună pe alta. Ba avea o filmare, ba alte probleme, ba o indispoziţie. Până la urmă, a stabilit un set de condiţii: să închiriem un loc roşu-intens, să-i aducem limonadă cu gheaţă. Am găsit un loc minunat şi foarte scump, i-am pregătit tone de limonadă şi – cu o jumătate de oră înainte de filmare, a sunat că nu mai poate veni. Atunci am avut o ieşire nervoasă, i-am dat un telefon, i-am povestit că facem filmul din banii noştri şi că nu mai putem închiria din nou un loc ca ăla. A înţeles, ne-a chemat a doua zi chiar acasă la ea. Am tot aşteptat să contramandeze, dar n-a mai făcut-o. Şi, în locul celor cincisprezece minute la care ne înţelesesem, a stat cu noi ore în şir şi ne-a spus o grămadă de poveşti.

Cum ai ajuns tu să-i cunoşti pe Dzi Croquettes?

Îi ştiu de mică. Tatăl meu a fost scenograful lor. Şi tata era gay, ca toţi ceilalţi, dar avea şi o relaţie stabilă, iubitoare, cu mama. Am crescut backstage, privindu-i cum cântau şi dansau. Şi, totodată, am asistat la viaţa lor colorată, palpitantă. Aşa am şi obţinut primul rol într-un spectacol al lor, la şapte ani. Au zis că modul cel mai bun de a supraveghea copilul era să-l ţină ocupat, pe scenă. Aşa am ajuns eu actor, regizor şi producător de film.

Se tot discută în România despre legalitatea căsniciilor gay cât şi despre faptul că un cuplu gay nu poate adopta copii, pentru că le poate influenţa opţiunile sexuale. Tu ai crescut între bărbaţi care se iubeau şi între droguri. Cu ce te-a influenţat?

E o tâmpenie. Opţiunile sexuale ale omului sunt date de propriile lui predilecţii. Am crescut între gay şi sunt hetero. Foarte hetero. N-am visat nici măcar o dată să ating  o femeie. Şi, da, am crescut între droguri. Lumea nu se ferea de mine. Nu o făceau pe ascuns, o făceau pe faţă. Vedeam ce făceau şi vedeam cum îi distrugea consumul de droguri. M-a ajutat faptul că am fost tratată ca o persoană inteligentă, că am putut discerne şi alege.

Apropo de problema adopţiilor în cuplurile gay: un copil are mai multe şanse să devină un adult sănătos dacă are parte de dragoste şi de tandreţea unor părinţi iubitori, de orice sexe ar fi ei, decât dacă creşte într-un cuplu hetero indiferent sau afectat de probleme: tată violent, mamă iresponsabilă. Sincer.

O altă chestie care m-a frapat a fost modul în care era percepută SIDA în acea vreme – „cancerul gay”. Ce prejudecată penibilă, am spune azi.

Azi, da; dar pe atunci, chiar aşa se credea. Religioşii spuneau chiar că e o boală dată de Dumnezeu să-i pedepsească pe poponari. Şi participanţii la documentar au fost şocaţi că le-am pus întrebări despre asta. Dar a trebuit să insistăm. Era tulburător – se murea la vârste incredibile. 30 de ani! Patru membri ai trupei au murit de SIDA. Pe atunci, dacă se afla că o persoană suferă de SIDA, devenea de îndată o paria şi era tratată ca un monstru. Pe lângă simptomele bolii, aveai de îndurat şi răutăţile oamenilor. Azi, asta s-a mai schimbat, dar problema protecţiei e încă foarte actuală.

Să încheiem: destrămarea trupei s-a întâmplat în Bahia; un milionar i-a invitat timp de câteva luni la ranch-ul lui şi le-a dat cantităţi industriale de coca. Ce s-a întâmplat cu tipul?

Unii spun că era un personaj malefic. O fi fost, nu ştiu; eu nu am fost în Bahia. Ceea ce ştiu, însă, este că tipul avea şi el o dependenţă gravă. Dintr-unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Braziliei, a ajuns să moară pe străzi, homeless. Dar ăsta e deja material pentru un alt documentar.

Un gând despre „Glamour, cocaină şi gelozii

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s