Mircea Tiberian: Elevul contesei poloneze

mt2
Foto: Ioana Taut.

Zilele astea, la Sibiu se desfăşoară ICon Arts, un proiect care constă din altoirea unui puiet de summer school artistic cu rămurici de festival muzical. În cele unsprezece ediţii până acum, festivalul a dat casă, masă, studiu şi revelaţii multor tinere speranţe; iar anul ăsta, conceptul se numeşte Celebrates! şi, printre workshopuri, proiecţii şi show-uri de muzică, dans şi bune maniere, programate între 23 iulie şi 3 august, va include, pe 1 august, un amplu concert de jazz, la Filarmonica din Sibiu, cu Mircea Tiberian, care-şi sărbătoreşte 40 de ani de carieră, şi prietenii: excepţionalii muzicieni americani Chris Dahlgren şi John Betsch. Concert pe care nici măcar poliloghia obositoare a distinsului şi neostoitului Florian Lungu, acest ador-să-mă-aud-vorbind al jazzului românesc, nu îl va putea ucide.

Pentru a afla mai multe – nu neapărat despre festival, că are site, cât despre secretele care-l fac pe Mircea Tiberian să fie atât de Mircea Tiberian – l-am  invitat la câteva beri reci pe tatăl improvizaţiei, stăpânul pianelor, într-un cuvânt, cel mai Mircea Tiberian artist din ţară.

Cum e să faceţi jazz în epoca dumbstep?

Am făcut jazz în mai multe perioade. Unele arătau un pic mai rău decât asta.

Am început să cânt pe la începutul anilor 70, chiar în perioada în care Ceauşescu a schimbat politica culturală a ţării. Faţă de vremurile alea, cele de acum sunt baloane de capitalism. Nu că n-ar fi loc de mai bine, dar asta e altă poveste.

Iată un subiect interesant. Facem o comparaţie mai elaborată între trecut şi prezent?

Arta jazzului e acum într-un declin economic, chiar dacă nu valoric. Asta nu doar la noi, ci în toată lumea. În anii ’60 – 70, încă erau pe val nişte muzicieni geniali, ca Miles Davis şi John Coltrane, iar asta genera un interes destul de mare în jazz. Acum, putem spune că jazzul e o nişă; şi nu numai că e o nişă, dar nici nu e susţinută instituţional. Avem prea puţine instituţii pentru formele contemporane de artă; nu doar pentru muzică, ci şi pentru dans sau poezie.

De ce credeţi că statul ar trebui să întreţină, să zicem, poeţii contemporani?

Nu e vorba de întreţinut. Mai degrabă, să fie mai atent la importanţa acestor domenii. De pildă, la orele de literatură română, în clasele superioare, s-ar putea studia creative writing. Şi asta le-ar da de lucru multor poeţi care lucrează acum ca redactori pe la edituri şi o duc destul de greu. Mulţi şi-ar putea găsi, astfel, un loc în care să fie utili. Şi ar fi, totodată, o soluţie pentru evitarea declinului calităţii textelor din presă, de exemplu. Deşi, acum, în România, nu prea văd că se caută oameni care să scrie cu personalitate. Nu sunt bine văzuţi. Nu e tonul potrivit pentru media din zilele noastre.

Haideţi să părăsim acest subiect spinos şi dinţat şi să trecem la subiectul serii: ICon Arts. Îmi vorbiţi puţin despre el?

ICon Arts a început ca un spaţiu pentru workshopuri pe diferite domenii. Apoi,  a crescut şi, acum câţiva ani, a căpătat dimensiunea de festival, dat fiind că erau atât de multe concerte, încât trebuiau integrate în eveniment. E un loc unde profesorii şi studenţii lor studiază şi performează. E adevărat, mai sunt festivaluri cu o dimensiune pedagogică, dar acolo, accentul se pune pe ideea de show. Aici, cred eu, cel mai important e faptul că tinerii se pot întâlni cu nişte oameni la care n-ar avea acces în mod normal. În domeniul jazzului, sunt trei profesori anul ăsta: bateristul american John Betsch, care stă la Paris în momentul de faţă, Chris Dahlgren, tot american, care cântă la contrabas, dar care e şi un foarte bun compozitor şi eu. E o ocazie pentru tineri nu doar să stea de vorbă, ci chiar să colaboreze cu ei. Şi nu la modul în care se face la workshopurile din vest, unde, în afară de costurile mult mai ridicate, studentul petrece doar două-trei ore cu „maestrul”. Aici, cursurile sunt extinse; adeseori durează toată ziua, pentru că e ca un fel de tabără. Şi uneori, se prelungesc mult în noapte, frecvent stropite cu alcool.

mt

Care o fi explicaţia acestei iubiri fără de moarte dintre alcool şi muzică?:)

Nu e între alcool şi muzică, e între alcool şi toate domeniile artistice. Iar perioada romantică e de vină! Schubert se întâlnea cu poeţii vremii pentru aşa numitele „schubertiade” într-un local vienez care există şi azi. Mozart cânta la serate; care nu erau concerte academice cu ştaif, ci nişte dineuri. La fel se întâmpla şi cu seratele franţuzeşti, la care cânta Chopin. Lucruri similare se întâmplau şi în poezie, şi în alte arte. Nici pictorii din Montmartre nu erau abstinenţi.

În cazul jazzului, legătura e cu atât mai intensă, pentru că jazzul s-a născut în localuri. Perioada lui de mare avânt a fost în vremea Prohibiţiei dublate cu intensă contrabandă cu băutură. Iar cele mai valoroase cluburi de jazz erau similarul a ceea ce numim azi after hours. Se terminau serile de jazz dansant şi, după miezul nopţii, muzicienii veneau în aceste after hours şi cântau până la orele 10 – 11 dimineaţa. Festivalurile şi concertele mari au început abia după anii ‘50.

Explicaţi-mi şi mie, cum poate un muzician să cânte o noapte întreagă?Cum de nu-i piere concentrarea?Cum de nu-i înţepenesc degetele, dacă e pe vreun instrument?

Dimensiunea potrivită pentru un concert, zic eu, e de două ore. După două ore, scad şi atenţia publicului – asta e sigur! – şi capacitatea de invenţie a muzicianului. Însă, la acele after hours, muzicienii erau mulţi şi cântau prin rotaţie. Îţi venea rândul destul de rar.

Dar ţin să menţionez că, în alte epoci, concertele durau destul de mult. Unul dintre ultimele concerte date de Beethoven avea incluse trei simfonii, inclusiv a noua, care durează în sine o oră, un concert de pian şi o improvizaţie. Am calculat; în total, ies cam cinci ore.

Iar Beethoven asurzise deja, nu?

Da, starea lui de sănătate era deja precară. Şi să ne gândim că stătea tot timpul pe scenă, în toate aceste cinci ore.

Dacă v-aţi pierde auzul, aţi mai cânta pe scenă?

Muzica clasică are alţi parametri. E concepută în prealabil. Auzul interior e cel care determină ce ai de făcut. Jazzul e mai degrabă rezultatul unei colaborări cu ceilalţi muzicieni. Trebuie neapărat să auzi ce se întâmplă pe scenă. Pentru că, spre deosebire de alte stiluri de muzică, jazzul se defineşte prin multă creaţie spontană în faţa publicului.

Adică, improvizaţie?

Nu-mi place cuvântul ăsta. Nu acoperă foarte bine ceea ce se întâmplă în jazz. Prefer „creaţie colectivă spontană”. OK, poate nici „spontan” nu e cuvântul potrivit, pentru că toate artele sunt spontane la un moment dat. Legat de întrebarea ta cu auzul, am păţit-o: am mers cu maşina, cu geamurile deschise, m-a tras curentul şi, câteva zile, am auzit foarte slab cu una dintre urechi. E teribil de dificil să nu-ţi dai seama cât de tare se aude un anumit instrument, de exemplu. În zecile de ani pe care le-am petrecut pe scenă, am învăţat să ascult ce se aude din boxele mari. Când nu mai auzi bine, nu mai controlezi situaţia.

De ce, dintre toate instrumentele, aţi ales pianul?

Am avut un pian în casă. Stăteam mai multe familii în acea casă. Aşa se locuia pe atunci, mai înghesuit. Şi, nu ştiu prin ce întâmplare, exista un pian pe holul principal. O pianină într-o stare foarte bună de funcţionare. Am fost foarte precoce: de pe la doi ani, am început să mă joc pe clapele acelui pian. Văzând asta, ai mei mi-au luat o profesoară. Apoi alta. Şi, până la urmă, am ajuns la Şcoala de Muzică din Sibiu.

De ce Sibiu, dacă dumneavoastră sunteţi clujean?

Relaţia mea cu Clujul există doar în certificatul de naştere. M-am născut acolo dar, la şase luni, eram deja mutat în Sibiu. Chiar am păţit o chestie drăguţă: cineva, care făcea o emisiune TV despre Cluj, m-a chemat să vorbesc despre oraşul meu natal. Eu, desigur, am început să descriu Sibiul. M-a întrerupt: Noi ne aşteptam să ne vorbiţi despre Cluj. Am recunoscut: nu ştiu ce să vă spun. În Cluj am predat un an – doi şi am câteva cunoştinţe. S-a oprit filmarea.

N-aţi improvizat ceva la repezeală?

Ce sens ar fi avut? De ce să nu invite pe cineva care a copilărit acolo şi are amintiri?

Să revenim la amintirile dumneavoastră. Ziceaţi că aţi schimbat mai mulţi profesori.

La început, au fost domnişoare care predau pianul, pentru că-l studiaseră în pension, înainte de război. Categoria asta a dispărut. Ele se schimbau destul de des, nu ştiu de ce. După un an sau doi, mi-am găsit profesoara, care m-a încurajat în direcţia asta, a improvizaţiei. Cu ea am studiat mai mulţi ani. Era contesă, era din Polonia şi emigrase în timpul războiului. Era un om foarte inimos şi şi-a dat seama că, într-o zi, va fi mândră de mine.

Apoi, undeva prin a cincea sau a şasea, profesorul de la Liceul de Muzică, exasperat de faptul că eu improvizam mai mult decât exersam, mi-a dat nişte discuri de jazz.

Amuzantă constatarea cu improvizaţia şi repetiţia.

Cred că e o deficienţă a învăţământului din zilele noastre, că nu reuşeşte să diferenţieze copiii creativi şi să-i dirijeze spre compoziţie. Până în clasa a 12-a, şcolile noastre te îndrumă doar spre interpretare. Abia în facultate se poate vorbi de compoziţie.

Şi totuşi, nu credeţi că v-aţi fi pierdut ca interpret, dacă aţi fi fost dirijat de mic spre compoziţie?

Nu era o pierdere foarte mare. Mi-amintesc că nu aveam răbdarea necesară pentru a exersa. Preferam să fac ce-mi trecea prin cap. Sigur, cântam destul de uşor repertoriul care se făcea la şcoală; dar în clasa a VII-a, la un concurs de interpretare la care am improvizat, oamenii, care nu aveau categoria de premii pentru compoziţie, au trebuit să-mi dea un premiu special al juriului. Desigur, liceul s-a mândrit enorm cu premiul; un liceu atât de mic, cum era pe atunci cel din Sibiu, nu prea avea şanse să intre în competiţie cu ceea ce se întâmpla, în acea perioadă, în Bucureşti, unde se aflau toate vedetele muzicii clasice.

„Vedete”? Îmi vine să râd, mai ales când mă gândesc ce numim noi astăzi „vedete”. Ce dau radiourile azi e complet antimuzică. Iar jazzul de azi se fereşte cu încrâncenare de vedetism.

Nu. I s-a întâmplat, pur şi simplu. Jazzul şi-ar fi dorit să aibă şi el vedetele lui. De fapt, am avut o vedetă destul de mare, în sensul bun al cuvântului: pe Johnny Răducanu. Am avut-o pe Anca Parghel, cântăreaţă de nivel mondial, zic eu, chit că a ajuns cunoscută cu lucruri mai puţin valoroase. Nu mai vorbesc de Aura Urziceanu, care a avut o carieră rapidă şi fabuloasă.

Eu mă refeream la zilele noastre.

Da, termenul de „vedetă” s-a demonetizat. Acum, dacă-i spui unui muzician autentic că e vedetă, se supără pe tine. Tendinţele showbizului actual românesc se înscriu în ceea ce sârbii numesc turbo folk. Chestie care ţine şi de turbare, şi de turbină. În sensul că totul se consumă foarte rapid şi dispare.

Haha! Haideţi să revenim la momentul în care aţi ascultat acele discuri de jazz de la profesorul disperat. A fost dragoste la primă audiţie?

Nu! Nici nu erau nişte discuri de care să te îndrăgosteşti. Erau nişte Electrecord-uri din anii ‘60. Dar, nu după multă vreme, am descoperit ce-mi plăcea-n jazz.

Ce vă plăcea?

Jazzul de avangardă, contemporan cu vremurile. Asta s-a întâmplat în primii ani de liceu. Era o perioadă minunată pentru toate genurile: rock, rock alternativ, progressive music… Şi încă se puteau cumpăra discuri din Occident, la preţuri destul de accesibile. Şi aveam la Sibiu un club de jazz vestit, care a organizat festivalul aferent. Care a rămas până-n zilele noastre. Acolo mi-am format educaţia în jazz.

Aveaţi idoli, tricouri, postere?

Sigur că mi-ar fi plăcut să-mi creez o astfel de ambianţă, dar pe vremea aia, să ai un poster sau un tricou imprimat cu o trupă era o aventură. Era bine dacă reuşeai să ai nişte benzi pe care le copiai de la alţii, sau mergeai în locuri unde ascultai muzică. Valoarea audiţiei era foarte mare. Iar dac-o priveşti prin prisma unui comunism care părea fără ieşire, era şi mai mare.

Şi totuşi, la un moment dat, aţi vrut să vă lăsaţi de jazz. De ce?

Am intrat în conflict cu oamenii de la clubul de jazz care, majoritatea, erau trecuţi de 40 de ani şi ascultau jazz clasic. Eu nu îi negam valorile, dar nici nu mă simţeam legat de el în mod particular. Format cu muzică cultă, mă regăseam în complexitatea armonică, în formele mai ample şi expresivitatea mai actuală a jazzului de avangardă. Şi mă încânta această întrepătrundere a genurilor, faptul că erau compozitori de rock care creau ca nişte compozitori de avangardă şi compozitori cu valenţe de performeri, ca John Cage. În România, nu era loc de experiment, pentru că îţi trebuia anturaj. Şi foarte puţini oameni erau deschişi la lucruri de genul ăsta. De-asta am părăsit, prin anul al doilea de facultate, corabia jazzului şi m-am orientat spre muzica clasică. Vreo patru ani, am rămas izolat de jazz şi am studiat compoziţie la Conservator. Mi-am făcut propria mea cale, propriul sistem educativ.

Dar nu v-aţi putut abţine să nu reveniţi.

Terminasem facultatea şi fusesem repartizat ca profesor la Petreşti, satul Elenei Ceauşescu. Dar n-am fost nici măcar în vizită. În consecinţă, n-am putut să mă angajez niciodată, înainte de revoluţie. N-am putut decât să colaborez cu case de cultură şi cu teatre, cu restaurante.

Practic eraţi unicul şomer al unei perioade cu şomaj interzis?

Era o lege care permitea să fii arestat, dacă erai prins că n-ai un serviciu.

Şi dvs. cum aţi procedat?

M-am strecurat. Timp de zece ani. Mi-am scos carnet de artist liber-profesionist şi am cântat în restaurante. Am făcut şi înregistrări la TV sau radio. Toate „gig”-urile, cum le zic americanii proiectelor în care eşti angajat pentru o perioadă scurtă.

Exista un carnet şi pentru condiţia de artist?Ce culoare avea?

Exista un carnet pentru orice! Trebuia să dai nişte examene – e adevărat, erau formale -, te mai testau din când în când, se dădeau categorii, totul era organizat ca-n comunism.

Carnetul era, bineînţeles, roşu. Nu prea erau carnete care să nu fie roşii.

Ce includea, muzical vorbind, meniul restaurantelor?

Am cântat de toate, de la cântece de pahar şi până la repertoriul Azur şi Albatros. Am cântat la nunţi, botezuri şi alte evenimente majore din viaţa omului. Dar, prin 1985, am hotărât să nu mai fac asta, pentru că puteam câştiga destul de bine din jazz. Găsisem un loc unde am cântat numai jazz. Dar asta a ţinut şi de noroc. Era vorba de actualul hotel Ibis de la Gară, care, pe atunci, se numea Nord.

Vi s-a părut sub demnitatea dvs. acest repertoriu de mase?

Nu! Dimpotrivă! Aveam un anturaj lăutăresc, dar de mare calitate, şi oamenii ăia cântau genul ăsta de lucruri mult mai bine decât mine. Era muzica lor, iar eu eram un intrus. În schimb, clubul de jazz din hotelul Nord a fost un miracol. Omul respectiv,  directorul respectivului trust de hoteluri, nu-şi permitea să deschidă oficial clubul şi, atunci, ne dădea salarii din alte surse. Lui îi era teamă că vom pleca, nouă ne era teamă că n-o să ne ţină, dar lucrurile au mers patru ani, până-n revoluţie.

Apoi, am început să avem şi concerte, pentru că lui Ceauşescu îi venise ideea de autofinanţare a filarmonicilor şi teatrelor, ceea ce însemna că trebuia să ai mult mai multe evenimente. Oamenii se temeau să invite concerte de rock, pentru că rockul era periculos. Avea texte. Nimereau un text de Alexandru Andrieş şi ăia le închideau teatrul cu totul. De aceea, preferau muzica instrumentală şi ne chemau pe noi. În anii ăia am dus-o cu o medie de trei – patru concerte pe săptămână, ceea ce e enorm. Nu spun că regret vremurile alea; erau nişte aberaţii de neimaginat; dar îmi regret acea perioadă din viaţă.

Ca-n bancul ăla cu „n-aveam curent, n-aveam apă caldă, n-aveam ce mânca, dar ce mare ni se scula”. După revoluţie, cum v-aţi reorientat?

Am cântat în diverse trupe, cu diverşi muzicieni. Acum, există anumiţi oameni cu care îmi place să fiu pe scenă. Printre ei sunt şi John Betsch şi Chris Dahlgren, care vin la IConArts. Cu Chris cânt din 2004. Sigur, doar când avem posibilitatea, adică de câteva ori pe an. Pe John l-am cunoscut la Paris, când am avut o bursă Enescu de la ICR, în 2007. În formula asta, avem o colaborare destul de stabilă. Înainte, aveam un grup numit Interzone, care a funcţionat opt ani. Grupul era german şi avea o predilecţie să colaboreze cu muzicieni est-europeni. Pentru colorit local.

Nu m-aş fi gândit că jazzul est-european are colorit local!

Nu neapărat. E mai degrabă vorba despre opţiunea unui grup de oameni. În momentul ăsta, sunt multe şcoli de jazz, şi mulţi muzicieni ajung să facă performanţă în jazz american, chiar dacă ei pleacă, să zicem, din Azerbaijan. State ca Azerbaijanul, Polonia, Ungaria şi Armenia au un program de burse bine pus la punct, care să încurajeze tinerii talentaţi. Dar România, care-şi neglijează copiii, compensează cu altceva: aici, în Bucureşti, viaţa de concert e foarte vie. Sunt studenţi de-ai mei care au două – trei concerte pe săptămână. E adevărat, şi preţurile sunt foarte mici; dar concertele sunt frecvente şi unii chiar reuşesc să trăiască din ce fac. E ca un fel de mică minune.

Aţi şi rămas colaborator al unora dintre teatrele de care aţi amintit mai devreme?

Iubesc teatrul şi iubesc colaborările teatrale. Colaborez de vreo opt ani cu Teatrul Masca, am colaborat permanent cu Lăptăria lui Enache şi îmi amintesc cu mare plăcere de un proiect cu Saviana Stănescu, la Teatrul Metropolis.

Apoi, am iniţiat şi eu câteva spectacole de teatru. Unul dintre ele se numeşte Jazzy Tarot. Se trag cărţi de joc, şi fiecare dintre acestea are o poveste. Şi o poveste muzicală. E un spectacol interactiv, pentru că lumea e foarte excitată de faptul că li se va citi viitorul. De multe ori, chiar se potriveşte. Uneori sunt potriveli chiar suspecte. Un patron de club n-a vrut să tragă cartea, a pus-o pe prietena lui. Iar ea a tras tot Împăratul.

Deci, dacă vreodată vă eşuează cariera, vă puteţi reprofila pe ghicit în cărţi?

Nu. Că dacă mă iau în serios, nu-mi mai iese.

3 gânduri despre „Mircea Tiberian: Elevul contesei poloneze

  1. Fiind bun prieten cu regretatul prof. Nae Ionescu, initiatorul Festivalului de jazz Sibiu, imi amintesc nostalgic de parimele aparitii pe scena jazzului ale lui Mircea Tiberian, la Clubul de jazz, unde era primit ca un mare talent si ma bucur ca prin frumoasa lui cariera a confirmat acel inceput de drum, pe care sper sa-l continue cu noi realizari jazzistice memorabile.

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s