Sunt prietenă cu mama pe Facebook

Zilele astea, am tot auzit discuţii pe tema asta. Discuţii de oameni maturi, pe care copiii refuză să-i adauge pe Facebook. Discuţii de copii care ar prefera să-şi taie venele decât să-şi adauge părinţii pe Facebook. Şi discuţii de oameni care se înţelegeau foarte bine cu copiii / părinţii lor şi nu pricepeau fenomenul.

Am şi citit o postare de blog despre asta, aici.

Eu sunt prietenă cu mama pe Facebook, deşi am trecut în adolescenţă printr-un stadiu de ură reciprocă, care s-a prelungit până aproape de momentul în care am împlinit 30 de ani. Da, ură. Hai să-i spunem pe nume. Sunt părinţi care-şi umilesc perpetuu copiii în faţa unor persoane străine şi pretind că aia e dragoste. Nu, nenică, e ură pură şi simplă. Părinţii care îi iubesc cu adevărat pe copiii lor evită să-i rănească şi, mai ales, nu-i fut în gură public. Sunt părinţi care nu-şi ascultă niciodată copiii – şi maică-mea era unul dintre ei. Urla ce avea de urlat şi-şi astupa urechile – fizic – când încercam să-i spun punctul meu de vedere. Asta nu e dragoste, e ură. Sunt părinţi care nu le acordă copiilor pic de libertate, care le iau realizările ca pe ceva de la sine înţeles şi-i calcă în picioare pentru momentele în care copiii nu se ridică la nivelul ştachetei, părinţi mereu sarcastici, mereu intransigenţi, care te fac să-ţi simţi propria casă ca pe o închisoare. Un astfel de om era mama.

 

Şi, dacă ăia mici refuză să vă adauge, există posibilitatea să fiţi şi voi aşa. Pentru că adevărul e că unii oameni nu ştiu să iubească. Ei numesc iubire un amestec de sadism şi nevoie de a controla.

 

Long story short: ne uram din toată inima.

Apoi în adolescenţă, începi să te uiţi în jur, la alte case, şi vezi părinţi cărora le pasă de visele copiilor lor, părinţi care le acordă libertate, încredere, şanse reale, etc. Atunci, peste frustrările implicite unei relaţii disfuncţionale, se adaugă invidia specifică: „Uite, domnule, de ce alţii au şi pot?”

 

E o etapă foarte urâtă. Din care, de obicei, ieşi singur, muncind în facultate până vezi stele verzi, ca să arăţi tiranului că te pişi cu jet pe suportul lui care vine cu încălcarea completă a tot ce eşti tu ca om, şi o iei de la zero absolut după facultate, şi eşti perpetuu silit să stai angajat undeva, pentru că trebuie să te întreţii, ca să arăţi tiranului că te pişi cu jet pe suportul lui, şi tot aşa.

Apoi, la 30 de ani, îţi zici: frate, până la urmă, a fost o lecţie utilă de viaţă. Te-a învăţat să recunoşti modele abuzive de oameni şi să le dai eject fără regrete şi te-a învăţat s-o iei de la zero fără să te vaieţi. Dacă aveai părinţi protectori şi iubitori, poate nu învăţai toate chestiile astea.

Şi în plus, tot pe la 30 de ani, înveţi să înţelegi oamenii. Până atunci, te gândeşti doar la ce are universul să-ţi ofere. De la 30, înţelegi că şi alt om are dreptul la sentimentele lui, aşa cum ai tu dreptul la sentimentele tale (atâta timp cât sentimentele acelui om nu ajung să te prejudicieze direct). Că maică-ta visa la un copil gospodar, serios, care să fi fost până acum măritat şi cu trei copii, şi care să stea prin zonă, să-l poată trimite să facă piaţa. Ea nu a fost părintele pe care ţi l-ai fi dorit tu, dar nici tu nu eşti copilul pe care şi l-ar fi dorit ea. Deci, pe plan aspiraţional, sunteţi chit.

Nemaivorbind că, după toate aceste lecţii apăsate şi bine bătucite de independenţă, nu-ţi mai zice nici „dă-te mai încolo”. Ba dimpotrivă, a învăţat ceea ce în copilărie nici n-ai fi visat: să-ţi respecte persoana şi felul de a fi.

OK, asta nu înseamnă că nu se mai scapă să vorbească peste tine cu voce tare când te sună cineva şi eşti acasă, să-ţi spună cum consideră ea că ar trebui rezolvată problema, dar nimic nu te opreşte să-i zici interlocutorului „iartă-mă puţin, te sun eu înapoi”, să faci un scandal, apoi să te închizi undeva şi să suni înapoi. Încet-încet, pas cu pas, urlet cu urlet, omul abuziv învaţă să fie rezonabil.

Drept care, da, sunt prietenă cu mama pe Facebook şi, în ultima vreme, sunt prietenă cu ea şi în viaţa reală. Şi e o realizare uriaşă, vă spun eu. Una dintre acele realizări de care nu mă credeam în stare. Pentru că nu are rost să te încarci de balastul resentimentelor şi să cari cu tine o obidă perpetuă pe chestii din trecut pe care oricum nu le schimbi. Singurul căruia îi faci rău cu asta eşti tu însu (ă) ţi.

13 gânduri despre „Sunt prietenă cu mama pe Facebook

  1. Și eu, dar mama nu prea a învățat să-l folosească.
    Eu cu mama am avut mereu o relație complexă. Ea a fost omul care m-a susținut cel mai tare, dar și cel care m-a terorizat cel mai tare. În urma unei întâmplări de acum vreo 4 ani, am înțeles în sfârșit că mama era cea care învârtea și dregea totul în familie, care ne manipula și ne plasa rolurile fiecăruia. Atunci am avut ruptura definitivă din rolul de copil supărat în relație cu părintele manipulator. Am devenit eu cea ”in control”, și mama a depus armele. De atunci a început ea să mă asculte pe mine cu adevărat și să îmi povestească lucruri din viața ei căutând aprobarea. De atunci eu nu mai caut ca ai mei să mă aprobe și să mă confirme. Bineînțeles, îmi place ca ei să poată fi mândri de mine, dar întâi de toate să mă înțeleagă și să nu-și bage linguroaiele în oala mea. Să servească doar ce le dau eu și atât cât le dau eu.

    Spre deosebire de fata de la linkul dat de tine, eu pe facebook nu prea am chestiuni de care să nu vreau să știe mama. Alea nu vreau să le știe nimeni în afară de omul de lângă mine și prietenii foarte apropiați, dacă e.

  2. Eu o urasc pe maica-mea. As ierta-o pentru minusurile cu care m-a lansat in viata( saracie si un sac de complexe) daca macar ar demonstra ca a inteles unde a gresit. Insa ea continua sirul de aberatii si ar face la fel. Trecerea timpului nu sterge mizeriile daca nu le pricepi macar, ca de indreptat ceva e prea tarziu. Eu nu iert niciodata.

  3. Pff, mă faci să mă simt precoacă. Eu am început scandalurile cu mama în clasa a VI-a cu program de două ori pe zi, adică de fiecare dată când ne vedeam şi le-am încetat la 19 ani când am plecat de acasă. Best friends ever since!

  4. Am simtit si eu nevoia sa intru in discutie, avand o relatie destul de complicata cu mama. La noi s-a stricat relatia destul de tarziu, dupa 30 de ani, si ne-am luat de la bani. Am lucrat „afara”, iar singura asigurare de batranete o reprezenta investitia in casa de la tara si ce mai era pe acolo (nu putin). Chestia ca dupa ce mi-am cheltuit toti banii in renovari si utilaje, a venit si replica: „Am zis ca facem asa? M-am razgandit. Da-ma in judecata. Aici fac ce vreau eu (adica nimic sau mai rau). LASA, CA TOT TIE ITI RAMANE CAND MOR EU.” Asa ca am decis sa mentin relatia la minim si sa nu ma mai astept la nimic. Mai civilizat asa decat sa ma consum si sa astept o raceala norocoasa. Si am pornit de la zero. Dar prieteni pe Facebook nu putem fi 🙂

    • aaa, mie mi-a făcut o de-asta în a noua.

      nişte prieteni aveau o fată corigentă la mate. eu excelam. mi-am petrecut toată vacanţa învăţând-o pe aia mică şi a luat opt la examen, toamna. am lăsat-o pe mama să diluiască târgul şi s-a înţeles cu ei la 200 de kg de cartofi (că moneda de schimb în covasna era cartoful şi părinţii au reflexele astea comuniste: în toamnă, cartofi pentru tot anul). a zis că se revanşează faţă de mine.

      a venit o vecină care făcea contrabandă cu turcisme, cu nişte tricouri oribile, lălâi, de plastic. „hai să-ţi cumpăr”. nu-mi plăceau, dar îmi cumpăra atât de rar haine, încât am zis „hai”. şi m-am ales cu două tricouri turceşti oribile.

      buun. a dat aia examenul, l-a luat, au venit cartofii. eu îmi aşteptam răsplata. nimic. şi întreb:
      „cum e cu meditaţiile?”
      „aaa, păi nu ţi-am luat tricouri?”
      „adică toată munca mea de o vară sunt gioarsele astea două, pe care nici măcar nu le-am ales să-mi placă???”
      a stat, s-a gândit.
      „ce, tu nu mănânci din cartofii ăia?”
      atunci, i-am zis:
      „ştii ceva, pe viitor toate meditaţiile mele vor fi ÎN BANI şi toţi banii îi iau EU. a fost prima şi ultima ţeapă pe care mi-ai dat-o.”
      şi de atunci, mi-am ţinut finanţele cât mai departe de cuibul cald al familiei.

      • Fiind plecat mult timp, idealizam realitatea de acasa, crezand ca este un „safe place” ce trebuia imbunatatit cu toate mijloacele, fara a tine garda ridicata. In schimb am fost perceput ca un strain cu idei care da ca are de unde, iar teapa, in spatial mioritic, apare ca ceva natural chiar daca nu a fost premeditata.
        Spuneai ceva de Covasna. Si povestea mea s-a intamplat tot pe acolo.

  5. Ei bine, la mine e invers situația, toată viața am avut o relație problematică cu tatăl meu, noroc cu biata mama care a fost pilonul de susținere, echilibrul meu și toată dragostea de care am avut nevoie, chiar și atunci când am avut rateuri, nu numai în momente de triumf.

  6. Cand am nascut-o pe fii-mea ( :)) acum vreo 28 de ani ) mi-am spus -suprarealist- „ce ea voi fi prietena ” . „ne vom intelege intr-un fel pe care mama (pe care o ador dealltfel ) nu a reusit „.
    La naiba , viata mi-a dat peste bot si m-a invatat ca nu poti fi parinte-prieten cu copii fara sa esuezi in viata de parinte . Ori una ori alta . Am preferat sa fiu parinte . Da suntem „prieteni ” pe facebook( si cu ea si cu feciorul meu ) , ne stim bine una pe alta , vorbim destul de multe … dar sunt MAMA … Si nu poti fi intodeauna „de gasca” sau „cool” cu copilul tau . Daca nu ii spui tu anumite lucruri in viata ii va da viata niste lectii care il vor costa infinit mai mult .

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s