Violul cu strigături

(Disclaimer: Marea maestră grafonimfomană LaBianca Roiu-Stupu ne-a acuzat, prin globul ei de cristal şi atestarea paranormală (cu ajutorul cărora ne-a citit cărţile cu ochiul căprui al dragostei sale) pe Nemerovschi şi pe mine că scriem cu gerunzii şi cu topică nefrecventabilă, spre deosebire de domnia sa, care se frecventează de la sine. Drept care, Nemerovschi şi eu ne facem autocritica şi-i arătăm stimatei exegete că îi vom urma cu osârdie de epigoance modelul literar. Uite şi parodia Cristinei.)

-Ce-i acest spurcat mădular pe care-l fluturi în faţa ochilor mei gingaşi ca două boabe de cireaşă amară încă nepenetrate de forme de viaţă vulgare şi mişunătoare? întrebă Gherghina, fluturând din genele ei lungi ca suliţele otomane, mătăsoase ca blana diafanelor pisici de angora şi arcuite în sus ca nişte vitejeşti erecţii de ieniceri.

Inima ei mică şi fragilă ca un pui de rândunică proaspăt căzut din cuib şi supus furiei dezlănţuite a elementelor se zbătea în pieptu-i îmbobocit ca un măceş în miezul trandafiriu al catifelatei primăveri care tocmai se desfrâna şi se desfăta în lungul şi-n latul dealurilor verzi şi pline de taine seculare nebănuite ale Târlihonţului de Deal. Printre aceste taine se ascundeau, desigur, miile de feciorii neprihănite căzute vremelnică jertfă cerbiciei neostoite ale flăcăilor mândri cu chimire vârtoase ale frumosului sat.

-Hă? făcu Ion Neghiobul, luat pe neaşteptate.

În faţa valului de cuvinte, spurcatul mădular se închirci şi se întristă, prefăcându-se într-un melcuşor orfan, lipsit de cochilie.

Ion Neghiobul era cel mai deştept flăcău din sat. Dar toată lumea îi pizmuia pildele pline de adevăr miezos şi adânc ca o zicală a înţeleptului Toma Popotamossus, cărturarul de legendă adăpostit de schitul din vârf de deal. Taman de aceea i se zicea Neghiobul, la derută.

Şi ştim că acţiunea nu vă interesează, de aceea mai recurgem la o descriere plictisitoare şi cu multe metafore conspectate din manualul de a opta, în care vă vom povesti ce frumoase sunt pădurile Târlihonţului De Deal. Copacii seculari sunt plini de frunze mari, zimţate şi verzi, ca nişte palme de extratereştri neprihăniţi. Ei protejează şi umbresc ciupercuţe mici şi roşii, pline de sevă febrilă şi clocotitoare, cu pălărioare graţioase şi poporul de mişunătoare furnici care nu îşi întrerup nici o clipă robotitul teutonic. Asta, desigur, până când una dintre ele nimeri între globurile albe, fragede, pline, acoperite ca un puf de piersică, dincolo de care mijeau misterele unei feciorii încă neexplorate.

-Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah! ieşi din cărnosul piept rustic şi molatic al Gherghinei un ţipăt zvelt şi bine acordat, ca un tril de privighetoare.

Vânticelul adia lin, făcând să foşnească vineţiile piz… crăpături-catifelate-ale-ţigăncii care învăluiau poieniţa primăvăratică într-un parfum îmbătător ca apa de foc.

Se auzi un cuc în zare. Făcea un „cucu” melodios, şi totuşi ritmic.

Trecu o căruţă pe drumul de ţară. Bătrânii boi păşeau agale, parcă apăsaţi de gânduri negre greu de desluşit. Badea Vasile părea şi mai apăsat decât ei. Din păcate, cu mintea la socotelile din târg, nu-i văzu pe Gherghina şi pe Ion Neghiobul.

Soarele ardea ca o bilă de foc aurie, pârjolitoare şi totuşi tămăduitoare pentru rana sângerândă din sufletul Gherghinei, pitit cu grijă după ochii ei mari şi blajini, plini de iubire fraternă şi de puritate copilărească, printre care îşi croia drum cu greutate prima lacrimă.

-Vreau să mă mărit fată-mare! strigă Gherghina, oftând de parcă tot universul se opunea delicatei şi suavei dorinţe.

Se mai auzi un cuc în zare. Posibil acelaşi, posibil altul.

Poiana era verde ca invidia mea când o văd pe Roiu cât e de talentată şi eu nu.

Pădurea se înfiora sub mângâierea blândă a zefirului.

Toate divagaţiile pământului se întreceau în a sta în calea poveştii propriu-zise.

-Mă duc să beau o răchie, oftă Ion Neghiobul, depăşit de situaţie.

-Aaaaaah, ţipă din nou Gherghina, agitându-se. Blestemata de furnică mi-a intrat între globurile catifelate ale feciorelnicului meu cărnos dos, şi nu văd până acolo, prin hăţişurile pădurii seculare.

-Aşa-ţi trebuie, vaco! scoase misoginul de Ion Neghiobul un rânjet plin de răutate drăcească şi plecă agale, cu cruzime de flăcău orb la suferinţa ancestrală a fecioarelor torturate de furnici băgăreţe.
-Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah! mai scoase Gherghina un răcnet ca un fagure de miere.
Se mai auzi un cuc în zare. Era o invazie de cuci în Codrii Seculari ai Târlihonţului.

Soarele mistuia ca pasiunea unui îndrăgostit fără scăpare. Ceea ce nu era cazul lui Ion Neghiobul.
Un norişor plutea în aceeaşi zare menţionată mai sus.

Floricelele delicate de pe pajişte răspândeau o dulce mireasmă, ca nişte clopote în miniatură preaslăvind un creator de efemerităţi sublime.

(Loc de divagat la infinit, că m-am plictisit)

-Oh, dar cu violul meu cum rămâne? gemu cu suavă şi feciorelnică întristare Gherghina cea cu părul auriu ca grânele, ochi mari ca nişte lacuri limpezi de munte, dinţi ca nişte perle gingaşe, buze ca nişte petale de bujori şi multe alte calităţi pe care vi le zic eu mai încolo.

Tufişul se dădu la o parte, şi dintre crengile misterioase şi foşnitoare, apăru înţeleptul schimnic, Sfântul Toma Popotamossus.

-Căieşte-te, roaba lui Dumnezeu, strigă el. Ştiai că un prieten e acela care vine şi nechemat, când greutăţile vieţii o impun şi numai la nevoie se cunoaşte? Şi că o fată voia un inel, dar băiatul i-a dat un ursuleţ, drept care fata a aruncat ursuleţul pe drum şi că l-a călcat o maşină cu băiat cu tot? Şi ştiai că femeile trebuie să se îndrăgească aşa cum sunt, ca să poată da economia faliment? Şi ştiai că…

-AAAAAAAAAAAAh, ţipă din nou Gherghina, cu o cristalină voce de privighetoare speriată.
Smulsese o ciupercă mai solidă şi acum şi-o îndesa însetată în neprihănita scoică mătăsoasă, ce nu cunoscuse niciodată mădular.

Sfântul Toma făcu o cruce mare şi se îndepărtă cutremurat în sufletu-i neprihănit de cele lumeşti.
Se mai auzi un cuc. Pădurea mai foşni o dată, florile mai parfumară a dată aerul, etc.

-Ce-şi face omul cu mânuţa lui fragilă şi diafană ca o petală de crin, viol animalic se numeşte! oftă Gherghina, răsuflând uşurată.

5 gânduri despre „Violul cu strigături

  1. Pingback: NU te lăsa violată! Violul în natură | Cristina Nemerovschi

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s