Oameni care iau internetul prea în serios

Azi, ca un făcut, am dat pe Facebook, unul sub altul, de aceste două texte. Ăsta şi ăsta. Şi mi-a  căzut falca. Pe bune, mă? Pe bune că se poate şi aşa? 

În primul, o doamnă sătulă de complimente de pe Internet se apucă să-şi facă inventar  complet de defecte, cu lux de detalii şi exemplificare pe fiecare. Really?

Îl al doilea, un domn care a încercat un crowdfunding pe net îşi strigă furia că ăia care îl trolau n-au cotizat. 

Şi după ce am constatat toate astea, am mai şi luat o pauză  să-mi zic: Doamneee. Deci chiar există oameni cărora să le spui că arată bine azi, iar ei să-şi facă un lung proces interior în care să se întrebe dacă afirmaţia ta e justificată sau nu. Respectiv, chiar există oameni care să creadă că trollul înjură din orice alt motiv decât lipsa cruntă de ocupaţie.

Măi, prieteni, circulaţia complimentului în natură, ca şi circulaţia înjurăturii, sunt complet aleatorii, şi au fix 1% legătură cu tine. 99% ţine de persoana care le rosteşte. Care te laudă pentru că a) te-ar fute b) ar face dragoste cu tine c) te-ar babardi d) se gândeşte cu nostalgie de când visează să scrie o carte şi cum nu i s-a legat e) vrea să intre în vorbă şi nu ştie cum. 

Reacţia corectă, când cineva începe să te complimenteze îndelung – presupunând că nu-ţi place – e „Mulţumesc” sau „Poţi trece la subiect, că am de dat cu aspiratorul” sau whatever. În nici un caz o revoluţie interioară în care tu stai să meditezi cât meriţi din ce ţi se spune şi cât nu. Iar când e bărbat şi-ţi mănâncă ore în şir cu vrăjeală expirată, traseul scurt şi eficient de de expediere e: „Zi, mă, vrei să mi-o tragi?” „Hăhă, eu, ăăă.” „Că eu nu. Hai să scutim efortul de aburire.” 

Idem cu înjurăturile. Unii te înjură pentru că se plictisesc groaznic şi vor să se simtă utili. Alţii pentru că sunt cu nervii la pământ de şomeri / bolnavi / săraci / toate cele dinainte şi simt să se descarce pe cineva. Alţii pentru că li se pare că tu eşti bogat şi fericit, şi meriţi un pic de energie negativă. Alţii pentru că tu ai scris cartea pe care ei nu s-au putut înhăma s-o scrie. Alţii ca să treacă timpul. Idem; n-ai chef să te înjure? Block / ban, după ce-i înjuri şi tu, să le trimiţi energia negativă înapoi, să nu rămână la tine. Şi să plece el mai furios din ecuaţie decât pleci tu. Ceea ce îmi iese de fiecare dată. 

 

Dar să pui toate astea la inimă şi să reacţionezi ca şi cum ar conta… wow. Frate, cuvintele nu-s bancnote, să le iei la valoare nominală. Acelaşi ciumete te poate iubi cu pasiune la unu noaptea, când e în stadiul de beţie 1, în care iubeşte pe toată lumea, şi te poate înjura de mamă la trei, după ce a ajuns la faza în care, dintr-o conexiune random în mintea lui, alcoolul combinat cu boabe i-a dezvăluit că tu eşti Antihristul. Şi toate astea sunt, în fond, ale dracu’ de irelevante pentru el. Şi pentru tine. 

 

Ultima oară când am luat în serios o afirmaţie care nu era de natură contractuală eram în clasa a opta, cred. De atunci, am înţeles rolul cuvintelor – acela de liant social. Nu dau doi bani pe ele. Când un om vrea să-ţi facă un bine, îl face, nu stă să bată câmpii despre asta. Când un om vrea să-ţi facă un rău, ţi-l face, nu stă să bată câmpii despre asta. Restul e batere de apă-n piuă. 

9 gânduri despre „Oameni care iau internetul prea în serios

  1. „cuvintele nu-s bancnote”. imi place asta. pai, da, se face un morman de complimente/asteptari si ma catar pe el pana sus si de acolo zic „bai, stati asa, eu stau un morman de cacat. nu e cum ziceti voi”. unii ii zic, cica, marketing 😀

  2. Da, eu dupa un morman de cuvinte m-am maritat- aaa, nuuuu, nu era visul meu, dar dupa 6 luni de mormanuri ne-am si intalnit, vazut, placut, baut, …aaa…da, si DA ! 🙂
    si cred in cuvinte, cred in cuvinte mai mult decat in zece vederi sau intrevederi ca sa descoper omul ala, daca-l vedeam pe strada, bar, cafenea etc nu-l bagam in seama si nici la salut nu-i raspundeam si nici la vreo invitatie, asa l-am cunoscut inainte sa-i admir curul frumos si pectoralii si doamne, da ce mult mi-a placut sufletul lui. mai lasati bre, generalizarile astea cu tenta de adevar absolut ca influentati lumea si-o intimidati. si ne luam toti cuvintele si ni le bagam in … da, ati ghicit. a-hm, avem 6 ani impreuna and counting 🙂
    succes !

  3. Bine, pe domnul nu-l stiu. Din ce vad e un munte de frustrari. Petronela cel putin si-a asumat „despielitarea” in fata cititorilor, asta e credo-ul. De-aia am zis de marketing

  4. „Învățați-mă să nu primesc niciodată o laudă falsă”, era unul dintre dictoanele pe care un rege englez le-a pus la gravat în biroul său.
    Nu văd nimic rău ca în momentul în care primești o laudă sau o critică să te verifici de mărunțiș și să vezi dacă e sau nu justă; face parte din acel sistem de autocontrol al altitudinii la care te afli.
    În schimb, ai dreptate, a te victimiza sau dimpotrivă doar din cauza uneia sau alteia este o reacție adolescentină și cred că le-am avut cu toții mai mult sau mai puțin. Unii se pare că încă le mai au. Și le mai și dau drumul pe fibrele optice cu mulți baiți…
    Cât despre celelalte cuvinte, fac parte din acea categorie de oameni care consideră glumele doar glume, nu înțepături, de aceea când prind ocazia, nu le ratez. Se pare, însă, că unii le iau și le răstălmăcesc și caută, vorba aia, creier în capul greșit, ba te mai și țin minte pentru asta! Dacă ei sunt cei care vor moșteni Pământul, atunci m-am fript. La propriu!

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s