Maleficent, un film pentru femei frustrate

Toate trecem prin sublima vârstă de 16 ani. Şi ne combinăm cu câte un pulifrici nesigur, care atunci îşi descoperă sexualitatea, şi e gata să-ţi jure iubire maximă pentru a prinde prilejul să pună şi el mâna pe primul sân din viaţa lui. Şi plângem amarnic că a doua zi îl găsim jurând iubire maximă vecinei de la trei.

Unele, însă, depăşim frumos momentul, ne maturizăm şi râdem de propriile dramolete. Altele rămânem fixate în marea dramă de la 16 ani şi scriem patetisme lugubru de stupide, ca scenariul de la Maleficent.

Dacă un scenarist bărbat ar scrie în 2014 un film în care toate personajele feminine sunt proaste şi curve, l-am înjura cu clăbuci la gură. L-am acuza că atacă poziţia femeii în societate, că subminează imaginea femeii, că blablabla. Eu, pe măsură ce vedeam filmul, şi detectam frustrări de muiere părăsită în mod repetat de toţi porcii pe care a vrut să-i târască la altar, ziceam: e clar, scenaristul acestui film trebuie să fie femeie. şi cu siguranţă, femeie urâtă.

Dragă porcule, mi-ai sfâşiat tu inima, dar să vezi cum îţi bag io statueta asta până-n stomac, dacă te văd întâmplător pe stradă!”

Nu mă înţelegeţi greşit. N-am nimic cu aspectul fizic al nimănui, câtă vreme frustrările şi ofticile nu se traduc în opere de un penibil crâncen.

Maleficent e cel mai dezechilibrat film pe care l-am văzut în ultima vreme. Ideea de a umaniza eroina prin faptul că i s-a întâmplat ceva oribil în tinereţe e justă. În schimb, dacă o faci dezumanizând celălalt personaj din poveste – regele Stefan – la acelaşi nivel grotesc şi lipsit de nuanţe împotriva căruia luptai, când ziceai că vrei să umanizezi personajul, n-ai mai făcut absolut nimic.

Şi înjur în primul rând scenariul, pentru că e scris de-a dreptul infantil. Promotorii filmului au încercat s-o dreagă, punând în circulaţie doar clipuleţe care ilustrau răutatea eroinei. Exact aşa ar fi trebuit să înceapă şi scenariul propriu-zis. Cu o eroină malefică, pe care să n-o înţeleg. Şi care să mi se reveleze pe parcurs. Dacă mi se explică din prima cât e de victimă, şi cât de milă trebuie să-mi fie de ea, povestea realmente nu are unde să crească. Ceea ce se şi întâmplă.

Apoi, există numai două personaje, în tot filmul, care au suficiente vorbe-n gură încât să fie personaje, nu scheme de. Titulara şi corbul ei. Restul lumii din film face figuraţie, mai trece prin cadru, mai bea un ceai. Zânele din Frumoasa iniţială erau perfect caracterizate, cu apucături, ticuri, drăgălăşenii particulare. Cele trei zâne din oribilitatea asta de acum sunt o masă amorfă. Puteţi ruga pe oricine care a văzut filmul să vă citeze o replică a lor. Nu va putea s-o facă.

Nu în ultimul rând: în ultimele minute ale filmului, eroina îşi recuperează aripile cât de poate de simplu. Se sparge cufărul în care sunt ţinute, şi aripile vin singure înapoi. Păi, întreb eu: mai era nevoie de tot arsenalul ăla de vrăji, blesteme, spini, învârteli, farse jucate zânelor bune şi idioate, pentru o chestie care se putea recupera atât de uşor?

Şi, dacă tot suntem aici: ea, care rămăsese cu atâtea puteri magice, apariţii, dispariţii, vrăji – nu-l putea transforma pe nesimţitul de Stefan în gândac în exact secunda în care şi-a constatat absenţa aripilor, apoi să dea cu Raid şi end of story? Tot fundamentul acestui scenariu se surpă în exact un sfert de oră de la începutul filmului. Şi urmează doar eterna şi infinita demonstraţie că bărbaţii-s nişte lepre rele şi, în cel mai bun caz, doar inutile.

Fetelor, cred că a venit momentul să depăşim cultura victimizării. Shit happens. Că stai pe loc şi-ţi lingi la infinit rănile sau că depăşeşti momentul şi înveţi să nu mai pui botul la vrăjeală ca gâsca data viitoare – e decizia ta. Dar dacă un tip ar fi scris un film la fel de supărat pe femei cum e Maleficent pe bărbaţi, toată lumea ar fi scris că e un porc misogin şi un mârlan lipsit de sentimente.