Nu recunosc fiindcă mi-e frică

Text de Ana Barton

Menţiune: Ana mi l-a dat pentru o revistă pe care o s-o facem noi două şi încă câţiva, şi pentru care umblăm cu basca-n mână după finanţări zilele astea. Dar, în virtutea modului din ce în ce mai jignitor în care sunt trataţi salariaţii – vezi Pro-ul şi concedierea cu aruncare în stradă, am ales să-l public azi.

ana

Şi nu orice fel de frică. Una amestecată cu niţică superstiţie, o spaimă misticoidă de-ntrulucare a stelelor de n-o să mai ştie nici ele care şi cum s-a născut şi, mai ales, când şi cu ce scop.
Am întâlnit în ultimii doi ani neverosimil de mulţi oameni care trăiesc asta, care trăiesc aşa. Da, aleg s-o facă, ştiu. Dar ştiu şi de ce. De frică.
Să vă spun despre ce e vorba. Oamenii ăştia speriaţi de ziua de mâine, îngroziţi de aia de poimâine şi de-a dreptu’ terifiaţi de ce-o fi peste asta scriu. Fac presă de orice fel, adicătelea scriu în ziare şi reviste şi/sau lucrează-n televiziuni.
Nu sunt plătiţi cu lunile. Aşteaptă ziua de salariu ca pe Parusie, dar ziua aia vine de fiecare dată cu aceleaşi explicaţii: n-are patronu’, că e amărât, vai de capul lui. Las’ că-şi schimbă maşinile ca pe chiloţi, e amărât, nu-i treaba ta că şi le schimbă, ăia-s alţi bani, habar n-ai de chestiunile financiare, tu eşti ăla care scrie, creativul, stai şi-aşteaptă. Vor veni şi banii, se poate?
Păi, se tot poate. Că banii nu vin, iar tu aştepţi ca hipopotamu’ să plouă, să crească apa-n râu, ca să-l poţi trece. Că-ntre timp faci datorii peste tot, de tre’ să-ţi cumperi, başca, şi-o agendă nouă, că memoria ta aia monstruoasă şi invidiată de toată lumea chiar nu le mai poate face faţă.
Dacă eşti în relaţii bune cu ai tăi, ştiu şi ei măcar un pic despre situaţia asta, dacă-s relaţii de dependenţă de orice fel, atunci cunosc toate detaliile, împarţi cu ei disperarea asta-n timp ce-şi strâng toate marginile pe care le pot inventa şi te-ajută să supravieţuieşti. Dacă nu, o duci singur, căzând câte o treaptă zilnic, iar în zilele proaste, câte două-trei, cu vânătăi la noadă.
Prietenii… ah, prietenii! Unii chiar îţi sunt şi te susţin cum pot, alţii-mprăştie-n lume informaţii cât mai lăţite despre situaţia ta şi le afli şi tu, chircindu-te, când te-ntreabă unii, alţii dacă-i adevărat că nu ţi-ai luat salariul de două, trei, patru, ba chiar şapte luni. Dacă e vreunul mai performant de şapte, să spuie, ca să-l trecem pe locul unu.
De ce nu pleci tu de-acolo? Ei, sunt multe motive şi toate-şi înfig crăcişorii de acarian în acelaşi timp. Întâi, că eşti parte a proiectului ăluia de la-nceput sau de multă vreme. Ori de puţină, dar te-ai dus în el cu toate viscerele minţii tale, cu tine tot, de fapt. Nici n-ai ştiut când a-nceput să te bântuie munca ta, când ea n-a mai fost simţită ca un efort, ci-a devenit o plăcere ritmată.
Apoi, fiindcă nu poţi să ieşi din faza „nu-mi vine să cred, nu mi se poate-ntâmpla mie“, combinată cu „bine, dar eu fac mult mai mult decât fişa postului, adică-mi las epiderma pentru ăştia“. Şi, de frică, speri. E un sport anaerob care-ţi poate aduce o depresie proaspătă şi frumuşică. La-nceput, când seamănă cu reveria aducătoare de-o brumă de creativitate. Mai încolo, te-nghite şi nici nu ştii când ajungi să crezi că nu eşti bun de nimic, nu eşti în stare să-ţi găseşti de lucru, nu poţi, fir-ar!, să ieşi din situaţia asta. Nu vezi negru, vezi zid. Culoarea-i la alegere. La fel de opacă.
Cum să ieşi tu-n lume şi să spui că, de fapt, eşti un şomer care merge ca bou’ la serviciu fiindcă-i e o groază indicibilă să spună stop. O groază care dă cep unei angoase, da’ nu recunoşti nici mort. Mă rog, parcă acum ai fi viu.
N-ar râde lumea de tine, să ştie că eşti neplătit de luni de zile, că n-ai o leţcaie-n buzunar şi-ai ajuns să faci calcule pe care nici în coşmaruri n-ai crezut că le vei face vreodată? Nu, nu spui nimic. Te temi că, dacă se află, n-o să-ţi mai găseşti nimic de muncă. Lumea compătimeşte generic din vârful buzelor, dar îi respinge pe eşuaţi. Iar tu ştii, când ajungi singur cu tine, că despre asta-i vorba.
Da, mă. Eşti şi sărac, şi prost. Ba cred că balanţa se frânge la a doua, că prima se mai repară. Oricum, tătă lumea ştie, că bârfa-i supersonică, că eşti vai de mama ta. Şi, sincer, prea puţinora le pasă de tine. Majoritatea te dispreţuiesc pentru că nu eşti în stare să-ţi pui bocceaua pe umăr şi să ieşi demn pe uşă. Le e silă, cum îţi e şi ţie, pentru că te complaci. Şi, da, îţi scad acţiunile la bursa respectului. Da’ nu al lor, al tău.
Aşa că pune mâna pe-o coală A4 şi scrie-ţi lizibil demisia. Vezi să pui temeiul legal corect, art. 55 lit. b) – cu acordul părţilor, la data hotărâtă de acestea –, din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare. Nu, nu le eşti dator cu nimic. Ţie-ţi eşti. Semnează, cere număr de-nregistrare, fă o copie şi pleacă. Nu lua liftul, coboară scările din două-n două trepte. Fără să numeri.

5 gânduri despre „Nu recunosc fiindcă mi-e frică

  1. e un moment frumos dar cu ocazia asta faci un favor imens angajatorului prin a-l scuti de demersurile legale ce tb facute odata cu concedierea (eventual despaguburi, daca au fost stipulate in contract) dar si prin a-l impiedica sa faca noi angajari pe postul respectiv altor incepatori ce vor fi pacaliti; si un favor statului pe care il scutesti de plata somajului care atat cat este este dreptul tau din banii TAI ! Eu una militez (a se citi am 4 la activ) pentru dezbaterea litigiilor de munca la Tribunal. (PS-ofer consultanta gratuit)

  2. Sa-ti spun pe scurt o poveste de viata: in mod nativ sunt de formatie umanista, dar ai mei pragmatici mi-au zis de mic sa fac ceva cu mate, ca aia aduce bani. Fiind disperat ca provin dintr-o familie saraca am bagat la cap si am terminat informatica. Teoretic trebuia sa fie paradisul, dar si asa este greu sa-mi gasesc de lucru. Morala: faci ce-ti place sau ce se cere tot greu iti va fi intr-o tara ca Ro! Mi-am luat gandul de la o munca creativa sperand ca daca ma zbat in ceva ce se cere va fi mai bine. Vax!

  3. Pingback: Fight For Your Right To Party | Culcă-te, Gheorghe, culcă-te, Ioane!

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s