Petru Ivu: Portret de portretist

Orice jurnalist care a avut norocul să lucreze în presă în vremurile bune cunoaşte minim cincizeci de fotografi. Îi poate împărţi lejer în două categorii: fotografii-prinţese, care fac câteva poze, de obicei minimul necesar, din cele mai confortabile poziţii, şi se duc la băut, şi fotografii-acrobaţi, care pentru un instantaneu inedit, se strecoară în dinţii crocodilului, în gura vulcanului, în coada rachetei nucleare, ba chiar într-un sobor de călugăriţe, mimând că e o traistă cu moaşte. De cum îl vezi pe Petru Ivu la treabă, te prinzi că face parte din a doua categorie.

Îl ştiu de mult timp pe Petru. Nu pot spune că-l şi cunosc de tot atât timp, pentru că e o persoană taciturnă, aparent sobră, care fugăreşte clipe cu un aparat imens şi negru şi, chiar dacă te salută, rar te întreabă ce mai faci. E genul de om care-şi lasă munca să vorbească în numele lui. Şi ea, munca lui, nu tace nici o secundă; explorează compoziţii de lumini şi umbre, contraste, energii, cu un dinamism aparte.
Acum, însă, că îşi prezintă prima expoziţie, I Like Vunk, la Promenada, cu douăzeci şi cinci de fotografii realizate de el din concerte ale trupei respective, imprimate pe canvas, am profitat de ocazie să vorbim. Şi am vorbit într-o oră şi jumătate de cinci ori mai mult decât într-un an şi jumătate, de când ne ştiam fără să ne cunoaştem.

„Am făcut toată viaţa ce mi-a plăcut”, îşi începe povestea cu un statement intens, riscant de susţinut. „Bine, m-am lăsat prins de câteva ori în capcane – cum ar fi fostul meu serviciu, o capcană de zece ani”. A lucrat ca operator de imagine, după ce a absolvit specialitatea aferentă la Universitatea Media. Şi a reuşit să facă asta de-abia după ce şi-a convins mama, care l-a crescut singură, că nu are stofă de medic.
„Mama a fost farmacistă; visul ei era ca eu să fac medicină, să beneficiez de statutul social al unui doctor. Lucra la Marie Curie, cel mai mare spital pediatric din ţară; acolo era o farmacie internă care aproviziona tot spitalul. În copilărie eram non-stop pe acolo. După şcoală, mergeam la mama la muncă, până la patru-cinci, când îşi termina ea programul de lucru. Ea era respectată şi iubită, iar eu eram băiatul mamei; dar nu-mi plăcea să văd oameni bolnavi. Poate că n-am făcut medicina exact din acest motiv: nu concepeam să-mi petrec viaţa într-un astfel de mediu. N-am suportat niciodată atrocităţile. Nici acum nu mă uit la chestii care să-mi dea un vibe prost, ca ştirile de la ora cinci, de exemplu. Filmele de groază mi se par nişte tâmpenii.”
În plus, spune el, cariera de medic i-ar fi răpit întreaga viaţă, pe când freelancing-ul ca artist foto şi video îi permite să aibă timp pentru familie. Paradoxal pentru un copil care provine dintr-o familie divorţată, Petru îmi declară cu fermitate: „Familia e prima mea prioritate în viaţă. Pentru familie, aş face orice şi aş renunţa la orice. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să-mi văd copilul crescând fericit. Ştiu că sună banal şi nu e nimic glam şi monden în asta.”.

A căpătat curajul să-i mărturisească mamei adevărul – inapetenţa pentru medicină – abia în a XII-a, când s-a simţit sufocat de meditaţiile la chimie şi anatomie. „Nu înţelegeam, pentru că nu voiam să înţeleg!” Îşi cumpărase de ceva vreme primul aparat de fotografiat. „Aveam vreo 12 ani. Era o perioadă, prin ‚90-‚91, când produsele din magazinele de stat rămăseseră la preţul de dinainte de revoluţie. Aparatul costa vreo 1100 de lei – un salariu pe vremea lui Ceauşescu, dar, în ‚91 era deja inflaţie şi salariul mamei ajunsese la 5000 de lei. Am pus bani deoparte şi mi l-am luat.”

Pe atunci, însă, nu obţineai un şir de jpg-uri frumoase pe care le descărcai direct în folderul adecvat. Trebuia să scoţi filmul pe întuneric din aparat, îl puneai în tancul de developare şi-l băgai zece minute în lichidul revelator, îl spălai cu apă, îl uscai şi obţineai negativul. Acesta trebuia imprimat pe hârtie fotografică. „Mi le-am cumpărat pe toate. Pe unele mi le-am construit. Tancul de developat era practic o cutie de plastic cu o spirală. Aparatul de mărit l-am improvizat eu. Aveam un aparat rusesc de proiectat diapozitive, cu care proiectam negativul pe hârtia fotografică. Rezultatul nu era chiar ce trebuia; dar era un punct de plecare.” Apoi, de ziua lui, a primit de la tatăl său un aparat de mărit. „Pe vremea aia, tata şi eu ne vedeam rar. De ziua mea, de ziua copilului şi de Crăciun. Mă întreba de fiecare dată ce cadou să-mi cumpere, iar eu aveam pregătită, de fiecare dată, câte o dorinţă mai costisitoare”, recunoaşte Petru râzând.
Pe atunci, studia la Şcoala de Artă şi era obsedat de tehnică şi de corectitudine. „Mai târziu, am înţeles că, dacă vrei să dai un produs artistic, trebuie să ştii unde să încalci cu bună ştiinţă regulile.”

În ultimul an de liceu, i-a mărturisit mamei că nu va da la medicină. „Eu te mai sprijin un an de zile, îţi iau meditaţii la ce vrei tu, iar dacă nu intri la cinematografie, te priveşte!”, a spus ea. A dat admitere la clasa lui Andrei Blaier, la Universitatea Ecologică. „Iniţial am intrat la regie; dar după ce m-am prins ce şanse are un tânăr regizor de film în România, m-am transferat la imagine. Să am o meserie stabilă, decent plătită”.
Şi pe la finalul primului an, Adrian Sârbu a înfiinţat Universitatea Media şi a preluat întreaga clasă. „Studiam în Buftea, chiar pe platourile de filmare, iar cu carnetul de student aveai acces prin tot Pro-ul. Te întâlneai cu Costa Gavras, care făcea pe atunci un film aici. Te puteai angaja în echipele de filmare. Tu însuţi filmai în Buftea”.
Petru nu s-a angajat prin Buftea, pentru că avea o preocupare mai incitantă. „Cam în ‚97, eu şi prietenul meu Cristi (Beiu, n. r.) am înfiinţat o trupă de rock, Verso. Singura parte cu care nu m-am descurcat a fost părul lung. Nu mi-l suportam fizic. Nici nu se potrivea cu faţa asta rotundă, ca o minge.”

Au scos două albume; au şi avut câteva hituri. „Am fost un one-hit wonder. Vârful carierei noastre a fost în 2003, când soţia mea Violeta, care pe atunci era prietena mea, a participat la Big Brother, pe Prima TV. Îşi luase cu ea o casetă a noastră şi îi înnebunea pe ăia cu trupa asta care cântă demenţial. Logic, totul cădea la montaj. Pe de altă parte, mă tot invitau să mă pună în situaţii de-alea cu fraze rupte din context: „Ia uite ce-a zis Violeta despre tine!”. Ajunsesem să-i evit cât puteam. Apoi, de ziua mea, m-au invitat cu promisiunea că nu va exista nici o intrigă, şi au pus unica noastră piesă de succes, piesa Vreau. Şi, pentru că Big Brother avea audienţe uriaşe, toată ţara a auzit piesa aia şi a văzut-o pe Violeta plângând. A fost un succes imens. Radiourile au început să dea piesa. Iar la ieşirea Violetei din casa Big Brother, am aşteptat-o noi, cu trupa, cântând. A fost un moment superb, record de audienţă al show-ului. Au urmat vreo o sută de concerte, invitaţii, propuneri…”

Şi totuşi, au ratat momentul de glorie. „Noi eram rockeri, cântam destul de dur. Lumea voia ceva în genul piesei respective, stil Direcţia 5. Am dat un al doilea single, unul ironic, care nu avea nimic din romantismul primului. I-am zis Sirop. Versurile erau aşa: Ce bine ne-am înţelege noi doi / Dacă n-am fi atât de beţi amândoi. Cum ar veni, ne-am dat singuri foc la valiză. Ultimul concert l-am avut în februarie 2005.”

După facultate, contrar aşteptărilor studenţilor, Pro-ul nu i-a angajat. Printr-un lanţ de cunoştinţe, Petru l-a cunoscut pe Petre Năstase, cel mai în vogă regizor de videoclipuri al momentului, şi a început o colaborare asiduă. „Am lucrat ca asistent de cameră la vreo douăzeci de producţii. Un clip impresionant pentru mine a fost Lenea al formaţiei Desperado. S-a filmat la Castel Film, unde se trăsese cu câteva săptămâni în urmă un western american şi rămăseseră decorurile. Strada aia, ca în filmele copilăriei mele, cu John Wayne şi Clint Eastwood. Aveam o macara cu un braţ de şapte metri, şi filmam de sus. M-am simţit minunat”.

Apoi, s-a angajat la TVH, unde a lucrat cam zece ani. „Acolo mi-am mai completat cultura generală. Am făcut documentare şi portrete ale multor oameni; scriitori, oameni de ştiinţă, artişti. I-am cunoscut pe Mircea Micu, Corneliu Leu, Adrian Păunescu.” Primii şase ani au fost fascinanţi; apoi, a început să se simtă criza din media românească, iar după câţiva ani în care a sperat că lucrurile se vor redresa, Petru s-a retras. A devenit freelancer. „I-am reîntâlnit pe Vunk exact în ultimul meu an de TVH, când jobul ăla devenise un chin, o corvoadă fără orizont, în punctul când mă întrebam exasperat dacă îmi voi petrece următorii zece ani făcând aceeaşi chestie şi simţeam că am mult mai multe de spus.” Colaborarea cu trupa l-a ajutat să se echilibreze ca freelancer.

Acum, s-a specializat în fotografii de concert. „M-am uitat mult la reviste din afară, la imaginile acelea fabuloase cu Queen, Pink Floyd, Rolling Stones. Cei care făceau pozele acelea legendare erau ei înşişi nişte artişti.”
Îl ajută faptul că a petrecut mult timp pe scenă. „Trebuie să cauţi unghiuri de fotografie care să nu fie comune. Îmi place să caut stări şi acţiuni care nu se mai repetă. Îmi place să prind dinamica unei mişcări.” Scoate mobilul şi începe să-mi arate o serie de poze, descriind cum anume a captat-o pe fiecare în parte. Îmi mărturiseşte că îi displace fotografia de studio. „Deşi ai senzaţia unui control mult mai accentuat, eşti, totodată, extrem de limitat.” Dar, pe lângă joburile de la concerte, e încântat să experimenteze în cât mai multe direcţii. Ia din nou mobilul şi-mi arată clipul formaţiei The dAdA, Love pe Lovele. „L-am tras dintr-o singură dublă, one-shot steady cam, în Vamă. A fost viziunea regizorală a Violetei, soţia mea”. Apoi: un shooting de fashion, câteva coperţi de revistă, imagini dintr-un pictorial cu Valentina Pelinel. Proiecte diferite, dar cu un element comun: o imagine à la Petru Ivu.


Foto: Petru Ivu.

Un gând despre „Petru Ivu: Portret de portretist

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s