Întâmplări cu Mircea şi Alexandra

Ea e fragilă, aparent copilăroasă, şi are timiditatea aceea neliniştită, specifică oamenilor care au enorm de multe de spus şi nu găsesc cuvinte. El are ochi albaştri şi o bonomie relaxată, de om care a făcut lucruri multe şi frumoase, şi nu are nimic de reproşat nici sieşi, nici altora.

 

Ea e înduioşător de mică, de tânără, adeptă a unui elitism sever care a plasat-o într-un nemeritat underground. Are o voce atât de frumoasă, încât ar putea cânta şi Melc, melc, codobelc; oricum ar suna ca o arie din rai. El e “vinovatul fără vină” al folkului românesc, unul dintre combatanţii care au rezistat osificării creierelor din comunism cu eterna armă a oamenilor inteligenţi: umorul subversiv.

 

Împreună, formează unul dintre cele mai improbabile şi, taman de aceea, captivante duete din muzica românească. Ceva se întâmplă, în mod sigur, cu Alexandra Uşurelu şi Mircea Vintilă. Iată ce.

 

Cum v-aţi întâmplat unul în cariera celuilalt?

MIRCEA: Discutam cu nişte prieteni ai mei despre artişti tineri care funcţionează exact ca noi pe vremuri, adică, underground, nedifuzaţi de radiouri şi TV, fără să investească cineva în ei. Şi unul dintre aceşti prieteni mi-a zis: „Ia ascultă aici!” şi mi-a dat piesa Alexandrei, Preţul corect. Am fost uimit de vocea Alexandrei. Şi, pregătindu-mă de concertul de la Hard Rock Café, precum şi de Remember Florian Pittiş, care va avea loc pe 27 aprilie, am vorbit cu organizatorul: „Ce bine că mai inviţi voci tinere! Ascult-o pe Alexandra Uşurelu”. Şi mi-a răspuns: „Mie-mi spui de Alexandra Uşurelu? Au fost la noi anul trecut!” Am zis: „Şi eu aş vrea s-o invit într-un spectacol al meu.” Şi mi i-a prezentat pe Alexandra şi pe Bobby, producătorul ei. Intemţia iniţială era să cântăm împreună un cântec al Alexandrei şi unul al meu. Dar Bobby ne-a propus piesa asta, Ceva se-ntâmplă cu noi. Am primit piesa, am învăţat-o, şi, în aceeaşi seară, ne-am şi întâlnit să repetăm.

ALEXANDRA: Stăteam aici, în studio, chiar pe scaunul ăsta, şi nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Pentru mine, era un moment istoric. Acasă, când eram mică, tatăl meu cânta mereu piesele domnului Vintilă. E muzica pe care am crescut. Evident că momentul ăla a însemnat foarte mult pentru mine.

Se resimte diferenţa dintre generaţii?

MIRCEA: Pentru mine, nu e nici o diferenţă. Totul e să simţi piesa şi, totodată, numitorul comun. Alexandra, de exemplu, are o voce cu totul specială. Ea trebuie să cânte piese care să-i pună just în valoare această voce.

Sugeraţi că nu vă vedeţi, de exemplu, cântând împreună Constantin şi Veronica, cu Alexandra pe post de Pittiş :)) ?

MIRCEA: Hahaha, nu.

Nici ţie, Alexandra, nu ţi-ar plăcea asta?

ALEXANDRA: Nu prea mă văd făcând asta. 🙂 Să-ţi răspund la întrebare: nu prea simţi diferenţa de generaţie când direcţia şi scopul sunt comune. Chiar dacă venim din lumi diferite, sufletul e acelaşi.

Ceva se întâmplă cu noi, în mod cert; care e prima întâmplare din viaţa voastră de care vă aduceţi aminte?

ALEXANDRA: Eram foarte răsfăţată şi foarte năzdrăvană când eram mică. Eu aveam cinci ani, sora mea avea unul. Eram pe stradă; voiam să-i arăt unei prietene că pot să sar mai sus decât ea, aşa că am pus-o pe sora mea în cărucior. Din greşeală, căruciorul s-a răsturnat, sora mea a căzut din el, iar eu mi-am spart buza. Ştiu că sunt un om timid, dar am dorinţa asta de aventură, şi vreau să arăt că pot, chiar dacă se lasă cu cicatrice.

MIRCEA: Eu ţin minte că, împreună cu prietenii mei, furam cireşe din curţile oamenilor. La un moment dat, ăia s-au enervat atât de tare, încât au pus pe copaci panouri cu „Cireş otrăvit”. Bineînţeles că din „cireşii otrăviţi” furam cel mai mult.

Care a fost primul instrument muzical pe care l-aţi studiat?

ALEXANDRA: Eu acum studiez chitară cu Mariano Castro, un minunat muzician argentinian care face parte din bandul nostru. El a fost nominalizat de două ori la Latin Grammy Awards, împreună cu trupa lui, Narcotango. A predat şi pian, şi chitară în Argentina.

MIRCEA: Primul meu instrument a fost vioara. M-a învăţat naşul meu era dirijor într-o orchestră simfonică şi cânta şi la vioară. Am dat examen, în ciclul primar, la Şcoala Nr. 3, unde se predau muzică şi arte plastice. N-au fost locuri la vioară şi am intrat la violă. Apoi, tata mi-a făcut cadou o chitară, iar naşu’ m-a învăţat să cânt la ea ciupind, în stilul spaniol.

 

Pentru ce trupă aţi făcut prima pasiune?

ALEXANDRA: Pasărea Colibri.

Ce răspuns diplomatic, de delegaţie de miniştri aflată în vizită la înalt nivel!

ALEXANDRA: Nu, serios! Tata era mare fan. În liceu, cânta repertoriul celor de la Pasărea Colibri şi sigur cucerea multe fete cu asta.

MIRCEA: Eu, în tinereţe, am prins o perioadă formidabilă din punct de vedere muzical. Apăruseră The Beatles, The Rolling Stones, The Kinks. Eu am fost mare fan The Rolling Stones. Chit că Beatleşii erau băieţii buni, iar Stoneşii, băieţii răi, mie îmi plăceau mai mult.

 

iiiiiii

Photo: Lorena’s iPhone

Care e cel mai surprinzător lucru care vi s-a întâmplat, muzical vorbind?

ALEXANDRA: Mie mi se întâmplă să fiu atât de emoţionată de atmosfera de la concerte, de zâmbetele celor din sală, încât simt că mi se umple sufletul. O dată a fost atât de copleşitor, încât n-am mai putut cânta versul care urma. Am făcut o pauză, oamenii şi-au dat seama, m-au iertat şi cred că s-au şi bucurat, apoi am continuat povestea.

MIRCEA: La emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac şi a lui Geo Limbăşanu, l-am descoperit pe Bob Dylan. El cânta pe atunci la voce, chitară şi muzicuţă. Atunci am avut revelaţia că se poate şi aşa. Până atunci,fusesem solist vocal; mă jucasem şi cu chitara, dar în timpul meu liber. Şi pe atunci, dotările nu erau ca acum. N-aveai chitare, n-aveai staţii, n-aveai microfoane. Eu, pentru că veneam cu propriul meu microfon, eram tare de tot. După ce l-am văzut pe Dylan, am început şi eu să cânt la voce şi la chitară concomitent.

Apropo de răspunsul Alexandrei; cum vă gestionaţi emoţiile?

ALEXANDRA: Te bucuri că poţi să le ai.

MIRCEA: E o stare specială, dar nu ştiu dacă o pot numi emoţie. La vârsta mea…

De ce întâmplare vă temeţi cel mai mult?

ALEXANDRA: Să-mi pierd sănătatea. E lucrul de care mă tem cel mai tare.

MIRCEA: Da, să nu mai pot să cânt. Mi s-a şi întâmplat recent, într-un turneu în Canada. Am făcut laringită, poate şi din cauza aerului condiţionat din avion. Nu puteam suspenda spectacolul. A fost foarte greu.

Care e cel mai entuziast gest care vi s-a întâmplat, din partea unui fan?

ALEXANDRA: La multe concerte, primesc flori. Cineva, care ştia că-mi place Sting, mi-a adus cadou un CD cu ultimul album al lui Sting. Altcineva mi-a adus un lănţişor.

MIRCEA: Vine o dată la mine o fată să-i dau un autograf. „Cum te cheamă?” „Codruţa”. „Gata, Codruţa, hai să scriu ceva”. „Păi nu pentru mine, pentru bunica mea. Vă ştie toate cântecele şi le şi cântă.” Am fost complet dezamăgit: „Da’ tu nu vrei un autograf?” Altădată, cineva extrem de emoţionat: „Îmi daţi şi mie un autograf? Sunteţi fanul fiicei mele!”

Ce planuri muzicale comune aveţi?

MIRCEA: Totul a mers atât de rapid… Joi, la Palatul Ghica, va avea loc spectacolul Alexandrei, unde apar şi eu cu două piese. E minunat să fim în acest spectacol împreună. Dar, pentru a avea o colaborare mai amplă, trebuie să compunem mai mult, să creăm un spectacol. Un spectacol care să aibă o atmosferă aparte, plecând de la vocea Alexandrei.

Tu ce zici de asta, Alexandra?

ALEXANDRA: Eu sunt de acord.

 

 

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s