Romance, nu chicklit!

Întotdeauna mi-am dorit să intervievez o autoare de siropoşenii, să văd cum se raportează pe interior la propria muncă. Şi când a venit Cecelia Ahern în România, chiar am făcut acest lucru.

Multă lume desconsideră chicklit-ul. Ce zici de asta?

CECELIA: E loc pentru orice pe lume. Şi e loc de orice gen literar pe rafturi. Cărţile mele se vând în milioane de exemplare în jurul lumii, pentru că scriu despre emoţii, iar oamenii se pot regăsi în chestia asta. Dacă scrii lucruri care alienează majoritatea, nu înseamnă că-s neapărat mai bune. Şi mai e un lucru: nu alegi să scrii într-un anumit stil. E, pur şi simplu, vocea ta. Urăsc cuvântul „chicklit”.

De ce?

Pentru că sunt femeie. Nu sunt o puicuţă (chick, n. r.), sunt scriitoare. Nici cititoarea nu e o puicuţă, ci un om care citeşte o carte. Sigur, e un termen inventat de un bărbat. Orice ar face o femeie, trebuie să i se pună o etichetă. Dacă un bărbat scrie un roman de dragoste, e roman de dragoste şi gata. Dacă o femeie scrie un roman de dragoste, e chicklit. Nu e corect.

Care e explicaţia ta pentru fenomenul ăsta?

Plăcerea unora de a condamna orice ar face o femeie. Romanele mele sunt diferite. De exemplu, One Hundred Names nu e un romance. E povestea unei jurnaliste care încearcă să-şi regăsească pasiunea pentru scris. Şi, da, alteori scriu poveşti de dragoste. Sunt mândră de asta. P.S: I Love You e o poveste de dragoste. Dar şi poveştile mele de dragoste diferă între ele.

P.S. I Love You e cartea ta cea mai celebră, cea care a fost ecranizată cu Gerard Butler şi Hillary Swank. Ai simţit o creştere a vânzărilor după lansarea filmului?

Da. De aceea mă bucur că a fost ecranizată. Dincolo de plăcerea de a fi pe platou, uitându-te la actori mari care interpretează personaje concepute de tine. Ceea ce vrea orice povestitor e ca plăsmuirea lui să ajungă la un public cât mai amplu, şi de aceea, după apariţia filmului, cartea a fost relansată, iar eu am pornit din nou în turneu, s-o promovez altor oameni. E visul oricărui scriitor. Alteori, ţi se solicită drepturile, dar filmul nu se face. E un risc permanent. S-a ecranizat acum şi a doua mea carte, Where Rainbows End, iese pe ecrane la anul. Îi are în rolurile principale pe doi actori tineri şi geniali, Lily Collins, care a făcut Mirror, Mirror, şi  Sam Claflin, din The Hunger Games.

Stai aşa! Ai asistat la filmările cu Butler şi Swank?

Au fost uimitori. Mai ales Hillary Swank, care are atâta forţă, şi care poate juca orice. I-a dat personajului o cu totul altă greutate, o profunzime care a pus povestea în cu totul altă lumină. Putea fi şi altfel, putea fi un romance simplist.

Povestea aia este despre pierderea partenerului de viaţă, deci nu prea are cum să fie simplistă, oricât ai vrea.

S-ar fi putut. Nu ştii niciodată cum va fi filmul, asta-i teribil.

Ce te-a inspirat? Ai pierdut şi tu o persoană iubită?

Da, a fost dureros să scriu cartea aia. Dar treceam prin ceea ce am numit „criza sfertului de viaţă”. Aveam 21 de ani şi treceam printr-o perioadă foarte deprimantă a vieţii mele. Nu ştiam ce va fi cu mine, încercam să-mi dau seama cine sunt şi unde mă duc. În momentele acelea, teama mea cea mai mare era că i-aş putea pierde pe oamenii pe care-i iubeam şi de care aveam o nevoie disperată. Şi am proiectat teama asta în carte.

Dar de ce să-i pierzi?

Oricine poate pierde pe oricine, în orice clipă. Şi orice om va pierde, într-un moment al vieţii sale, o persoană pe care o iubeşte. Şi în momentul ăla, mă întrebam: „Există oare vreun mod de a-i păstra aproape, chiar şi după moarte?” Şi n-am scris o poveste cu stafii; pentru mine, scrisul e o activitate valoroasă. Când un om îmi scrie, o parte a sufletului său rămâne pe hârtie, iar eu vreau să păstrez asta. De aceea m-am gândit la scrisori, ca mod de comunicare cu cel care s-a stins.

Proiectezi adeseori prezentul tău într-o carte?

Tot ce scriu are legătură cu ceea ce mi se întâmplă într-un anumit moment al vieţii mele. Nu e o descriere exactă a experienţelor mele; cărţile mele nu sunt despre mine; ci o reflectare emoţională a punctului în care sunt. Eroina îşi pierde identitatea atunci când soţul ei moare; nu mai ştie care e locul ei în lume. Exact starea mea de atunci. Doar că m-am folosit de o poveste cu doliu, să o relatez.

Am văzut că ai studiat Jurnalismul. De ce n-ai început să-l practici?

Scriu doar din pasiune. Nu pot spune o poveste dacă nu o simt şi dacă nu mă mişcă.Nu e vorba doar de o poveste credibilă, ci de una căreia să-i dai viaţă. Pe când revistele şi ziarele scriu de multe ori ce cred ele că vrea să citească publicul. Asta mă deranjează. Dacă nu crezi în ce scrii, e impostură.

Şi problema vânzărilor?

E o falsă problemă. Scrie lucruri care te ard, dă-le viaţă şi vei transmite şi altor oameni bucuria de a te citi. Culmea, după cartea asta, au început editorii să mă preseze: Mai scrie o poveste de dragoste, mai scrie o poveste de dragoste! Iar eu le explicam: Nu vreau să mă repet, vreau să scriu ce simt! Lucruri unice, diferite! Vreau să am propria mea voce, nu să fac ce ziceţi voi!

E minunat că ai personalitate, dar nu crezi că ar trebui să acorzi atenţie şi părerii unui editor?

Când scriu, eu aleg ideea, pentru că eu îmi dau seama ce funcţionează. După ce termin câteva capitole, le trimit editurii. Atunci, pot spune „da” sau „nu”, atunci sunt pregătită de păreri. Când există deja un nucleu. Atunci, ei sugerează schimbări, pe care eu pot să le accept sau pot să le refuz. Alegerea îmi aparţine. De cele mai multe ori, accept corecturile pe text, pentru că ştiu că scriu foarte repede şi tind să fiu neglijentă. Dar nu pe cele legate de idei; e cartea mea, eu o scriu.

De ce jurnalism?

Tata a fost politician. Pentru un timp, a fost chiar primul ministru al Irlandei. Am crescut înconjurată de jurnalişti. Îmi plăcea faptul că erau mereu conectaţi la realitate. Iar tata era un workoholic autentic. Ne petreceam zilele călătorind prin ţară şi întâlnind nenumăraţi oameni, cu nenumărate poveşti. Oameni care, spre deosebire de noi, îşi trăiau propriile vieţi şi habar n-aveau ce se întâmplă în restul ţării şi în restul lumii. A fost cea mai bună pregătire pentru un viitor scriitor. Şi cred că aceste poveşti, amestecate cu roadele imaginaţiei mele, mă hrănesc şi azi.

Într-o vreme, ai fost şi cântăreaţă.

Da, într-o trupă. Eram îngrozitori. Eram la facultate. Întâi am muncit la un magazin, pentru bani de buzunar, apoi în weekenduri, au început să apară aceste spectacole…

Tu, fiică de prim ministru, munceai la magazin?

Bineînţeles. Poate că în alte ţări treaba stă altfel, dar noi eram o familie normală. Şi am început să cânt şi să dansez. Am intrat în trupă, am participat şi la Eurovision-ul local. A fost un eşec teribil. Asta ne-a şi destrămat. Colega mea de trupă a devenit actriţă, iar pe băieţi nu i-am mai văzut niciodată. Dar dacă nu ne destrămam, nu ajungeam autoarea de azi.

Un muzician nu poate să şi scrie?

Nu într-un anturaj ca al meu de atunci. A fost o perioadă foarte stupidă. Veselă, dar superficială. Scrisul presupune o anumită linişte, dacă vrei să-l faci bine. M-am concentrat pe studiu, mi-am luat diploma. Acum, mă interesează mai mult ideea de a deveni producător TV. Munca asta mi se pare fascinantă.

Ştiu că ai produs recent un serial TV.

Da, am pitch-uit o idee studiourilor din LA şi am convins. Samantha Who? a rulat doi ani pe ABC, între 2007 – 2009. Am lucrat minunat cu un scenarist american, Donald Todd. Dar am greşit, pentru că m-am întors în Irlanda şi am continuat să lucrez pe mail cu Donald, lăsându-l pe el să fie eroul de la faţa locului – şi aportul meu a părut mai modest decât era în realitate. Data viitoare când produc, voi fi mult mai vizibilă.

Primul roman l-ai scris după ce te-ai lăsat de muzică?

Terminasem şcoala şi eram dezorientată. Ţi-am povestit. Apoi, mi-a venit ideea cărţii şi am început să lucrez la ea cu pasiune. Brusc, nefericirea dispăruse. Mama, încântată că mă vede concentrându-mă, în sfârşit, pe ceva, a fost extrem de cooperantă. M-a ţinut acasă până am terminat cartea. Iar cartea a fost un succes neaşteptat. Încă de la primele trei capitole pe care le-am trimis unui agent, care a acceptat pe loc să mă reprezinte. După o lună sau două mi-a obţinut un contract în Marea Britanie, apoi unul în State. Lucrurile au venit repede şi au fost copleşitoare. De atunci, sunt scriitor profesionist şi nu a mai trebuit să caut alt job.

Te-ai simţit ca o vedetă de cinema?

Nu. Sunt lumi diferite. Oamenii îţi recunosc numele, dar nu te ştiu după figură. Cert e că, brusc, m-am pomenit cu o carieră. Asta m-a mobilizat teribil. Am terminat a doua carte înainte ca prima să vadă lumina tiparului. Şi am tot scos cărţi pe bandă rulantă, pac-pac-pac, una pe an.

Cum poţi fi atât de prolifică?

Mă concentrez foarte bine. Simt cumva că asta e sarcina mea pe pământ. Şi poate că nu toate cărţile mele sunt apreciate în egală măsură, dar pot să-ţi spun că toate au fost scrise din tot sufletul. Trebuie să scoţi cărţi cu regularitate, pentru ca publicul să nu te uite.

Un gând despre „Romance, nu chicklit!

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s