Pusu’ sufletului

Ce mă enervează pe mine maxim la mahalaua culturală bucureşteană este că oamenii scriu unii despre alţii strict pe bază de cârdăşii şi amiciţii. Dacă-s tovarăşi de beri, se iubesc şi se pupă-n bot din condei; dacă se urăsc de moarte, de obicei dintr-o tâmpenie irelevantă, se fut reciproc în gură. Şi toate judecăţile de valoare cad pradă unei subiectivităţi penibile şi amatoriceşti.

De aceea scriu de bine despre oameni pe care nu vreau să-i revăd în viaţa mea – dacă scot produse artistice lăudabile. (Singurele pe care le ignor sunt cele care mi-au încălcat copyrightul. Gen, sugi pula dacă tu crezi că furi de la mine şi apoi tot eu vin să-ţi laud capodopera construită pe ceea ce ai furat de la mine.) Vreau să judec opere după criterii estetice şi valorice clare şi, indiferent de relaţia cu autorul, despre care voi afirma în continuare că e un jeg cu ochi, să le acord statutul pe care-l merită.

Cristian Tudor Popescu nu face ca mine. El, dacă îl urăşte pe Mungiu, simte că musai trebuie să-şi şteargă bocancii de filmul omului. Şi, pentru că tehnic şi artistic nu avea ce zice – oricât de chiţibuşar să fii, filmul ăla e, în afară de nişte vorbe de om suprapuse peste scârţâit de ciutură a fântânii – IMPECABIL, a dat-o pe aia cu pusu’ sufletului. Că uite, n-a pus Mungiu suflet în film, şi asta îl lasă nesatisfăcut pe marele critic de arte frumoase, mediocre şi boccii.

De când plm se exprimă un intelectual in terms of pusu’ sufletului, ca o precupeaţă din Ciorogârla? Nu pot decât să presupun că încerca să se refere la dihotomia narator implicat / narator detaşat. Care, subliniez, e o opţiune artistică. Nu e mai rău pe scara valorică să fii narator detaşat decât să fii narator implicat. Depinde unde duce opţiunea. Punct. Numai gospodinele telenoveliste din Văscăuţii de Vale au ieşiri de genul: Gigele, n-ai pus destul suflet când mă futeai. 

Să categoriseşti un film pe bază de pusu’ sufletului mi se pare o dovadă de incultură sinistră şi de amatorism hidos.

Partea proastă e că toate vacile inculte de pe net au preluat-o pe asta cu „pusu’ sufletului” şi au transformat-o în lozincă. Iar când o vacă de-asta îl citează pe Caranfil – cel mai detaşat autor din istoria filmului românesc – drept exemplu de „om care pune suflet”, în timp ce Mungiu – cel care, vizibil, construieşte enorm pe potenţialul de empatie al fiecărui personaj – „nu pune suflet” – mă umflă tot râsul din univers.

Cristian Tudor Popescu, pentru calitatea şi profesionalismul propriului scris, controlează apucăturile provinciale de tip „a pus suflet / n-a pus suflet”. Iubeşti un om? Scoate-l în oraş, fă-i cinste, gâdilă-l la testicule şi aşa mai departe. Îl urăşti? Înjură-l, dă-i SMS-uri cu „să moară mă-ta”, bârfeşte-l şi aşa mai departe. Dar SEPARĂ VIAŢA DE OPERĂ. Abia asta te face autor profesionist, cu coloană vertebrală, şi nu larvă postacă pe net.

18 gânduri despre „Pusu’ sufletului

  1. Asta este o atitudine generală a tuturor impotriva tuturor…se știe. Antenele înjura B1, Badea pe Banciu, Banciu pe Voiculescu, toți pe Basescu, care e de vină pentru tot, care îl înjura pe Ponta…nici nu mai contează dacă toți aceștia au facut (măcar o dată) ceva bun la un moment dat pentru ca sunt noroiți (muiți cum ar zice cineva :)) la grămadă. De ce ar fi în cazul de față altfel ?
    Partea proastă e că din inerția aruncatului cu ouă în capul celuilalt nu vom mai ști niciodată când critica e pe bune…

  2. Dacă e o obiecţie absurdă faţă de filmul lui Mungiu, asta e, că n-ar fi pus suflet. Nu discut dacă e mai bine sau nu să pui suflet ci că toate, începând de la alegerea subiectului, până la fiecare imagine şi aşchie de vopsea sărită şi cuvânt rostit în film, transmit durerea (neclamată) a lui Mungiu faţă de realitatea prezentată.

    • deci, narator implicat, zice criticul nesuferit şi rece din mine.

      muie Cristian Tudor Popescu, zice durerea (neclamată) din criticul nesuferit şi rece, dar profesionist, faţă de confraţii săi sugători de pulă.

  3. Ha, frumos, CTP-ul loveste din nou! Ok, Dupa dealuri – ca si Dl. Lazarescu – se incadreaza in noua cinematografie teoretizata de Von Trier si Vinterberg in faimosul manifest Dogma 95. In esenta miscarea propune un film nepervertit de mijloacele tehnice, fara coloana sonora, cu decoruri reale, nefalsificate de constructia in studio, fara efecte de lumina, fara o imagine studiata si polizata, cu un joc actoricesc frust. Pusul sufletului e tocmai IMPOTRIVA acestui spirit de cinematografie bruta. Evident, Dupa dealuri nu e un Dogma 90 suta la suta, dar se revendica de-acolo. Am face bine sa cunoastem aceste aspecte inainte de a judeca un film, iar CTP-ul ar trebui sa se informeze oleaca. Artistic vorbind, ca limbaj cinematografic, filmul lui Mungiu e pe masura talentului sau. Fiti siguri ca cei de la Cannes n-au avut in vedere ‘pusul sufletului’, ci criterii ceva mai pragmatice ca montaj, scenariu, interpretare etc. CTP-ul ar fi putut sa se lege de gafele imense in maniera Dan Brown, presarate la tot pasul. Sunt sigur insa ca la Mungiu gafele vin din nestiinta, in timp ce la Dan Brown din perversitate. De aceea l-as privi pe conationalul nostru cu mai multa ingaduita la capitolul veridicitate.

    • şi, for your information: un film de ficţiune NU e lucrare de doctorat în teologie ortodoxă. aşa cum nici o carte de ficţiune nu e.

      înainte să ţineţi teoria complexă a chibritului, încercaţi să pricepeţi diferenţa simplă între documentar şi film de ficţiune. It will be useful.

  4. S-ar putea sa ma insele memoria, dar am vazut filme de fictiune bine documentate, dupa cum am vazut si documentare facute cu piciorul stang. As putea chiar sa dau cateva exemple, in care fictiunea se impleteste cu fapte absolut reale, verificabile. Ce ma deranjeaza pe mine e aceasta pretentie de veridicitate, intretinuta oarecum si de Mungiu, in care avem o optiune a unui artist intr-un mediu care se vrea real. Nu, filmul are putine legaturi cu realitatea. Cei care mai fac cateodata un tur al manastirilor sau mai calca print-o manastire simt ceva artificial. Filmul este opinia sa de artist, dar manastirea e abracadabranta iar personajele se comporta ca venite cu pluta pe Siret. Forma de ‘cinematografie reala’ a noului val nu face decat sa intretina confuzia, iar efectul e pe alocuri hilar. Netul deja crapa sub comentarii de genul ‘o radiografie a fenomenului monahal romanesc’ sau ‘o analiza lucida’ Frumos, nu? Nimeni nu sufla un cuvant de fictiune. Nu-i problema, se vor regla lucrurile. S-au reglat si cu Dan Brown. Fictiune, asta e cuvantul de ordine. In rest, cinematografic, vorbim categoric de o capodopera si de un regizor imens.

    P.S. : 7 ani in Tibet e un film comercial, bun, nu o capodopera ca filmul lui Mungiu, dar nu ridica semne de intrebare la capitolul vreidicitate. Tot fictiune, dar una destul de bine documentata si lipsita de gafe. Deci se poate.

    • Greşeşti şi tu, şi Lorena. Vorbiţi de un film. Eu n-am avut senzaţia asta. Am stat două ore jumate teleportat într-un mediu unde n-am văzut actor, n-am văzut regizor sau altele din astea.
      Nu înseamnă că am văzut mânăstirile, ci o mânăstire anume şi nişte oameni anume.

  5. Asta se intampla pentru ca nu cunosti cum arata o manastire reala, deci nu poti face o comparatie intre cele doua. Nu e o manastire anume, ci o manastire fictionala (aici Lorena are mare dreptate: e o FICTIUNE – vine din latinescul ‘fictio’ = a nascoci), inventata, fara prea multe paralele cu realitatea. Cata vreme totul se pastreaza in planul fictiunii e ok, insa filmul naste confuzii grandioase, de tipul „radiografie” sau „analiza lucida”.

    • Fără a fi călugăr, am cunoscut multe mânăstiri, şi nu doar ca turist.
      Încerc să fac distincţia dintre ficţiune şi realitate şi nici nu mă sperii când stau la film şi vin caii galop spre mine.
      Ce am văzut au fost reprezentări plauzibile ale unor realităţi existente.
      Aş fi vrut şi eu să fie ficţiune totală filmul ăsta, mai ales partea cu fata care a murit.
      Îmi aduci aminte de cineva din partea bisericii pe care l-am auzit la radio indignându-se: „Filmul ăsta nu trebuia făcut, fiindcă la noi nu există aşa ceva!” Ba chiar există, fata a fost ucisă şi exorcistul a ajuns la Ghe.
      În schimb, n-am auzit indignări bisericeşti la adresa realităţii care a inspirat filmul.

  6. Filmul asta trebuia facut si toti se asteptau ca cineva sa-l faca, dar tocmai pentru ca subiectul este delicat filmul trebuia facut cu o anumita atentie. Un pas important este tocmai comunicatul BOR. Cu riscul de a-mi atrage cine stie ce eticheta, pot spune ca acest comunicat este foarte clar, foarte logic, si se gaseste pe net. Dar evident ca tu nu-l cunosti, asa ca voi incerca sa-l sintetizez. Comuncatul este extrem de interesant si important, pentru ca exorcismul este o raspandita in crestinism, inclusiv in catolicism. Pe scurt, BOR – repet, nu doar din punctul ei de vedere, ci din punct de vedere universal crestin – arata ca practica exorcizarii consta in citirea unor simple rugaciuni, asemanatoare cu rugaciunile citite color bolnavi. Legatul, bataia, infometarea nu intra in canoanele (sau legislatia daca vrei) acestei practici. Cei care o fac nu respecta canoanele crestine si isi depasesc in mod clar atributiile. Nu e nimic misterios aici, nu-ti trebuie zece facultati de teologie ca sa pricepi. E vorba de niste rugaciuni care se gasesc si pe net – moliftele Sf. Vasile – si care sunti citite oricum in biserica nu stiu exact cu ce ocazie, dar sunt citite. Nu e nimic criptic, nimic ascuns. Bestiarul de film horror nu are legatura cu canoanele sau crestinismul, cel care le face la face pe propria-i barba. Mecanismul e simplu. Cei care ajung la aceste bestialitati o pot face la inceput cu bune intentii, dar aluneca treptat pe o spirala a puterii pana la bestialitatiile cel mai sinistre. Nu mai urmeaza nici o regula, iar daca gresesc au grija sa-si ascunda greselile. Mai mult, sunt atat de sinceri incat se mint si pe ei. Mungiu n-a prins sau n-a vrut sa prinda aceasta spirala a decaderii. Personajul lui e manat pana in final de bune intentii si atunci nu este foarte clar de unde provin atrocitatiile. Opinia generala e ca ele sunt genrate de o practica uzuala, ca in crestinism oamenii sunt legati, infometati etc. Total gresit. Cine a spus ca filmul nu trebuia facut greseste total, dar cine spune ca filmul e bine facut, ca exprima o opinie valabila, pertinenta, la adresa crestinimului greseste la fel de mult.

    In rest gafele facute au iesit la iveala, iar gafa cu citatul din Celsus e cireasa de pe tort. Nu stiu multi de citatul din Celsus, dar sigur vor afla din ce in ce mai multi. Oricum ai da-o la intors, Mungiu a facut o gafa monumentala, iar Mosh Google are grija sa o popularizeze in galop. Daca Mungiu a vrut sa fie impartial atunci de ce a ales acest citat, care apartine clar taberei adverse, si care – la randul lui – a costat vieti omenesti, barbati, femei, batrani si copii devorati in arene, crucificati sau taiati cu sabia? Oare citatul acesta abject, compus cu intentie de un detractor foarte inteligent ca Celsus, nu poate starni la randul lui revolta? Era nevoie sa figureze acolo, escamotat ca o cugetare crestina autentica? Eu cred ca nu. Cred ca un regizor ar trebui sa dea dovada de mai multa responsabilitate. Ideea de a zvarli pietre in spatele paravanului numit ‘fictiune’ mi se pare nepotrivita. Eu unul n-as face-o. Pe de alta parte eu nu sunt un creator, un artist ca Mungiu. Lui i se iarta, e doar copilul rasfatat al cinematografiei. Sa ne traiasca!

  7. Of, răspund pe puncte, că altfel ne zăpăcim.
    1. Mă bucur de comunicatul BOR, e ok.
    2. Aş fi dorit să există popi vituperând în media împotriva acelor practici, ca să-i audă şi eventualii amatori.
    3. Nu e nicio gafă. Am văzut uşi la bloc pe care era lipit un fel de abţibild care părea distribuit clar de biserică, care suna cam la fel.
    4. Spui: „Personajul lui e manat pana in final de bune intentii si atunci nu este foarte clar de unde provin atrocitatiile.” Ţi-au scăpat nişte derapaje destul de vizibile ale aceluia.
    5. Filmul nu e un atac la adresa creştinismului, ci la adresa unor mentalităţi încuiate.
    Una peste alta, îl consider veridic. Am ajuns demult, din întâmplare şi de curiozitate, în chilia unui călugăr la care se făcea coadă. Terapie sufletească şi trupească de grup.
    Pe mine m-a întrebat ce mă supără. I-am spus că nimic. Degeaba, tratamentul era acelaşi pentru toţi: m-a prins de rădăcina nasului şi a strâns brusc, de am văzut stele verzi, la propriu. Gata, eram vindecat.
    Peste ani am aflat că unul dintre ucenicii lui (pe care l-am văzut şi eu atunci făcând practică – şi am remarcat că avea o carismă de măcelar) s-a proptit cu toiagul în burta unei femei cu ulcer perforat şi i-a provocat hemoragii mortale. Anchetă, etc.

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s