Mâine seara, vom fi după dealuri

TABU: Figura ta inocentă, de copil, sare în ochi. Îi cucereai uşor pe profesori cu ea? Dar pe rudele în vârstă?

CRISTIAN MUNGIU:  Eu nu prea am rude. Şi ştii cum e, cei din jur te ştiu de mic şi te iau aşa cum eşti. La şcoală erau nişte profesoare mai mămoase cărora li se părea simpatic că sunt rârâit, dar la 10 ani, chestia asta mai degrabă te enervează. Cauţi să-ţi creezi şi tu un statut al tău printre colegi – dacă se poate, cât mai demn – or, genul ăsta de atitudine a adulţilor e cam stânjenitor. Mai târziu, când am ajuns profesor la Liceul Sanitar din Iaşi, mă trimitea femeia de serviciu să urc pe scara elevilor, aşa că o perioadă m-am pieptănat cu cărare, mi-am pus sacou şi mergeam cu catalogul după mine – să nu fiu luat drept elev. Şi până pe la 30 de ani am tot fost luat pe stradă cu „băiatu’” – abia de o vreme, de când merg de mână cu copiii prin parc, am progresat la stadiul de „tinere”, iar până la „domn” – mai am!

Cum a fost relaţia ta cu sora ta în copilărie? Concurenţială sau complice?

Concurenţială cât putea fi – căci, cel puţin din punct de vedere şcolar, nu eram în aceeaşi ligă. Era un accident pentru ea să nu ia premiul întâi, iar pentru mine o întâmplare să-l iau. Ea era premiantă, comandantă de unitate şi aşa mai departe, iar eu, 4 ani mai târziu, trecând prin acelaşi liceu, eram un elev printre alţii. Abia la aniversarea a 20 de ani de la terminarea liceului am ajuns la loc de cinste în anuarul scolii – alături de Monica Bârlădeanu – judecată care-i nedreptăţeşte flagrant pe elevii silitori, dacă stai să te gândeşti, căci eu, indiferent ce fac, nu mai am cum să fiu un elev mai bun decât am fost – dar până şi şcoala se lasă uneori sedusă de notorietate în detrimentul glorificării muncii sârguincioase. Poate că ar trebui să facem o statuie a elevului silitor necunoscut – ca o reparaţie, aşa.

Ai cunoscut-o pe Monica Bârlădeanu liceancă?

Nu. E mult mai mică Monica. Dar am terminat același liceu si la un moment dat, venind vorba, mi-a zis că am ajuns deopotrivă la panoul de onoare al școlii – eu unul, cel puțin, ani de zile mai tîrziu.

Ai face un film după Evangheliştii (piesa Alinei Mungiu-Pippidi, n. r.)? Ce părere ai despre faptul că sora ta a scris unul dintre primele texte româneşti cu aluzii explicite la sex oral? (care, colac peste pupăză, îl implica pe Mântuitor)?

Cred că Evangheliştii merită reţinut pentru mai mult de atât. Dar mi-e foarte greu deocamdată să mă gândesc cum aş putea face filme despre perioade pe care mi le imaginez cu greu în detaliu. Am suspectat întotdeauna, văzând filmele istorice româneşti, că niciodată în realitate oamenii ăia nu vorbeau aşa şi nu se purtau aşa.

La ce vârstă ai scris prima povestire şi despre ce era vorba în ea?

Am prima amintire pe tema asta de pe la 10 ani. Ţin minte că i-am povestit lui taică-meu despre felul în care mi-am început compunerea la şcoală, „ca nadia comăneci la paralele” – asta a fost descrierea mea. Exista aşadar în mine un rudiment de conştiinţă de povestitor care foloseşte nişte mijloace ca să atingă nişte scopuri. Era o povestire în esenţă hazlie – cel puţin profesoara mea de română a râs – despre încercarea alor mei de a ne oferi o călătorie romantică la Marea Neagra, departe de banala Mamaie. Ne-au urcat aşadar într-o şalupă la Galaţi şi am poposit la Sfântu Gheorghe, în Deltă. Singurul suflet pe care l-am întâlnit căutând marea – un ţăran care mâna nişte măgari – ne-a zis că plaja e „colea”, după care am mers nişte kilometri până la mare. Seara ne-au potopit ţânţarii şi, ca să ne salveze, ţăranii la care stăteam ne-au înconjurat cu nişte balegă fumegândă în nişte căldări care aveau două poziţionări – fie nu venea fumul spre tine şi te omorau ţânţarii, fie era pusă în vânt şi te usturau ochii de mureai şi puţea de nu mai avea rost să mănânci. Pasămite, fumul speria ţânţarii, dar cu ce preţ! După care am constatat că nu exista alt fel de mincare decât peşte, şi că puiul din gospodărie, prompt căsăpit pentru copiii de la oraş, tot a peşte mirosea, că şi el mânca doar peşte. După care ne-am culcat într-o cameră fără perdea, traversată de lumina farului de pe coastă – care străbătea prin ferestre peretele dormitorului, la fiecare minut. Pe la cinci dimineaţa, ne-am îmbulzit spre primul vapor care pleca din Sfântu Gheorghe. Nu ştiu de ce, dar nu era lumină nici in port si nici pe vapor, iar cineva lăsase uşile pe punte deschise, aşa că am fost la un pas să mă înec în Dunăre, rămânând pentru o scurtă vreme într-un balans colosal în întuneric deasupra apei, agăţat de o uşă. Dar n-am scris asta în compunere – i-am povestit-o maică-mii abia vreo 20 de ani mai târziu şi tot s-a aşezat pe canapea.

Aminteai că, pentru o vreme, ai fost şi profesor. În ce măsură îţi plăcea la catedră?  Cum comunicai cu copiii? Aveai talent didactic?

Aveam ore la o şcoală generală din Alexandru cel Bun, un cartier de dincolo de gară, unde performanţa era să ţii copiii în clasă în timpul orei, nu să-i inveţi engleza; profesorii recurgeau la cele mai năstruşnice şiretlicuri ca să ţină linişte, urlau şi băteau la elevii ăia ca la fasole. Şi mai aveam ore la liceul şi post-liceala sanitară, unde le predam chestii, gen, cum se zice „stafilococ”, „seringă”, „microbi” în engleză şi din astea. Când ştergeam tabla, vedeam ca într-o oglindă fetele, cum scot rujul din bancă şi îşi aranjează buzele – dar nu era ceva nepotrivit sau insinuant, era aşa, ca o cochetărie amuzantă. Am avut o elevă care a intrat la facultate la engleză, dar all in all, nu cred că aveam talent didactic – cu elevii trebuie să fii ferm şi autoritar, iar eu încercam să fiu cordial şi democratic.

 

Ai fi fost profesorul meu preferat. Apropo de conjunctură: o bună parte din opera ta reflectă o silă profundă, sănătoasă, faţă de regimul comunist. În ce moduri simţi că te-a afectat personal, în vremea copilăriei, a adolescenţei şi a tinereţii timpurii?

Nu e vorba de silă. Sunt multe poveşti din adolescenţa şi tinereţea mea pe care am vrut să le spun, iar fundalul lor – inevitabil – e comunismul. Dar niciodată comunismul n-a fost subiectul în propoziţie. Nu pot să zic că am suferit cine ştie ce – noi eram copii şi, în general, grijile le aveau adulţii. Bineînţeles, mi-am făcut şi eu lecţiile la lumânare şi la bateria de la maşină, am avut ierni în care ne-am înghesuit în camerele încălzite şi aşa mai departe, dar, una peste alta, n-am de ce să mă plâng. Odată m-a luat bunică-miu la coadă la mălai, că se dădea doar un kg. de persoană – însă dacă vânzătorului îi plăcea moaca ta, putea face o excepţie şi să-ţi dea două kg. Bunică-miu a învelit o fisă de 3 lei, din alea cu care vorbeai interurban, într-o hârtie de zece lei şi i-a dat vânzătoarei, ca pe un fel de bacşiş, aşa, ca să-i poată cere două kg. şi într-adevăr, i-a dat. Mie însă, cu acelaşi procedeu, nu mi-a dat – a despăturit hârtia şi a lăsat fisa să cadă ostentativ pe tejghea – cum ar veni, avea principii – se lăsa mituită, dar cu o limită şi nu de către copii. M-am simţit îngrozitor de umilit şi, de atunci, nu m-a mai luat la coadă, mă trimitea la sifoane, în Copou, lângă şcoala mea, iar acolo îmi plăcea: erau maşinăriile alea de umplere care semănau leit cu cele din desenele animate cu Profesore Baltazare – nişte dispozitive foarte complicate, care sugerau cum merge mintea profesorului Baltazare înainte să-i vină o idee – fapt reprezentat întotdeauna de aprinderea unui bec – şi să vină cu o soluţie – desenată mereu ca o picătură care cădea într-un pahar Berzelius.

Era un stres din ăsta mai mult aşa, să nu vorbeşti în public despre ce auzi acasă, despre faptul că se asculta Europa Liberă (taică-miu lega un polonic de antena radioului ca să mărească amploarea semnalului), să nu faci glume politice, şi aşa mai departe – dar nu mi se pare, acuma, privind retrospectiv, că noi, copiii, sufeream prea mult. Cei din anii 50 – 60 suferiseră grav, părinţii noştri mai aveau de tras. Taică-miu ne povestea constant cum un coleg al lui fusese arestat pentru că cântase „trăiască regele”, avea convingerea că ne e ascultat telefonul şi îi creştea pulsul la o sută dacă vreo maşină străină staţiona în faţa porţii sau dacă bătea cineva în geam după lăsarea întunericului. Dar la noi, copiii, inclusiv necazurile din familie, cum ar fi fost faptul că bunică-miu trebuise să-şi abandoneze pământul, sau că fusese dat afară din armată, pentru că fusese ofiţer în vremea regelui ajungeau estompat. Cred că, pentru cei de vârsta mea, cea mai gravă consecinţă a traiului sub comunism e că devenea a doua natură să nu zici ceea ce crezi, ci ceea ce trebuie – privind înapoi, abia lucrul ăsta mi se pare important.

Cum te distrai în adolescenţă?

Mergeam la bairamuri, cum le ziceau pe atunci la noi, să dansăm blues-uri cu fetele ţinându-le de talie, jucam fotbal la şcoală şi badminton cu fileu pe strada din faţa casei, mergeam la cinema şi vedeam toate filmele care veneau, îmi dădeam drumul cu bicicleta la vale pe panta de la Breazu, beam vodcă cu colegii la Cina, Vânătorul sau Select şi trăgeam ţepe – să ne simţim bărbaţi, ascultam muzică la Kashtan-ul soră-mii şi pe la studenţii pe care îi aveam în gazdă – Pink Floyd, Creedence, Moody Blues, Jesus Christ Superstar şi alte alea; mergeam să vedem Divertis-ul, Seringa şi alte brigăzi la Galele Amfiteatru, citeam destul de mult şi vorbeam cu ceilalţi despre ce citeam sau vedeam – Tarkovski, de exemplu, era obiectul unor dezbateri savante despre simbolurile seringii în apă şi aşa mai departe.

 

(Fragmente din Cristian Mungiu – INTERVIUL TABU, octombrie 2012)

11 gânduri despre „Mâine seara, vom fi după dealuri

  1. Puteai pune si tu, hăi, cate-o cratima, sau arunca o patura peste fontul din intrebari, sa le-aplece italiceste. Nu stiu unde incepe Cristian Mungiu si unde se termina Lorena Lupu. 😛 Enervanta mica ce esti…

  2. Dar filmul lui Mungiu nu e singular. A mai fost unul, tot dupa un caz adevarat, insa din aria catolica. Se numea Exorcismul lui Emily Rose. Copia cazul unei fete de 17 ani, Anneliese Michael. Nu stiu daca s-a scris si un roman, dar nu exclus. Se pare ca subiectul asta e la moda. Foarte ofertant.

  3. Cred publicul respinge in general noul val al cinematografiei romanesti tocmai pentru subiectele voit negre si adanci pe care le prefera. Se pare ca tinerii regizori s-au vorbit sa caute in lada de gunoi a societatii pentru a pescui cele mai sinistre, terifiante si murdare subiecte. Cand intrebi un asemenea regizor de ce prefera asemenea subiecte iti va raspunde ceva de genul: asta e realitatea, nu trebuie s-o ignoram. Gresit. Aceasta e doar o felie din realitate. Mai sunt si alte felii. Poti ecraniza un exorcism (situatie negativa), dar la fel de bine poti ecraniza si povestea unui regizor roman care obtine un premiu important (situatie pozitiva). De ce nu si-ar ecraniza propria poveste? Sau povestea unui tanar regizor? Nu cumva pentru ca situatiile noir, grele ca o palcinta cu branza, sunt o solutie facila, sau cel putin au un 30% garantat?

  4. Desigur, dupa cum am vazut si Moartea domnului Lazarescu, precum si alt filme ale Noului Val (California Dreaming, Palilulu etc.) Este realizat impecabil ca limbaj cinematografic, excelent scris, excelent regizat. La fel toate celelalte filme de acest tip. Ideea e de subiect, nu de film. Subiectul e rau, discutabil, negru etc. E din lada de gunoi a subiectelor. Cam asta era ideea.

  5. Este adevarat, dar acesti cineasti prea sapa prin latrinele societatii. Parca ne intoarcem in vremurile bune din 90, cu copii legati de marginea patului in lanturi, de se mirau strainii ca nu aveam bube in cap, nu ne leganam si nu ne izbeam de ziduri pe strazi. Drogati, curve cu suflet de aur, pensionari care vomeaza mititeii mancati cu o zi in urma, copii dementi legati de pat, exorcisme, dupa dealuri, dupa blocuri, pare acelasi repertoriu anchilozt in manierism. Dramatism, conflict poti gasi si in filme al caror subiect e mai putin pretentios. Aici vorbim de un subiect – sper sa-mi exprim bine ideea – voit teatral, evident, latrator. E lada de gunoi a societatii, ori cinematografie romaneasca e aninata de ani buni de buza pubelei. Ne-am saturat, pur si simplu! Devine agasant.

  6. Eu si cei care nu prea mai facem cozi pe la filmele romanesti. Probabil ca tu ii consideri foarte putini. Eu ii consider foarte multi. La inceput filmul romanesc a beneficiat de niste nesperate cecuri in alb din partea publicului. Dar spre final, cand s-a vazut ca marmita cu exorcisme, abandonati, pensionari in maiouri vomate, bloace si fluieraturi prin inchisori nu se mai termina atunci publicul a zis „pas”. O parte din public. Multi zic eu, putin zici tu.

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s