Tentativă de chick lit

Nu întotdeauna avem curajul de a duce nişte lucruri până la capăt. Uneori, nu avem nici măcar fărâma de cojones necesară pentru a le începe. Poate că, mai mult decât de eşecuri, ne temem îngrozitor de dorinţele care s-ar putea îndeplini.

Dragă R.,
Mă uit adeseori pe geam şi te văd. De fapt, săptămâna trecută am chemat muncitori şi i-am pus să mute geamul cu o jumătate de metru mai încolo, să surprind exact momentul când ieşi din bloc. Pentru că una e să te văd trecând absent, fără să saluţi vecinii, care te urăsc groaznic din cauza asta şi au decis să convoace o şedinţă extraordinară a comitetului de bloc, să te suspende din funcţia de locatar emerit, pe care ai câştigat-o primăvara trecută, când ai greblat frunzele moarte din grădina blocului. Frunze moarte versus săru’ mâna la babe. Iată o dilemă pe care nici măcar înţeleptul Protagoras n-ar putea s-o producă, darămite s-o şi rezolve.

Reluând ideea, pe care am rătăcit-o pe undeva pe parcurs, aşa cum mi-aş rătăci şi o mână de-a lungul corpului tău, una e să te văd trecând absent, şi cu totul, dar cu totul altceva e să te văd oprindu-te să deschizi uşa, fie la dus, fie la întors, căutând cartela de interfon prin buzunare, sau tastând ceva şi aşteptând să ţi se deschidă.

Prima oară când te-am văzut tastând ceva, am trăit o mică moarte. Şi nu mă refer la un orgasm. Mi-am imaginat că acasă te aşteaptă o iubită afectuoasă, care poate ţi-a gătit felul tău de mâncare preferat, sau poate ţi l-a comandat, proaspăt şi aburind, într-o cutie de carton branduită multicolor. Pentru că în blocul vostru intră destul de des diverşi tipi de la home deliveries. Prea des, să fie pentru o singură persoană. Fie că aveţi în bloc un bulimic chitit pe mâncare comandată, fie o confederaţie a mâncătorilor de meniuri livrate de băieţi pe biciclete, cert e că pliantele din căsuţele voastre poştale îşi fac efectul cu vârf şi îndesat. Ceea ce mă face să mă întreb: cum ar fi să codez această scrisoare, să înlocuiesc fiecare cuvânt cu un anumit ingredient, şi să iasă un meniu de delivery pe care numai eu ţi l-aş putea aduce, pe tavă sau poate fără? Şi, totuşi, nu. Nu am cum să mă joc de-a home delivery cu un tip care are o iubită, chiar dacă aceasta îl îndoapă cu bunătăţi meşteşugite de mâini străine, indiferente.

Eu ţi-aş găti, R. Ţi-aş găti aşa cum aş face dragoste cu tine: nerăbdător şi stângaci, cojind prost ingredientele şi punând totul pe un foc mult prea mare. Ar ieşi un rateu cumplit, dar măcar aş şti că a ars glorios. Ca un punch. Punch – băutura înflăcărată, nu punch – pumnul în nas. Deşi şi dragostea autentică poate provoca sângerări. Too Much Love Will Kill You, zicea nemuritorul Freddie Mercury, în melodia sa lansată post-mortem.

Într-o zi de duminică, însă, m-ai făcut cea mai fericită femeie din lume, R. Te-am văzut ieşind ca de obicei din bloc – dar erai însoţit. Şi nu de o iubită. Erai însoţit de o fetiţă de vreo 8 ani. O fetiţă pe care o mai văzusem jucându-se pe afară, sau venind cuminte spre casă, cu ghiozdănelul în spate; dar pe care niciodată nu o asociasem cu tine, deşi, acum, uitându-mă la modul posesiv, prematur-feminin, cu care ţi-a apucat braţul, mi-am dat seama că semănaţi. Ochi verzi, bărbie hotărâtă şi o anume şăgălnicie greu de definit, în colţurile buzelor şi în jocul degetelor. Oh, Dumnezeule. Un tătic singur.

Într-o zi de miercuri, fetiţa ta a fost aceea care m-a făcut fericită. De data asta, nu chiar cea mai fericită femeie din lume, dar, în orice caz, mi-a dat un sugar rush. Stătea la coadă la magazinul mic din colţ, de unde ne luăm cu toţii ţigări, apă minerală, pliculeţe de nes şi tampoane la bucată, adică acele mărunţişuri care nu justifică o deplasare până la supermarket. Eram după ea. M-a văzut că aveam în mâini doar o cutie de Cola şi a zis: „Hai, bagă-te în faţă, că n-ai multe”. „Şi tu ce ai?” am întrebat-o. „Eu nu pot să mă hotărăsc dacă vreau ciocolată cu stafide sau bomboane cu cremă de caramel”.

Pff, grea decizie, R. Numai o fetiţă de 8 ani ştie cât e de grea o astfel de decizie. I-am propus: „Ia-ţi tu una dintre ele, şi ţi-o cumpăr eu pe cealaltă.” A devenit serioasă: „Se supără tati pe mine că mănânc dulciuri şi-mi stric dinţii.” Am încercat să tatonez: „Şi mami nu se supără?”. N-a răspuns. A lăsat capul în pământ şi a zis: „Bine, ia-mi tu bomboanele cu cremă de caramel, că-s mai ieftine”.

Atunci m-am gândit prima oară să-ţi scriu această scrisoare, R. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu mă pot abţine să-ţi dopez fetiţa cu dulciuri, de câte ori o prind. E o problemă foarte serioasă, ştiu. Poate – zic şi eu, nu dau cu parul – ar trebui să mă iei de soţie, sau ceva de genul, să mă forţezi să devin o maşteră responsabilă, s-o hrănesc numai cu spanac, cu brânză de vaci bio şi cu produse fără aditivi şi conservanţi. Da, ştiu, e o propunere îndrăzneaţă; mai ales că şi eu, la ora asta, ronţăi nişte snacks, a căror aromă de bacon nu e dată, garantat, de întâlnirea cu vreun porc adevărat. Nu de parcă porcul ar fi vreo legumă sănătoasă.

Nu închei această scrisoare, pentru că nu mă satisface,

Ocazional a ta, dar nu mereu, că am şi alte treburi,

Mara Ionescu.

13 gânduri despre „Tentativă de chick lit

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s