Cum s-au născut doinele de jale

Barbu Lăutaru stătea în bordei. Mai arunca în vatră câte un lemn, stătea într-o stare plăcută de amorţeală, cu vadra imensă de vin în faţă, şi îngâna o melodie nouă, care i se închega treptat în minte.

Îi era atât de bine, încât refuzase o chermeză, din cauza viscolului şi a gerului cotropitor de afară. Nu-şi dorea decât să lase căldura plăcută să-i pătrundă până-n măduva fiecărui oscior, să cânte-n barbă, sprijinit de motanul său bătrân, să ducă vadra până la gură şi înapoi, în intervale aproximativ regulate, şi să se bucure de dolce far niente, sau, cum urma să i se zică peste câteva secole, dulcea frecare a mentei.

Când, Aghiuţă cel năbădăios îi împinse puţin braţul… iar vadra nimeri într-o poziţie mai puţin ortodoxă. Barbu Lăutarul sări în sus… dar toată dulcea licoare se răspândise pe scoarţele cu fir de borangic pe care le cumpărase ultima oară când horise la conac.

-Grijania şi anafura Cristoşilor mă-sii! răcni Barbu.

Nu-i era atât de scoarţe; ştia că o să tot horească la conac şi o să aibă galbeni să-şi cumpere o scoarţă şi pentru acaretul orătăniilor, dacă va pofti. În schimb, fără parfumata licoare, toată tihna serii de căldură se dusese de râpă.

Şi atunci, Barbu Lăutaru se simţi cuprins de o durere atât de sfâşietoare, încât înşfăcă cetera, iar din ea erupse un sunet atât de tânguitor, încât populaţia a câte şapte sate începu să plângă în hohote, în toate direcţiile rozei vânturilor.

Aşa au apărut doinele de jale.