Ciocănele

Azi am fost în oraş cu Cătălin Neamţu şi Dragoş Muscalu, în scopuri lucrative. Nu spun mai multe, pentru că deocamdată aceste scopuri lucrative sunt top secret. Nu ştim de ele decât Neamţu, Muscalu, eu… ah, şi încă vreo 30 de persoane implicate mai mult sau mai puţin direct în aceeaşi poveste. Asta-i ca-n celebrul banc cu ghei:

Un sihastru coboară de pe vârful muntelui până la prima cabană:
-Nu mai pot! Binecuvânteze-vă Dumnezeu, vreau de mâncare, de băut şi de preacurvit că nu mai reziiiist.
-Sfinte părinte, uite: poftim mâncare, poftim de băut, dar de preacurvit nu-l avem decât pe Bulă, în colţ.
-Nu preacurvesc eu cu Bulă, că nu sunt gheeeei.
Mănâncă părintele, bea, nu preacurveşte şi se întoarce în peştera lui din munţi. Peste şase luni:
-Nu mai pot! Binecuvânteze-vă Dumnezeu, vreau de mâncare, de băut şi de preacurvit că nu mai reziiiiiiist.
-Sfinte părinte, uite: poftim mâncare, poftim de băut, dar de preacurvit nu-l avem decât pe Bulă, în colţ.
-Nu preacurvesc eu cu Bulă, că nu sunt gheeeei.
Mănâncă părintele, bea, nu preacurveşte şi se întoarce în peştera lui din munţi. Peste alte şase luni:
-Nu mai pot! Binecuvânteze-vă Dumnezeu, vreau de mâncare, de băut şi de preacurvit că nu mai reziiiiiiiiiiiiiist.
-Sfinte părinte, uite: poftim mâncare, poftim de băut, dar de preacurvit nu-l avem decât pe Bulă, în colţ.
Între timp, sfinţia-sa, nepreacurvit de mult timp, se înduplecă:
-Dar dacă… să presupunem prin absurd… că eu, să zicem… aş accepta să… prin absurd, insist! să preacurvesc cu Bulă… Presupunem, da? Cine ar afla?
-Păi se poate, părinte? La noi discreţia-i baza! Nu am şti decât sfinţia-ta, Bulă, eu… plus ăia zece care l-ar ţine pe Bulă, că nici Bulă nu e ghei.

Cam aşa cu Neamţu, Muscalu şi Lorena. Dar nu asta e ideea postării de faţă.

Ci, în timp ce stăteam noi în bar, Neamţul, care e un soţ extrem de tandru, comandă o farfurie de ciocănele la pachet, pentru soţia lui. Sosesc ciocănelele, în farfurie de unică folosinţă şi folie de aluminiu, şi aşteaptă frumos să terminăm noi ce făceam. Adică scopurile lucrative pentru care ne întâlnisem.

Apoi am ieşit la aer curat, cu ciocănelele în mâna Muscalului. Care a început să înghită în sec. Şi mi le-a pasat subtil. După un timp, am înţeles. Ciocănelele miroseau încântător. Ar fi putut produce un al doilea potop, cu saliva purtătorului. Ar fi putut produce un record mondial la categoria înghiţit în sec. Ar fi putut stârni o nouă eră a foametei. Datorită lor, găinile ar fi putut deveni o specie pe cale de dispariţie.

Am urcat în maşină, să mă ducă până la prima staţie de metrou. Ciocănelele erau acolo. Aroma lor ne învăluia, ne ameţea, ne năucea. Îmi juram să dau spargere la prima shaormerie din drum. Invocam în gând postere PETA cu puiuţi adorabili declarând „We are not nuggets”.

Şi am ajuns acasă. Mi-am comandat telefonic nişte ciocănele de la un home delivery. Dar ciocănelele sunt ca iubirea, şi ca revista MAXIM: nu se pot înlocui. Indiferent de câte ciocănele aş mânca – există mii de universuri de ciocănele, care mă aşteaptă, şi eu pe ele, nu voi uita niciodată mireasma ciocănelelor lui Cătălin Neamţu, într-o seară friguroasă de ianuarie.

25 de gânduri despre „Ciocănele

  1. Pingback: Mahalaua Blogosferica si-a facut cartier rezidential! ep. 32 | Parerile Artistului in Blogosfera

  2. nus de ce, mi-a sarit mintea la niste ciocanele pe care le mancam la white horse, acum niste ani

    domnul Savarina cred ca a remarcat, trebaluind prin bucataria Ludovicilor ca, dintre toate organele noastre, gura si nasul conlucreaza cel mai bine si nesabuit; gustul si aromele are here to stay.

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s