Super Balcanic Şou

Deşi mă duc cu drag la toate concertele rafinate de blues, jazz, muzică simfonică şi experimentală la care mă cară amicii mei minunaţi – sau la care îi car eu pe ei – trebuie să recunosc că, dacă povestea nu are un pic de umor şi de poale-n-cap, mă plictisesc repede. De aceea, pot spune cu mâna pe inimă că nici un spectacol al acestui an nu m-a dixtrat şi nu m-a făcut să ţip extatic, aşa cum au făcut-o Emir Kusturica şi No Smoking Orchestra, cu Zdob şi Zdub în deschidere.
Am uitat de mine, am uitat de spaţiu şi timp: m-au halit pe pâine, m-au supt în totalitate, iar alea trei ore – cât a durat evenimentul – au trecut absolut imperceptibil. Am chirăit, am ţopăit, am răcnit – fără să-mi fi propus să fac aşa ceva. Adică, pe bune: uitaţi-vă la mecla mea, în fruncea blogului: par eu omul care să urle ca disperatul la un concert?

Bun, dar să revenim la această experienţă complet dementă: concertul lui EK, cu ZZ în deschidere. Vreau să lămurim o treabă de la bun început: SUNT FAN ZDOB ŞI ZDUB! ZZ RULZZZZ! Sunt fan al versurilor lor pline de haz, al ritmurilor jucăuşe, şi mai cu seamă, sunt fanul energiei şi pasiunii cu care îşi fac şoul pe scenă. Am ajuns la concertul lor extrem de extenuată, cu capul calendar; în zece minute ţopăiam pe scaun ca pe un căluşel zglobiu, cântând în gura mare, iar în alte zece minute dansam. Nu ştiu dacă există vreo formaţie românească la fel de histrioană ca ZZ. Poate Nightlosers. Dar Nightlosers nu au energia şi nebunia scenică a Zdubilor. Pe de altă parte, nu i-am văzut pe Zdubi cântând în spaţii mici, şi nici nu mi se par potrivite pentru ei. Fiindcă forţa lor scenică e de aşa natură, încât cere expansiune şi spaţii vaste de desfăşurare.

Acum, intenţionam să înfig un videoclip ZZ de pe iutub, dar m-am răzgândit. Nici unul din clipurile lor nu poate măcar să sugereze farmecul şi clocotul prestaţiilor live. ZZ e una din puţinele formaţii româneşti care iradiază pasiunea de a fi pe scenă. Şi rezultatul se poate caracteriza printr-un singur cuvânt: DELIR!

Mă întrebam în pauză ce Dumnezeu poate face Kusturica, pentru a crea o atmosferă şi mai tare decât opening act-ul. Ar fi fost patetic să fie sub formaţia de deschidere, dar în clipa aia mi se părea că Zdubii îmi dăduseră tot ce voiam şi mai mult de atât: muzică, energie, râs, dăruire. Există mai mult de atât?

Şi au intrat pe scenă…

Delirul a fost de o intensitate incredibilă – şi totodată, perfect controlat. Poantele jucate cu o spontaneitate convingătoare de vocalistul în costum de Batman erau regizate impecabil. E incredibil ce poate face un regizor – adică un constructor de joc scenic – din instrumentarul aparent limitat al unui concert. Câte chestii amuzante poate inventa, câte situaţii scenice aberant-ludice. Toate, desigur, puse în valoare de nişte instrumentişti de rămâneai fără aer, şi de un solist care era trei în unu (ca nessul): vocalist impecabil, actor de stand-up şi acrobat.

E super tare ideea de a-ţi lua – ca regizor – toate soundtrackurile celebre, de a le băga în tolbă şi de a le plimba în turneu european. Să fi fost numai acordurile mele preferate din „Vremea ţiganilor” şi „Pisica neagră, pisica albă” – şi concertul ar fi meritat deranjul. Dar dacă acestora li se mai adaugă şi poante de genul: „Regizorul Emir Kusturica caută Julietă!”, o găseşte în public şi toată formaţia îngenunchează în faţa ei, cântând o melodie de dragoste – sau vocalistul alege alte două voluntare în public şi le dă un arcuş cât juma’ de scenă, de care îşi freacă formaţia viorile şi chitarele – iar acordurile care ies din ele sunt impecabile – poţi să spui că eşti mai mult decât răsfăţat. Poţi să spui că ai asistat la un miracol al umorului şi al virtuozităţii. Şi că nu ai ştiut nimic despre arta de a face spectacol – până în clipa aia.

Închei cu o singură mărturisire: mi se întâmplă rar să mă contopesc în totalitate cu actul scenic. Şi mi se întâmplă şi mai rar să mă capteze pentru trei ore. Prin prisma acestui fapt, o să consider că ieri mi s-a întâmplat o minune.