„Bărbierul demonic din Fleet Street” – parodie neagră

Folosind pretextul dat de musicalul Sweeney Todd, Tim Burton a luat o decizie strajnică: „Ia să fac io băşcălie de toate filmele horror cu „răzbunători-ai-ambiţului-de-familist”, de la origini şi până la era computerizată a efectelor speciale de azi!”

Buuuun. Şi s-a apucat. Cer gri şi înnorat de Londră. Trotuare sumbre şi dezolante. Decoruri şi mai sumbre, şi mai dezolante. Costume extraordinar de sumbre şi de dezolante. Iar Johnny Depp şi Helena Bonham-Carter, cu machiajul lor negru-pe-alb, gros de două degete, îţi apasă pe loc butonaşul-reminder de Raul Julia şi Anjelica Houston din „Familia Addams”.

Era să uit ceva. Da! Valurile de sânge vâscos. Păi cum!? Încă de la genericul iniţial, când sângele se scurge pe mecanismul supercomplicat al crimei – atât de complicat, încât îţi aminteşte de supermecanismele inventate de Tom ca să îl prindă pe Jerry – îţi dai seama că nu vei vedea povestea reală şi cutremurătoare a unui criminal în serie, ci o băşcălie la adresa filmelor referitoare la poveşti-reale-şi-cutremurătoare… 🙂

Nici nu ai cum altfel, la un scenariu ca ăsta. Sweeney Todd vine acasă cu traista de sechele din trecut/Sweeney Todd îşi vede casa din tinereţe ruinată şi află de destinul tragic al familiei sale/Sweeney Todd se răzbună pe lume.

Ce mi se pare mişto: parodia pereţilor scorojiţi-oglinzilor sparte-răilor şi proştilor e spartă de sobrietatea interpretării lui Johnny Depp. După ce l-am văzut în Piraţii 1, 2, 3… mă aşteptam la un alt one-man-circ (r) Johnny Depp. Dar nu: în această „noir parody”, bărbierul demonic e de o sobrietate aproape înduioşătoare. La un moment dat, inclusiv această sobrietate începe să se parodizeze pe sine şi dă în posomorală făţişă. Apogeul comic al acestei stări ne este prezentat spre hlizire cu hohote, prin intermediul viselor de vacanţă ale personajului feminin… şi-i vedem în ridicole costume de baie britanice, până la gât, şi pe el, cu aceeaşi posomorală întipărită pe figură. Ba chiar şi la imaginara lor nuntă… personajul se însoară purtând aceeaşi mască de beton, cu aceeaşi morgă de erou „noir” neaoş.

De-asta e Johnny Depp unic: ştie să îţi transmită drama a 15 ani de deportare, ca în momentul imediat următor să te tăvălească de râs cu o poantă neaşteptată. Ştie să fie dramatic, şi totodată, să îşi auto-ironizeze dramatismul. În filmul ăsta, Johnny Depp e”The Crow”, cu aromă de „The Phantom of the Opera” şi sos de „Jack Spintecătorul”, combinate cu un stil studiat de „gentleman” britanic al filmelor englezeşti clasice – care, totuşi, nu îţi inspiră nici o clipă senzaţia de fals – şi cântă bestial.

2) imaginea: cred că, dacă iei DVD-ul cu filmul, poţi da „stop” oriunde vrei, şi rezultatul va fi un tablou gotic. Parodie, parodie; dar cu desăvârşit respect pentru model.

3) Alan Rickman: interpretul ăluia-rău. Un actor de o subtilitate şi o fineţe rară. De fapt, exceptându-l pe Sacha Baron Cohen, interpretarea actoricească din „Sweeney Todd” e de o discreţie care înnobilează parodia. Ne dovedeşte negru pe alb (la propriu, acest negru pe alb), că umorul, ca şi medicamentele, îşi face efectul optim dacă e perfect dozat. Nu trebuie să te scălâmbăi ca un dement ca să „fii comic”.

4) satira socială: la fel de subtilă ca şi umorul.

Ce m-a frecat la icre:

1) Cine a pus-o pe Helena Bonham-Carter să cânte? Femeia e o actriţă minunată. Adorabila relaxare cu care ia punguţa de bani a primei victime, şi şi-o bagă în decolteu… accentele de Cruellă combinate cu gesturi de nevastă grijulie şi de hangiţă harnică… într-un cuvânt, e perfectă. Până deschide gura cu scopul de a cânta.

Era aşa de greu s-o dublaţi?

9 gânduri despre „„Bărbierul demonic din Fleet Street” – parodie neagră

  1. Cand sunt suparat de la problemele existentiale ale vietii mele de zi cu zi, deschid blogul tau si mai iau o gura de oxigen. Probabil ca suntem cativa care am facut dependenta.Mai departe ma opresc aici.

  2. Parodia am savurat-o cu deosebita bucurie, chiar daca ceilati spectatori din mall erau suparati, nefiind constienti ca au venit la un musical.
    Johana si My friends sunt melodiile mele preferate.
    Tim Burton e unul din regizorii mei preferati ,mai ales datorita omului cu maini de foarfece.
    E mai bine ca nu au dublat-o pe Henelena, e mai autentica parodierea.

  3. @fata cu soarele: parcă îmi râşnea creierii cu fierăstrăul… mai ales „Worst Pies in London” mi se pare „Worst Singing in Britain”.

    @dadatroll: şi de seria „police academy”, nu?

    @ihtys: mie îmi plac „epiphany” şi „pretty women”

    @waszlaw: 🙂

  4. Pe scurt… Brici filmu :)) si la propriu si la figurat :)). Pe langa satisfactia de a`l revedea pe Johnny dupa seria neagra a Piratilor Caraebeeni m-a mai satisfacut ceva… Am fost la avantpremiera in mall (recunosc am fost in mall:)) ), unde roiuri roiuri de posetiste, posetisti, baieti glamour si fini, rasi pe piept pentru seara cea mare, si pantere roz-rosii, burice p`afara (in mezul ernei), cizme de latex si toate scarboseniile pamantului; venisera s-al revada pe Johnny, dar stupoare lor a fost atat de mare ca nu si-au dat seama ca o au, si, in consecinta au plecat dupa 10 minute injurand, probabil in sala alaturata ca rula Rambo nustiucat.
    Asta da satesfactee…

    regards,
    RapireaDinSerai

  5. Din cand in cand simt nevoia sa vad musical-uri fiindca din toate punctele de vedere, musical-urile sunt o creatie aparte a cinematografiei

    La finalul musical-ului Moulin Rouge mi s-a zbarlit pielea pe mine – oricum foarte fain si Sweeney Todd

Poştă şi tu ceva. Da' pe tonul pe care vrei să-l folosesc şi eu cu tine

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s