Prin asta, nu mă refer la diplomaţie. Da, sunt situaţii în care, având în vedere ceea ce le datorezi unor oameni, le mai treci cu vederea nişte căcaturi şi nu-i bagi în vulve materne, deşi tot sufletul tău imploră să o faci. Dar iei în considerare o listă de fapte trecute ale lor şi laşi de la tine. Sau pui o problemă cu ceva mai multă fineţe decât ai pune-o faţă de un căcat cu ochi oarecare, pe care-l desconsideri sau care ţi-e indiferent.

Ceea ce însă nu înţeleg neam sunt plecăciunile fără discernământ. Faţă de oameni cărora nu le datorezi nimic. Plecăciunile umile, supuse, fără a judeca premisele unei situaţii, limbile în cur date în virtutea inerţiei.

Ce urmăresc oamenii cu asta? Respectul celui lins? Greşit. Nici un obiect al limbilor în cur nu te va respecta, dacă descoperă că-l lingi fără discernământ, fie vară, fie iarnă, fie cu rost, fie fără. Se va folosi de tine cât te guduri pe lângă el, să-i pui gratis diacritice în textele primite fără şi să-i aduci beri de la colţ. În rest, îşi va şterge cizmele de tine de câte ori va considera că e nevoie.

Respectul celor de pe margine? Ghinion. Curlingăul nu provoacă decât hohote de râs.

Statistic, cel care alege să lingă cur necondiţionat în societate este o persoană irecuperabil proastă. O persoană preş, incapabilă să observe nuanţe. Ocazional, se va răscula; dar şi răscularea lui va fi aidoma linsului, total ilogică şi nejustificată într-un sistem de cauze-efecte. Iar răscularea lui se va lăsa de obicei cu ploaie de flegme. Curlingăul se va chirci iar la forma lui iniţială, umilă şi preaplecată. Şi va începe din nou să lingă sârguincios cur.

Fraţii mei, adevăr vă zic vouă: până când nu veţi gândi cu propriul creier, nu vă va respecta nimeni. Societatea nu vă dă lucrurile pe care le cerşiţi, ci pe acelea pe care le cereţi demn, arătând: am de oferit în schimb asta, asta şi asta. Sigur, şi societatea e curvă, va încerca să negocieze, să ofere mai puţin decât daţi voi. Fiţi fermi. ŞI, MAI ALES, PUNEŢI NAIBII CREIERUL ĂLA ÎN FUNCŢIUNE. Aţi fi miraţi să descoperiţi cât e de util, de fapt.

Birja, trecând din greu prin noroi, se oprește în sfârșit în apropierea unei cocioabe de pământ, care șade singuratică pe un peș, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenți, pitulați, în dosul cocioabei, după regula strategică consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates, ș-apoi trece, urmat de d. căpitan și de d. Popescu, să bată la ușe… O fetică zdrențuită vine să deschiză. În sălița luminată de pălpăiala a câțiva tăciuni de pe vatră, miroase strașnic a carne cu prune: o țigancă bătrână pregătește de cină. Țoți trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-și mâna la nas.

– Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar.

– Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios la cei trei domni.

– Aprinde-un muc de lumânare și hai de ne du în odaie, s-o așteptăm. Fata stă la-ndoială.

– Haide! se răstește d. Turtureanu… și toți trei intră, împingând pe fată-nainte.

– Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită.

– Avem treabă cu fie-ta, cu Țâca…

– Lipsește ceva dintr-o casă… știe ea ce lipsește, adaogă d. Lefter.

– Vai de mine! boiarule, zice bătrâna… N-are Țâca obiceiul… La toate casele boierești o cunoaște pe Țâca… la toate cocoanele mari o știe pe Țâca…

– Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ș-aprinde! cât vrei să mă ții în picioare?

– Iac-aprinz… Da nu se poate, Țâca, boiarule! să ferească Dumnezeu! eu, pântru Țâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Țâca… Poate, altă chivuță…

Și zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ș-a trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviță, un scaun și o sobiță de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălțăminte, pălării, șaluri purtate, pe sub paturi și pe laviță fel-de-fel de mărfuri de farfurărie și sticlărie…

La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede și-ncepe să scotocească luând și examinând pe rând bucățică cu bucățică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei așa grămezi pestrițe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut și ele o clipă, nouă, neveștejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze… el caută… caută mereu… Fatalitate! jacheta cenușie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă și Țâca, d-abia ducându-și coșul plin de vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilii-ntregi și flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.

Cum intră, o înconjură toți trei musafirii; d. Lefter o ia de pept:

– Unde mi-e jacheta?

– Care jachetă?

– Jacheta a cenușie…

– Care jachetă cenușie?

– Jacheta cu biletele…

– Care belete, boiarule?

– Te faci că nu știi, gașperiță!

– Să mă trăsnească Dumnezeu! să hie al dracului!

– Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu.

– Dacă spui ai bacșiș bun, adaogă d. căpitan Pandele.

– Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce să spuie? vai de păcatele noastre, dacă nu știe… auzi colo! ce sa spuie?

– Taci tu! zbiară d. Turtureanu și-i dă brânci babei cât colo în săliță.

Baba își face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiță.

– Să n-aibă parte!… dă să zică Țâca.

– N-ai fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienții numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă – naltă, subțirică, frumoasă, oacheșă, casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniță cu păr d-asupra sprâncenii din stânga și se poartă legată la cap cu roșu?

– Ba, am fost.

– Atunci, de ce minți?

– Ba, nu minț, boiarule; am fost. Ei?

– Nu ți-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină-ntreagă, cu chenar conabiu lat pe muche și altul pembe îngust pe buză, o jachetă cenușie?

– Ba, mi-a dat.

– Atunci, de ce minți?

– Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliță.

– Taci tu!… Unde e jacheta?

– E pa mine… o port pa dedesubt.

– Ca să nu te prinz!

– Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig… Sunt borțoasă, boiarule… alerg toată zâulica pân zloată – bogdaproste, îmi țâne cald la pântece și la șale.

– Dezbracă-te, poruncește d. Lefter.

– Iaca…

Și Țâca începe a-și lepăda țoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste cămașe, se vede jacheta cenușie. D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuța se strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund are o descusătură… desigur o fi căzut în căptușeală. Țâca scoate și o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din toate tighelurile… În căptușală, nimic și iar nimic.

– Ce mi-ai făcut biletele? răcnește îngrozitor cu pumnii-n-cleștați d. Lefter, pe când ceilalți doi o strâng de aproape într-un colț.

– Care belete? zbiară și chivuța ca o nebună ș-apoi, schimbând tonul, strigă tare către baba din săliță în țigănește: “Săi, că se sfarojesc prunele de tot!”

– Ce ai spus pe țigănește? urlă d. Lefter.

– Hauleu! începu să se bocească baba și copila, ce năpaste a fost să cază pe noi!

– Să-mi scoți biletele! scrâșnește d. Lefter; să-mi scoți biletele, hoațo! că te omor, mă-nțelegi? te omor!

Și-i trage Țâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cușcă cu pantere. D. Turtureanu dă într-o parte pe d. Lefter și cu gravitate:

– Las-o mă rog… Las’ că spun dumnealor la secție. Apoi iese-n ușă, dă un țignal; sergenții răsar ca din pământ, și haide! le-au pornit pe nemâncate…

Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă… Femeile nu știau nimic despre bilete… Cu tot zelul său, nu putuse depăși limitele prudenții; de aceea, el spunea seara la berărie d-lui Lefter și căpitanului:

– Cu baba și cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Țâca, nu prea, fiindcă, e pardon, în poziție; dacă se întâmplă la secret vreun avort… Nu știi dumneata? Astăzi nu mai poți conta pe inferiori… și nici pe superiori! S-aude… Gazetele atât așteaptă ca să ne persecute…

(Ion Luca Caragiale)

(La cine faci aluzie cu prima categorie? o să întrebe panicaţii care-mi citesc blogul, vânând aluzii, apoi mă sună noaptea să-mi reproşeze că de ce fac aluzii pe blog.

Îndeobşte, la ăia cu ale căror interviuri nu mă laud. La ăia care au impresia că e suficient pentru cititori să înşiri clişee într-un interviu şi să fii politically correct, şi care sunt deranjaţi de orice întrebare mai îndrăzneaţă. Nu, frate, nu e suficient. You gotta have personality. Asta nu înseamnă să fii idiot încăpăţânat şi inflexibil, ci, pur şi simplu, să ai ceva de spus. Ceva al tău.)

Şi, pentru că am făcut-o atât de îndelung şi îndeaproape, reclama radio e tot cu noi. Iaka. 

-una sticlă vin roşu goală

-una bucată reportofon plin de înregistrări mega speciale, care ard de dorul metamorfozei în pveşti

-un munte de jpg-uri print size or not

-4 cutii de Red Bull la fel de goale ca şi sticla de mai sus

-2 căni cu un strat de zaţ de 2 degete

-o poveste de amor foarte touchy-feely, de să vă căcaţi pe voi de plâns

-un sac de making of-uri foarte amuzante, de să vă căcaţi pe voi a doua oară, de data asta de râs

-un ambalaj de Lindt

-o sticluţă de parfum. (ţeapă, fraiere, nu e goală. mai are un sfert. pot rămâne fără pâine, dar fără parfum, nu.)

-două încărcătoare Nokia defecte

-7 creme anticelulitice (că azi m-am uitat în oglindă şi am constatat că nu mai am celulită, deci ce dracu’ să fac cu ele).

-o cutie mare de Nootropil. Goală. Şi una de Parasinus. Goală. Şi un tub de Ben Gay. Yeah, right, gol.

Cumpăr:

-o fărâmă de luciditate.

Rog seriozitate.

You may now restart your session.

Connection error!

Februarie e lună de Valentine’s şi de Dragobete. Dar astea-s fumate. Noi vrem ceva proaspăt, etern actual şi totodată, neîntinat de clişeele norodului nărod. Ce să fie?

Exact atunci, pe strada din faţa balconului nostru, s-a oprit o maşină mică, roşie. Doi se sărutau de zor. Ea i-a desfăcut cămaşa, nasture cu nasture, apoi i-a dat jos pantalonii până la genunchi şi a purces la un deep throat pasional, cu privit în ochi, tot tacâmul.

Eu: Dar de ce să dezbraci în halul ăsta un bărbat pentru o simplă muie?

O colegă: Pentru că e o muie din dragoste, nu una sportivă.

Şi cineva – jur că nu mai ţin minte cine, eram cu ochii-n muie – a rostit cuvintele magice:

-Tema numărului ar putea fi “Iubiri Interzise”.

Şi “iubiri interzise” i-a rămas numele. Cerul nu s-a înveselit, frigul nu s-a înmuiat, dar toţi am plecat acasă cu o muie din dragoste în adâncul sufletului. Mai puţin eu, care aveam o demisie de anunţat la Vice, dar tot cu o muie în adâncul sufletului.

…iar efectele magice ale acestui blow job pot fi găsite, începând de mâine, la chioşcuri. Tabu – iubiri interzise. Numărul care a pornit de la o papacioacă pasională sub balconul nostru.

Şi trebuie să recunosc, m-am bucurat că nu m-a trimis nimeni corespondent pe front. Nu aveam nici un chef să mă bag între cocktailuri molotov şi bastoane de jandarmi. Ştiiiiu, ştiu, este vorba despre foamea gloatelor şi nepăsarea politicienilor. Trecem prin al patrulea an de creştere exponenţială a sărăciei, lumea s-a săturat şi a ieşit să mai spargă o vitrină, să-şi ostoiască nemulţumirile. Vedeţi, aş putea scrie despre asta de parcă aş fi fost acolo. Dar, nu. Şi CE BINE CĂ NU.

Vine un moment în viaţa unui om când se bucură că poate lua o pauză de realitate. Pauză de vise roz, de poveşti frumoase şi de stil. E exact lucrul de care aveam nevoie. Îmi place: cum simt eu o nevoie, cum se aliniază toate astrele în aşa fel, încât să mi-o îndeplinească.

Am emoţii mari pentru numărul de februarie al TABU. E primul număr la care am lucrat full-time, full-energy. Sper să vă placă.