(La cine faci aluzie cu prima categorie? o să întrebe panicaţii care-mi citesc blogul, vânând aluzii, apoi mă sună noaptea să-mi reproşeze că de ce fac aluzii pe blog.

Îndeobşte, la ăia cu ale căror interviuri nu mă laud. La ăia care au impresia că e suficient pentru cititori să înşiri clişee într-un interviu şi să fii politically correct, şi care sunt deranjaţi de orice întrebare mai îndrăzneaţă. Nu, frate, nu e suficient. You gotta have personality. Asta nu înseamnă să fii idiot încăpăţânat şi inflexibil, ci, pur şi simplu, să ai ceva de spus. Ceva al tău.)

Şi, pentru că am făcut-o atât de îndelung şi îndeaproape, reclama radio e tot cu noi. Iaka. 

-una sticlă vin roşu goală

-una bucată reportofon plin de înregistrări mega speciale, care ard de dorul metamorfozei în pveşti

-un munte de jpg-uri print size or not

-4 cutii de Red Bull la fel de goale ca şi sticla de mai sus

-2 căni cu un strat de zaţ de 2 degete

-o poveste de amor foarte touchy-feely, de să vă căcaţi pe voi de plâns

-un sac de making of-uri foarte amuzante, de să vă căcaţi pe voi a doua oară, de data asta de râs

-un ambalaj de Lindt

-o sticluţă de parfum. (ţeapă, fraiere, nu e goală. mai are un sfert. pot rămâne fără pâine, dar fără parfum, nu.)

-două încărcătoare Nokia defecte

-7 creme anticelulitice (că azi m-am uitat în oglindă şi am constatat că nu mai am celulită, deci ce dracu’ să fac cu ele).

-o cutie mare de Nootropil. Goală. Şi una de Parasinus. Goală. Şi un tub de Ben Gay. Yeah, right, gol.

Cumpăr:

-o fărâmă de luciditate.

Rog seriozitate.

You may now restart your session.

Connection error!

Februarie e lună de Valentine’s şi de Dragobete. Dar astea-s fumate. Noi vrem ceva proaspăt, etern actual şi totodată, neîntinat de clişeele norodului nărod. Ce să fie?

Exact atunci, pe strada din faţa balconului nostru, s-a oprit o maşină mică, roşie. Doi se sărutau de zor. Ea i-a desfăcut cămaşa, nasture cu nasture, apoi i-a dat jos pantalonii până la genunchi şi a purces la un deep throat pasional, cu privit în ochi, tot tacâmul.

Eu: Dar de ce să dezbraci în halul ăsta un bărbat pentru o simplă muie?

O colegă: Pentru că e o muie din dragoste, nu una sportivă.

Şi cineva – jur că nu mai ţin minte cine, eram cu ochii-n muie – a rostit cuvintele magice:

-Tema numărului ar putea fi “Iubiri Interzise”.

Şi “iubiri interzise” i-a rămas numele. Cerul nu s-a înveselit, frigul nu s-a înmuiat, dar toţi am plecat acasă cu o muie din dragoste în adâncul sufletului. Mai puţin eu, care aveam o demisie de anunţat la Vice, dar tot cu o muie în adâncul sufletului.

…iar efectele magice ale acestui blow job pot fi găsite, începând de mâine, la chioşcuri. Tabu – iubiri interzise. Numărul care a pornit de la o papacioacă pasională sub balconul nostru.

Şi trebuie să recunosc, m-am bucurat că nu m-a trimis nimeni corespondent pe front. Nu aveam nici un chef să mă bag între cocktailuri molotov şi bastoane de jandarmi. Ştiiiiu, ştiu, este vorba despre foamea gloatelor şi nepăsarea politicienilor. Trecem prin al patrulea an de creştere exponenţială a sărăciei, lumea s-a săturat şi a ieşit să mai spargă o vitrină, să-şi ostoiască nemulţumirile. Vedeţi, aş putea scrie despre asta de parcă aş fi fost acolo. Dar, nu. Şi CE BINE CĂ NU.

Vine un moment în viaţa unui om când se bucură că poate lua o pauză de realitate. Pauză de vise roz, de poveşti frumoase şi de stil. E exact lucrul de care aveam nevoie. Îmi place: cum simt eu o nevoie, cum se aliniază toate astrele în aşa fel, încât să mi-o îndeplinească.

Am emoţii mari pentru numărul de februarie al TABU. E primul număr la care am lucrat full-time, full-energy. Sper să vă placă.

Chestia asta este uşurinţa cu care merg mai departe când încasez o lovitură.

Nu mi s-a părut specială, pentru că niciodată nu am considerat că ar trebui să fie altfel. Am privit întotdeauna viaţa ca pe un joc de strategie. Când cărarea A se înfunda, o abandonam şi mergeam pe cărarea B, fără să mă oftic că uite. Ba dimpotrivă, când văd că lucrurile devin căcăcioase, mi se aprinde beculeţul de avarie şi găsesc soluţii la care, relaxată fiind, nu m-aş fi gândit.

Şi credeam că e ceva normal. Că toată lumea e aşa. Că e de la sine înţeles să iei repede deciziile cele mai bune.

—

Acum însă, mă uit la oameni care au pierdut lucruri şi constat cât de tare îi poate surpa chestia asta din punct de vedere psihic. Cum, în loc să se caţere repede pe peretele prăpastiei, se blochează şi cad, neputincioşi şi abulici, în gol. Şi raţiunea nu ţine.

Şi mă gândesc cu groază cât poate fi de nasol – în primul rând pentru cel în cauză – să fie genul ăsta de om.  Sunt fericită că nu-s aşa. Şi de asta am motive să-ţi spun: Mulţumesc, Dumnezeule!

Prietena asta a mea are un job stabil la o… să-i zicem firmă. Nu corporaţie boring, ci firmă cu o activitate palpitantă, interesantă, o activitate pe care cei mai mulţi oameni obligaţi să presteze joburi plicticoase, monotone şi rutinate ar dori-o din tot sufletul. Dar, când vine vorba de joburi mişto, am senzaţia că sunt singura din lume care apreciază faptul că i-a dat Dzeu norocul să prindă doar joburi în care e plătită să facă chestii pe care majoritatea lumii le face în timpul liber.

OK, prietena asta a mea îşi dispreţuieşte jobul mişto şi palpitant, unde chiar are treburi interesante de făcut şi îmi spune că, uite, nemernicii nu i-au mărit salariul de 3 ani. (Asta în condiţiile în care multă lume din jur plânge că a fost concediată în aceşti trei ani, că i s-a închis firma, că i-a scăzut salariul la sfert, că nu i-a intrat salariul pe card de 4 luni, etc.) Şi tot prietena asta a mea îmi povesteşte cu steluţe în priviri că gata, ea se înhăitează cu o trupă de artişti wannabes şi se face şi ea artistă.

Toate ca toate, până când m-a invitat la un şou al trupei. Şou în care ea personal nu presta, dar… şi asocierea e o formă de a te face de căcat. Şi ţineţi-vă bine, că acum vin axiomele Lupu despre condiţia de artist.

1. Să ieşi în faţa unei găşti de oameni, să le stingi lumina în cap şi să-i obligi să se uite la tine o oră sau zece e O RESPONSABILITATE. Asta înseamnă că tu te obligi să le dai ceva care să justifice atenţia lor necondiţionată. Dacă nu, stai dracu’ la tine-n dulap.

2. Chiar în seara de dinainte am fost la recitalul “Sunt un orb” al lui Mălăele – pe care l-am intervievat pentru Tabu. O oră întreagă, nu m-am putut uita în altă parte. Chiar dacă aş fi vrut, nu puteam. Chiar dacă m-aş fi dus chitită să ignor ce se petrecea pe scenă şi să joc bambilici pe mobil, n-aş fi putut. PENTRU CĂ ERA INTERESANT CE SE PETRECEA PE SCENĂ. “Bine, dar tu compari cu Mălăele?” Gen, da. Ăla are un singur creier, ca tine, are 2 ochi (4 chiar), 2 urechi, o gură. Tehnologic vorbind, nu are nimic în plus. De ce mă uit la el o oră, iar ţie îmi doresc să-ţi dau foc după 5 minute? Pentru că ăla e conştient că are o responsabilitate faţă de proştii din întuneric, iar tu nu. Şi responsabilitatea asta se traduce într-o chestie foarte simplă de 5 litere. MUNCĂ.

3. “Ah, mă duc să fumez ceva”, a oftat spăşită prietena mea în minus, după ce i-am zis asta. Şi abia atunci am simţit impulsul să-i trag un bocanc în ovare. Nu, nu-s împotriva marijuanei, a heroinei sau a ce dracu se ducea ea să fumeze – DACĂ LE FOLOSEŞTI RECREAŢIONAL. Dacă le foloseşti ca pe un debuşeu împotriva oamenilor lucizi care-ţi spun că în halul tău de acum nu eşti bun de nimic, şi fie îţi ţii jobul mişto, pe care orice şomer cu studii superioare din Bucureşti şi l-ar dori cu bale la gură, ori te apuci de muncă titanică şi ajungi la fel de profesionist ca Mălăele, ca să meriţi titulatura de “artist”, eşti un loser ratat şi meriţi să mori în şanţ, ros de şobolani.