Nu va avea loc în Pride, ci în Verde Cafe, cafeneaua de pe Domniţa Ruxandra, Nr. 15 (în spatele Teatrului Metropolis de pe Eminescu începe Str. Leonida, care dă taman în Domniţa Ruxandra).

În rest, datele sunt aceleaşi: 28 noiembrie, ora 21.00.

Hyde Park

Revedere

Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Printre acestea se află şi cîinii care pîndesc prin boscheţi
Şi de care se speriase atît de tare
data trecută.
Aceştia făceau şi acum ce ştiau ei mai bine:

Mîrîiau
Lătrau
Îşi arătau colţii fioroşi
Omniprezenţa şi omnipotenţa.
Ceea ce se schimbase însă, în această poveste
Era însăşi fata-pisică.
Descoperise cu uimire că de la un grad de nefericire în sus
Mîrîielile, lătrăturile, colţii,
Ba chiar şi omnipotenţa

Sunt ale naibii de irelevante.

—Băi, fraţilor, ce-ar fi să mă mîncaţi şi să terminăm bîlciul? întrebă ea
Apatică
De parcă i-ar fi servit cu pateuri din bugetul de protocol.

—Păi nu ţipi?

—Ba ţip… pe interior.

—Degeaba. Dacă nu ţipi, nu are nici un farmec, protestă alt dulău.

—Nu am nici un chef. Mîncaţi-mă pe muteşte!

Cîinii se uitară unii la alţii, se apropiară de ea.

—Tu vorbeşti serios?
—Am cumva aerul că fac glume cu viaţa mea?
Da, am făcut destule glume cu viaţa mea

Dar eram în eclipsă temporară a umorului
Şi nu-mi dădeam seama că sunt glume.

Acum însă vorbesc al naibii de serios.
Sunt de pomană. Pentru sufletul bunicii mele
Care ştia multe poveşti frumoase şi făcea dulceţuri.

—Nu mi-e foame – recunoscu jenat un cîine.
—Eu de-abia am mîncat, adăugă altul.
—Iar eu ţin dietă…

Şi astfel se cărăbăniră toţi
Lăsînd-o singură
Cu concluzia.

(Deci, nu era sută la sută singură
De vreme ce o însoţea concluzia):

—Se pare că substanţa cea mai indigestă din lume

E nepăsarea.

Când unii oameni îţi arată cât pot fi de penibili în micimea lor, nu poţi decât să te minunezi. Când te mint în faţă, când bat câmpii cu graţie, când te copleşesc de insulte fără noimă şi fără sens… stai şi te cruceşti. Nici măcar nu mai ai energia de a te enerva. Sau de a-i detesta. Stai, te minunezi când vezi câte tâmpenii pot debita dintr-o singură suflare, cât sunt de departe de realitate – cum se încăpăţânează în propria lor mizerie, de care şi ei sunt conştienţi.

Singurul lucru pe care poţi să îl faci este să te distanţezi. As soon as possible. Nu poţi face lucruri utile şi constructive decât cu oameni mari. Din toate punctele de vedere.

Vineri, 20, nu e vineri, 13. Şi totuşi, mi-a ieşit pisica neagră în faţă, mieunând lugubru. Oh, da, uitasem să îi dau de mâncare. De faptul că nu am mâncat nici eu azi nimic ce să mai spunem? Pe bune, vi s-a întâmplat vreodată să vă fie foame de să vă crape ochii, dar să vă fie silă de toate alimentele concrete care vă trec prin cap? Cred că încă nu s-a inventat mâncarea de care mi-e mie foame. Pisicii negre îi e simplu, ea vrea caşcaval – cred că s-a uitat la Tom şi Jerry pe invers, că de smântână nu se atinge, vrea ficat – nu odată îmi mănâncă ficaţii! – şi are ea nişte conserve, nişte gurmeturi, purine şi alte cele. Orizont restrâns.

Nu e bine nici cu orizont restrâns, bădie, dar nici cu orizont exagerat de vast, pentru că adeseori te pomeneşti ca un peşte pe uscat. Ca în clipul ăla mişto al Faith No Morilor, în vremea când încă mai sperau:

Drama unora este că nu ştiu să accepte faptul că sunt istorie. Cum pula mea să fiu istorie, când eu încă respir? Păi învaţă, băi, să respiri corect, diafragmatic, sau mori dracului! Cine ce are de câştigat din respiraţia ta întretăiată, neregulată, ne…

Despre nimfomanie, în episodul următor.

Sngurul loc unde puteţi încerca un rafinat cocktail de: portjartier de Jennifer Love Hewitt, lecţia de viaţă oferită de Paulo Coielio unei tinere manechine cu picioare interminabile, o ultimă noapte cu Cătălin Botezatu, pornografie feministă cu Tom Wilson, un gangbang violent cu mine şi Implant pentru Refuz. Adică aşa:

Şi, în caz că frivolităţile nu vă tuşează, sunt contrapunctate cu materiale profunde despre legenda Phoenix prin cuvintele lui Nicu Covaci, despre noua carte a lui Adrian Schiop şi despre modul în care i-a cerut actorul Bogdan Talaşman ouă împrumut maestrului Gheorghe Dinică, în miez de noapte.

Căutaţi revista pe standuri!

Şi era să uit! Cu ocazia lansării lui Hyde Park, colegii mei mi-au făcut o onoare: m-au tras de limbă. Mai multe amănunte, tot în Maxim de noiembrie.

De dimineaţă, am descoperit că nu circulau elicopterele. Regia Autonomă a Elicopterelor intrase în grevă, pentru că foamea-i mare, seamăn pe lume nu are. Nici rachetobuzele nu veneau. M-am oprit la Cafe Bolid, la colţ, să îmi injectez nişte cofeină în venă. “Am sistat importul de cofeină, datorită pretenţiilor financiare exagerate ale furnizorului. Poate vreţi theobromină”, m-a informat amabilă o tânără cu un ochi verde şi unul căprui. “Poate vreţi un pumn în nas,” am zis eu în gând, dar m-am abţinut.

Ea mi-a interpretat greşit privirea şi a continuat: “Nu sunt nepoata lui David Bowie. Pur şi simplu, salonul de cosmetică oculară a intrat în grevă la 18.00 fix. Apucaseră să îmi ajusteze culoarea unui singur iris.” M-am ridicat şi am părăsit localul, fredonând în gând:

Acasă, mă aştepta struţul DVD, indiferent şi arogant ca de obicei. Sau cel puţin mă aşteptam să mă aştepte. În schimb, am găsit doar nişte zgârieturi suspecte pe preş: “Mi-ai promis bonus de fidelitate, dobitocule!”
“Asta e, mi-am spus eu, nu poţi ţine struţii lângă tine, dacă ei ţin neapărat să plece. Adio, DVD, vreau să ştii că te-am iubit.” Şi am dat să deschid uşa blindată şi dotată cu multialarmă polifuncţională, şi cu senzor de recunoaştere al ADN-ului. Alarma polifuncţională a început să ţiuie. Din difuzoare s-a auzit o voce metalică “Access denied. Pentru a evita incidente neplăcute, vă rugăm părăsiţi imobilul!”
Păi asta este casa mea, imbecililoooor, am răcnit cât mă ţinea gura.
“Ne pare rău, nu vă recunoaştem. Suntem în grevă”.
“Bine, dar eu plătesc pentru serviciile voastre, ce înseamnă asta? De ce vă răzbunaţi pe mine?”
“Ne pare rău, nu vă recunoaştem. Suntem în grevă. Pentru a evita incidente neplăcute, vă rugăm părăsiţi imobilul!”
Am rămas mut.
“Vă anunţăm că în zece minute începe evacuarea forţată. Subiecţii care refuză să părăsească imobilul la indicaţiile noastre, sunt luaţi pe sus de o macara şi azvârliţi de la fereastra holului.”
Mda… eram la etajul 7. Nu prea părea o idee bună.
“Cât durează greva?”
“Încă zece ore, treizeci şi cinci de minute şi zece secunde. Vă anunţăm că în opt minute începe evacuarea forţată. Încă zece ore, treizeci şi cinci de minute şi zero secunde. Vă anunţăm că în şapte minute şi cincizeci de secunde începe evacuarea forţată. Încă… “

Am rupt-o la fugă. După ce se termină greva, am de gând să mă întorc în casă, să mă încui şi să nu mai ies niciodată. Dacă tot murim singuri, măcar să murim în patul nostru.

UPDATE: în sfârşit, nişte poze decente!!!

Mulţumesc tuturor celor care au înfruntat vremea oribilă, şi ne-au onorat munca prin prezenţa şi prin entuziasmul lor. Mulţumesc tuturor celor care au venit la mine şi mi-au strâns mâna – pentru că mi-au confirmat faptul că nu am muncit degeaba, şi că am luat decizia corectă în anumite chestiuni colaterale. Nu vreau să intru în detalii, pentru că sunt prea puţin plăcute văzului şi auzului – dar, da, acest spectacol, şi această seară au meritat nişte sacrificii, care acum mi se par minore.

Mă întreba cineva de ce am ales un club gay pentru acest spectacol. Răspuns: am ales un club gay, fiindcă ei mi-au oferit prompt locaţie şi o scenă adecvată acestei reprezentaţii, plus o primire caldă, respectuoasă şi colegială. Aceşti oameni s-au comportat cu noi ca nişte adevăraţi colegi, au învăţat să pună lumini şi muzică după desfăşurător – ceea ce nu au mai făcut până acum – şi ne-au dat toată energia, şi toată Cola necesară unui show reuşit. Rezultatul? Să-l judece cei care au fost acolo.

Mă interesează prea puţin dacă cel care mă găzduieşte e gay, negru, japonez sau ateu. Mă interesează un singur lucru: să fie om. Cunosc mult prea mulţi indivizi cu icoana agăţată de tăblia patului, care mint, dezinformează, trădează şi, per ansamblu, se trezesc dimineaţa întrebându-se ce răutate ar putea să mai facă în ziua respectivă.

Mai e un lucru: îmi cer scuze dacă în zăpăceala post-spectacol am trecut pe lângă oameni pe care nu i-am salutat. Eram mult prea copleşită. Îmi pare rău că nu m-aţi tras voi de mânecă. Sper să nu mă judecaţi prea aspru pentru ceea ce a fost o simplă tulburare de om mult prea fericit. Poate veniţi şi la lansarea lui Hyde Park – şi vă rog să mă abordaţi cu încredere. Promit să mă revanşez.

Vox dei:

http://racusoara.wordpress.com/2009/11/15/rocky-horror-obsession-show-it-made-my-day/

http://www.accept-romania.ro/blog/?p=59

http://girl-in-the-city.gramo.ro/rocky-horrors-obsession-show/

Cu deosebită plăcere vă anunţăm că, în urma repetiţiilor din Pride, veţi vedea un spectacol nu de două, ci de trei personaje. Ne-am înmulţit cu un flăcău frumos ca un fagure de miere, care apasă de zor pe botoane, iar monsteriţa jucată de mine a căpătat un asistent. Iată-l în premieră pe Costel-the-geek (ceea ce adorabilul Lucian de la Pride Club nu a visat niciodată că va deveni ):

Ignore me, admire Costel!

Vedeţi făptura aia half-a-man-half-a-shadow de după scule? Dacă n-o vedeţi, mijiţi umpic ochii. Mai spre dreapta. Aşa, acolo. ACOLOOOOO!!! E meritul maestrului Samoilă că a reuşit să îl surprindă pe Costel al nostru cu atâta je-ne-sais-quoi şi incertitudine a fiinţării. Mulţumim, maestre Samoilă, pentru suspansul pe care ştii să îl menţii. Eşti brici.

PS: A nu se uita, vă invităm la acest spectacol a trois duminică, 15 noiembrie, ora 21.00. Club Pride. Costel, ui lav iuuuu!

Sunt realmente încântată de oamenii din Clubul Pride. Profesionişti corecţi, decenţi, atenţi la detalii şi respectuoşi. Nu, nu sunt genul de om care să vrea limbi în cur şi să pozeze în divă, şi nu voi fi genul ăsta de om nici dacă voi câştiga zeci de premii şi de aprecieri. În schimb, nu pot să nu salut profesionalismul unor oameni, acolo unde îl văd. Faptul că ei înţeleg că, deşi pare uşor, un spectacol de o oră e un efort major, iar dacă mai ai şi pisălogi care să te trateze infect, să te insulte gratuit şi să îţi mănânce energia sau delăsători care trebuie traşi ca nişte remorci, e un efort care tinde spre insuportabil.

Dacă “Rocky Horror” va ieşi bine, e în mare măsură meritul celor din Pride. God bless you, people!

What the fuck are you supposed to do on a boring Sunday afternoon, when it’s too cold to go out, there is nothing interesting on TV, music fails to thrill you and you have forgotten your phone charger at one of your many part-time jobs? When you have just turned all your dreams into real projects, and you have nothing left to dream about?

Of, course, drink some beer (several cans, actually), scratch your cat’s head, listen to its tender purr and dream of a new muse. Not necessarily a human one. By example, I was in love with a spider that lived in my grandparents’ bathroom. I was five. At seven, I fell in love with a peculiar green-haired doll. I loved it to the verge of insanity. Once, we went to the seaside and my parents forgot to pack the doll – and I spent the first night screaming and weeping. They had to ask someone to bring the doll the next day.
Then, at ten, I was in love with Karl May’s Winnetou, and dreamed to have his babies. Just another of my obsessions.
Right now, I feel empty and dry, like a TV commercial. The following song is also from a TV commercial. Long live advertising!