xxxxxx: nu te acuzam ca nu mergi prea departe

xxxxxx: ca story poate
lorena lupu: da, ca story
lorena lupu: uite in the mood for love ce sărăcăcios e ca intrigă
xxxxxx: si faptul ca eram cronicar gay nu presupunea ca o sa fac o recenzie 100% pozitiva, asta ar fi fost ciudat. trebuia si sa zic ce nu mi-a placut
xxxxxx: da, dar wong kar wai castiga pariul stilistic
lorena lupu: păi nu, tu puseseşi problema într-un mod gay.
lorena lupu: dar şi rondo avea un stil
lorena lupu: lumea care l-a lăudat, i-a lăudat stilul
xxxxxx: avea probleme de stil, pe langa faptul ca povestea incepea in forta si se termina fasait
xxxxxx: dar tu insati il gasesti acum penibil si infantil
xxxxxx: ceea ce e acelasi lucru cu ce-am zis si eu, ca se simte mana incepatorului ca stil
lorena lupu: nu mă cert cu tine

lorena lupu: brother, tu purtai dialogul ăsta cu mine acum, nu eu cu tine
xxxxxxxx: da.. pt ca te-ai plans ca un gay ti-a recenzat negativ romanul
xxxxxxxx: si e oarecum irelevant ca eram eu gay..
xxxxxxxx: ia si tu un roman gay romanesc… de ex legaturi bolnavicioase sau zero grade kelvin si de schiop si recenzeaza-le.. o sa zici numai de bine doar pt ca au autori gay si tema gay? i don’t think so.. o sa zici exact ce-ti place si ce nu
xxxxxxxxx: dar na, intr-un fel inteleg si ce zici.. cei care au ‘curajul’ sa critice ce fac gay-ii sunt de multe ori tot gay… probabil ca multi dintre detractorii lui als, schiop, afrim, chirilov, mazilu si cine mai vrei tu o sa fie alti gay care simt ca au dreptul sa-i critice
xxxxxxxxxx: eu chiar am facut ceva pt ‘comunitatea’ gay… am facut festival de film, parada, cerc de studii gay la facultate, etc.
lorena lupu: 1. nu ţi-am dat numele
lorena lupu: 2. tu, ca gay, ai analizat gheiala romanului şi i-ai reproşat intensitatea, sau aşa ceva
lorena lupu: 3. da, romanul era despre o poveste care a început în forţă şi s-a terminat fâsâit, era deliberat
lorena lupu: 4, şi cel mai important
lorena lupu: NU MĂ CERT, OMULE, CU TINE. E OK CĂ L-AI CRITICAT
xxxxxxx: nici eu nu ma cert, faceam precizari..
lorena lupu: CRITICA ARGUMENTATĂ E UN LUCRU FRUMOS

Comunitatea, zice dicţionarul, este un grup de oameni cu interese, norme de viaţă sau credinţe comune. Ce anume defineşte o comunitate? Sentimentul de apartenenţă la grup.

Eu nu văd sentiment de comuniune printre gheii pe care îi cunosc. Şi cunosc destui, vă asigur. Văd şoareci speriaţi, care nu ştiu ce dracu’ să mai facă, să se ascundă mai abitir de capul pătrat şi clevetirile majorităţii obtuze. Şi mai văd câţiva temerari, majoritatea lor covârşitoare străini sau hetero, luptând de zor pentru această fată morgană pe care noi o numim comunitatea gay din România. OK, să zicem că ăştia-s comunitatea gay. Cu Mircea Toma în frunte, pe post de gayistă şefă.

“Mi-e silă să fiu văzut cu alţi gay”, zice gheul român mediocru. Şi nu minte. Barurile gay sunt mai trecătoare decât florile de cactus, personalităţile gay se dau mari fustangii (nu de parcă ar păcăli pe cineva), poveştile gay sunt ţinute sub preş. Când am publicat “Rondo Capriccioso”, cea mai mare muie mi-am luat-o de la un cronicar gay, care mă acuza că nu merg destul de departe sau aşa ceva. Dar nu orgoliul meu rănit contează (uite, azi am recitit “Rondo Capriccioso” şi mi s-a părut infantil şi penibil), ci faptul că singurul care m-a atacat public atunci a fost taman un gay.

Idealuri comune? Are you kidding me, man? Idealul gay-ului random român e să fută cât mai neobservat-neştiut-necunoscut şi să dispară în noapte. Ăsta nu va fi ever un simptom al comunităţii, ci dimpotrivă. Un simptom al deja clasicei “fiecare cu a mă-sii”. Hai să nu ne mai îmbătăm cu apă rece, să nu-l mai pândim pe Moş Crăciun pe horn şi nici pe această creatură mitică fabuloasă, numită folcloric “Comunitatea Gay din România”, despre care ştim doar că pretind unii că au văzut-o printr-un bar, furişându-se spre buda tipilor, dar martorii nu erau foarte credibili, pentru că fumaseră câteva jointuri înainte.

Alexander Payne (co-scenarist şi regizor al filmului), este un maestru al dramediei. Ştim, dramedia e ultima chestie trendy pe care o practică toată lumea, atât în literatură, cât şi în film. Iar Payne o stăpâneşte la perfecţie: fiecare element mărunt al compoziţiei filmului se traduce într-un hohot de râs sau o lacrimă, adesea concomitent. Iar în The Descendants, explorează o tentă mai blajină a umorului negru care l-a consacrat, cu filme ca Citizen Ruth, Election sau About Schmidt.

Continuarea, aici.

Prin asta, nu mă refer la diplomaţie. Da, sunt situaţii în care, având în vedere ceea ce le datorezi unor oameni, le mai treci cu vederea nişte căcaturi şi nu-i bagi în vulve materne, deşi tot sufletul tău imploră să o faci. Dar iei în considerare o listă de fapte trecute ale lor şi laşi de la tine. Sau pui o problemă cu ceva mai multă fineţe decât ai pune-o faţă de un căcat cu ochi oarecare, pe care-l desconsideri sau care ţi-e indiferent.

Ceea ce însă nu înţeleg neam sunt plecăciunile fără discernământ. Faţă de oameni cărora nu le datorezi nimic. Plecăciunile umile, supuse, fără a judeca premisele unei situaţii, limbile în cur date în virtutea inerţiei.

Ce urmăresc oamenii cu asta? Respectul celui lins? Greşit. Nici un obiect al limbilor în cur nu te va respecta, dacă descoperă că-l lingi fără discernământ, fie vară, fie iarnă, fie cu rost, fie fără. Se va folosi de tine cât te guduri pe lângă el, să-i pui gratis diacritice în textele primite fără şi să-i aduci beri de la colţ. În rest, îşi va şterge cizmele de tine de câte ori va considera că e nevoie.

Respectul celor de pe margine? Ghinion. Curlingăul nu provoacă decât hohote de râs.

Statistic, cel care alege să lingă cur necondiţionat în societate este o persoană irecuperabil proastă. O persoană preş, incapabilă să observe nuanţe. Ocazional, se va răscula; dar şi răscularea lui va fi aidoma linsului, total ilogică şi nejustificată într-un sistem de cauze-efecte. Iar răscularea lui se va lăsa de obicei cu ploaie de flegme. Curlingăul se va chirci iar la forma lui iniţială, umilă şi preaplecată. Şi va începe din nou să lingă sârguincios cur.

Fraţii mei, adevăr vă zic vouă: până când nu veţi gândi cu propriul creier, nu vă va respecta nimeni. Societatea nu vă dă lucrurile pe care le cerşiţi, ci pe acelea pe care le cereţi demn, arătând: am de oferit în schimb asta, asta şi asta. Sigur, şi societatea e curvă, va încerca să negocieze, să ofere mai puţin decât daţi voi. Fiţi fermi. ŞI, MAI ALES, PUNEŢI NAIBII CREIERUL ĂLA ÎN FUNCŢIUNE. Aţi fi miraţi să descoperiţi cât e de util, de fapt.

Birja, trecând din greu prin noroi, se oprește în sfârșit în apropierea unei cocioabe de pământ, care șade singuratică pe un peș, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenți, pitulați, în dosul cocioabei, după regula strategică consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates, ș-apoi trece, urmat de d. căpitan și de d. Popescu, să bată la ușe… O fetică zdrențuită vine să deschiză. În sălița luminată de pălpăiala a câțiva tăciuni de pe vatră, miroase strașnic a carne cu prune: o țigancă bătrână pregătește de cină. Țoți trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-și mâna la nas.

– Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar.

– Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios la cei trei domni.

– Aprinde-un muc de lumânare și hai de ne du în odaie, s-o așteptăm. Fata stă la-ndoială.

– Haide! se răstește d. Turtureanu… și toți trei intră, împingând pe fată-nainte.

– Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită.

– Avem treabă cu fie-ta, cu Țâca…

– Lipsește ceva dintr-o casă… știe ea ce lipsește, adaogă d. Lefter.

– Vai de mine! boiarule, zice bătrâna… N-are Țâca obiceiul… La toate casele boierești o cunoaște pe Țâca… la toate cocoanele mari o știe pe Țâca…

– Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ș-aprinde! cât vrei să mă ții în picioare?

– Iac-aprinz… Da nu se poate, Țâca, boiarule! să ferească Dumnezeu! eu, pântru Țâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Țâca… Poate, altă chivuță…

Și zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ș-a trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviță, un scaun și o sobiță de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălțăminte, pălării, șaluri purtate, pe sub paturi și pe laviță fel-de-fel de mărfuri de farfurărie și sticlărie…

La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede și-ncepe să scotocească luând și examinând pe rând bucățică cu bucățică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei așa grămezi pestrițe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut și ele o clipă, nouă, neveștejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze… el caută… caută mereu… Fatalitate! jacheta cenușie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă și Țâca, d-abia ducându-și coșul plin de vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilii-ntregi și flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.

Cum intră, o înconjură toți trei musafirii; d. Lefter o ia de pept:

– Unde mi-e jacheta?

– Care jachetă?

– Jacheta a cenușie…

– Care jachetă cenușie?

– Jacheta cu biletele…

– Care belete, boiarule?

– Te faci că nu știi, gașperiță!

– Să mă trăsnească Dumnezeu! să hie al dracului!

– Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu.

– Dacă spui ai bacșiș bun, adaogă d. căpitan Pandele.

– Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce să spuie? vai de păcatele noastre, dacă nu știe… auzi colo! ce sa spuie?

– Taci tu! zbiară d. Turtureanu și-i dă brânci babei cât colo în săliță.

Baba își face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiță.

– Să n-aibă parte!… dă să zică Țâca.

– N-ai fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienții numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă – naltă, subțirică, frumoasă, oacheșă, casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniță cu păr d-asupra sprâncenii din stânga și se poartă legată la cap cu roșu?

– Ba, am fost.

– Atunci, de ce minți?

– Ba, nu minț, boiarule; am fost. Ei?

– Nu ți-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină-ntreagă, cu chenar conabiu lat pe muche și altul pembe îngust pe buză, o jachetă cenușie?

– Ba, mi-a dat.

– Atunci, de ce minți?

– Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliță.

– Taci tu!… Unde e jacheta?

– E pa mine… o port pa dedesubt.

– Ca să nu te prinz!

– Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig… Sunt borțoasă, boiarule… alerg toată zâulica pân zloată – bogdaproste, îmi țâne cald la pântece și la șale.

– Dezbracă-te, poruncește d. Lefter.

– Iaca…

Și Țâca începe a-și lepăda țoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste cămașe, se vede jacheta cenușie. D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuța se strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund are o descusătură… desigur o fi căzut în căptușeală. Țâca scoate și o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din toate tighelurile… În căptușală, nimic și iar nimic.

– Ce mi-ai făcut biletele? răcnește îngrozitor cu pumnii-n-cleștați d. Lefter, pe când ceilalți doi o strâng de aproape într-un colț.

– Care belete? zbiară și chivuța ca o nebună ș-apoi, schimbând tonul, strigă tare către baba din săliță în țigănește: “Săi, că se sfarojesc prunele de tot!”

– Ce ai spus pe țigănește? urlă d. Lefter.

– Hauleu! începu să se bocească baba și copila, ce năpaste a fost să cază pe noi!

– Să-mi scoți biletele! scrâșnește d. Lefter; să-mi scoți biletele, hoațo! că te omor, mă-nțelegi? te omor!

Și-i trage Țâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cușcă cu pantere. D. Turtureanu dă într-o parte pe d. Lefter și cu gravitate:

– Las-o mă rog… Las’ că spun dumnealor la secție. Apoi iese-n ușă, dă un țignal; sergenții răsar ca din pământ, și haide! le-au pornit pe nemâncate…

Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă… Femeile nu știau nimic despre bilete… Cu tot zelul său, nu putuse depăși limitele prudenții; de aceea, el spunea seara la berărie d-lui Lefter și căpitanului:

– Cu baba și cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Țâca, nu prea, fiindcă, e pardon, în poziție; dacă se întâmplă la secret vreun avort… Nu știi dumneata? Astăzi nu mai poți conta pe inferiori… și nici pe superiori! S-aude… Gazetele atât așteaptă ca să ne persecute…

(Ion Luca Caragiale)

(La cine faci aluzie cu prima categorie? o să întrebe panicaţii care-mi citesc blogul, vânând aluzii, apoi mă sună noaptea să-mi reproşeze că de ce fac aluzii pe blog.

Îndeobşte, la ăia cu ale căror interviuri nu mă laud. La ăia care au impresia că e suficient pentru cititori să înşiri clişee într-un interviu şi să fii politically correct, şi care sunt deranjaţi de orice întrebare mai îndrăzneaţă. Nu, frate, nu e suficient. You gotta have personality. Asta nu înseamnă să fii idiot încăpăţânat şi inflexibil, ci, pur şi simplu, să ai ceva de spus. Ceva al tău.)

Şi, pentru că am făcut-o atât de îndelung şi îndeaproape, reclama radio e tot cu noi. Iaka. 

-una sticlă vin roşu goală

-una bucată reportofon plin de înregistrări mega speciale, care ard de dorul metamorfozei în pveşti

-un munte de jpg-uri print size or not

-4 cutii de Red Bull la fel de goale ca şi sticla de mai sus

-2 căni cu un strat de zaţ de 2 degete

-o poveste de amor foarte touchy-feely, de să vă căcaţi pe voi de plâns

-un sac de making of-uri foarte amuzante, de să vă căcaţi pe voi a doua oară, de data asta de râs

-un ambalaj de Lindt

-o sticluţă de parfum. (ţeapă, fraiere, nu e goală. mai are un sfert. pot rămâne fără pâine, dar fără parfum, nu.)

-două încărcătoare Nokia defecte

-7 creme anticelulitice (că azi m-am uitat în oglindă şi am constatat că nu mai am celulită, deci ce dracu’ să fac cu ele).

-o cutie mare de Nootropil. Goală. Şi una de Parasinus. Goală. Şi un tub de Ben Gay. Yeah, right, gol.

Cumpăr:

-o fărâmă de luciditate.

Rog seriozitate.

You may now restart your session.

Connection error!