O confesiune

E greu să vă mărturisesc ce urmează să vă mărturisesc. Simt o apăsare pe inimă. O clipă, cred că mi-a căzut lustra din tavan. Aşa, am dat-o la o parte. Bun, acum sunt gata de confesiune. Şi sper să nu mă priviţi cu alţi ochi. Sau, dacă o faceţi, măcar să nu fie ochii maro, că mi s-ar părea o lipsă de respect. Toţi avem secrete, în fond, şi nu e nici o ruşine. Ăla care clatină acum din cap a superioritate, citindu-mă, de exemplu, îşi mânca mucii din nas când era copil. Îi pescuia cu degetul mic şi îi halea ca pe fisticuri.

O să te întrebi îngrozit de unde ştiu asta. Ştiu, pentru că toată viaţa am fost călugăriţă sub acoperire. Am fost trimisă de Dumnezeu în persoană să propovăduiesc credinţa şi iubirea de aproape, şi pe cea de departe. Atâta doar că am făcut-o dând exemplu de aşa nu, pentru ca voi, muioriţele Domnului, să vedeţi cât de urâtă e calea hâdă, ceacâră şi crăcănată a pierzaniei şi să mergeţi pe drumul cel lipsit de borduri la suprapreţ al binelui.

Credeţi că mi-a fost uşor să scriu cu atâta mădular învârtoşat, când eu, în secret, înălţam rugăciuni alternativ cu plecăciuni şi mătănii, întru veşnică osârdie? Nu, nu mi-a fost. Dar o misiune e o misiune. Se execută, nu se discută.

Acum, că mi-am uşurat apăsarea de pe piept şi am dat lustra la o parte, mă duc să mă retrag într-o scorbură de copac, să-mi trăiesc restul zilelor ronţăind coajă şi răşini, înălţând veşnici psalmi şi scoţându-mi furnici de sub sutană.

Domnul fie cu voi. Şi nu uitaţi că masturbarea orbeşte.