Ăsta e un reportaj pe care l-am făcut în Playboy, în martie 2010. Mi-am amintit de el pentru că m-a abordat fotograful, Florin, pe mess:
***** florin: ca n-am ajuns sa-l citesc vreodata
***** florin: si mi-am amintit aseara si ma amuzam
lorena lupu: stai să-l găsesc
***** florin: de experienta respectiva
******florin: da’ sterge numele de familie, ca mama si tata nu au simtul umorului.
Şi l-am găsit, deci iaka:
Am un fetiş cu cătuşe. Fotograful, Florin, are un fetiş cu prostituate. De aceea, cînd am primit invitaţia celor de la FetishMagazin.ro, care ne promiteau “cea mai tare seară fetish”, am decis fără ezitări că locul nostru era acolo.
de Lorena Lupu
Invitaţia ne anunţa, misterios, că această petrecere privată este găzduită de “Enter Society Club”, la kilometrul 30 al autostrăzii Bucureşti – Piteşti. Wow, am zis noi, un cuibuşor de nebunii pierdut în pustietate. Redacţia noastră a făcut interminabile speculaţii referitoare la clanul care organizează o atare petrecere şi la tainicele dedesubturi.
Semne promiţătoare
Vineri seara, zece şi ceva. Peste mai puţin de o oră începe petrecerea. Florin demarează. Eu am în poşetă o pereche de cătuşe roz – că nu-i frumos să te duci la o petrecere cu mîna goală.
În dreptul localităţii Potlogi, o maşină neagră cu geamuri fumurii se opreşte în dreptul nostru. Geamul coboară, şi un bărbat între două vîrste ne întreabă pe un ton enigmatic: “Nu ştiţi în ce direcţie e localitatea Floreşti?” Alături de el, în maşină, o femeie superbă. De ce ar căuta aceşti doi străini eleganţi localitatea Floreşti, în toiul nopţii? “De fapt, vrem să ajungem la club, la fetiş party,” recunoaşte bărbatul.
O jumătate de kilometru mai încolo, vedem o maşină înţepenită într-un troian de zăpadă de pe marginea drumului. În jurul ei, se frăsuie descumpăniţi un tip cu look de fotomodel, şi două brunete în costume de piele neagră, intens machiate. Hmm. Alţi oameni pe care e neverosimil să îi întîlneşti într-o seară geroasă de ianuarie, pe coclaurii patriei. “Le împingem şi noi maşina?” mă întreabă Florin. Pasagerii maşinii negre se alătură şi ei; fetişiştii fraternizează la nevoie. “Cu ce vă putem recompensa?” întreabă una dintre brunete, învăluindu-l pe fotograful nostru într-o privire lascivă. Florin scutură năuc din cap: “Mersi, avem tot ce ne trebuie.”
Peste alţi doi kilometri, ne opreşte poliţia, care gravita în jurul locului precum un cîrd de ulii. Vor să ne vadă actele, permisul de conducere. Etilotest. Se uită la noi ca la infractori, dar nu au ce să ne facă. Pleacă.
Încercăm să pornim şi noi, dar maşina piuie neputincioasă. I s-a golit bateria. Noroc că trece alt şofer pe lîngă noi, opreşte şi ne oferă din curentul lui. “La club?” întreabă nevinovat. “Da”. Hehehe, rîde el cu subînţeles.
Enter (at your own risk)
În sfîrşit, ajungem la adresă, şi dăm de un… supermarket! Ce e asta, frate? bombăn eu şi îl sun pe organizator, un misterios Don Costel. “Ocoliţi magazinu’, şi în spate veţi da de o uşă neagră, pe care scrie ENTĂR,” explică el.
Uşa neagră se deschide cu un scîrţîit îndelung. Noir! Urmează un şir de trepte de piatră. Îmbietoare ritmuri trance se strecoară în urechile noastre. Un tip în haine de piele ne întreabă cine suntem; îi explicăm, şi ne face semn spre o perdea…
În clipa în care trec de perdea, exclam: Unde Dumnezeu am ajuns??
Ei bine, dragi fetişişti, în spatele acelei perdele este o discotecă de ţară, plină ochi de flăcăi în treling şi adibaşi, majoritatea acneici şi transpiraţi, care ţopăiau ca nişte căpriţe zglobii, în timp ce cuplurile şi grupuleţele de genul celor întîlnite de noi pe stradă se înghesuiau năucite pe cîte o canapea, înghiţind cu noduri cîte un Martini.
Cîteva animatoare costumate în doctoriţe, dominatoare cu bici sau dive în lac roşu încearcă să-şi facă numărul, în timp ce cocalarii se străduie să nu lase nici un amănunt al anatomiei lor nepercheziţionat. OK, cătuşele mele roz stau foarte bine în poşetă, decid eu.
Şi se făcu lumină
Între timp, îl găsim pe “Don Costel.” Un tip la 30 de ani, cu păr lung, negru, haine de piele şi mustăcioară cochetă. Nu îi putem pune întrebări în discotecă, pentru că nu ne auzim; de aceea îl luăm la noi în maşină, să ne explice şi nouă ce se întîmplă.
“Sînt dezolat! Eu sînt doar un simplu PFA, şi am nevoie de bani pentru a face un fetiş party în adevăratul sens al cuvîntului. Dar cluburile din Bucureşti mi-au cerut sume exorbitante, iar barul ăsta e al unui prieten. Numai că prietenul ăsta a considerat că nu se merită să facă petrecere cu cei treizeci de invitaţi care sosiseră pînă la un’şpe, şi a dat drumul ăstora din sat.”
În timp ce el îmi povesteşte toate astea, trei maşini elegante se îndepărtează în viteză.
“Uite-i cum pleacă! Nu poţi face nimic în rahatul ăsta de ţară. Ştiţi că la prima petrecere au venit oameni din toată ţara, de la Suceava şi pînă la Timişoara? Au plecat cu toţii dezamăgiţi, că nu era ce căutau!”
Păi nici nu ai cum să te destinzi şi să te laşi în voia simţurilor, cînd eşti înconjurat de treizeci de ţărănoi neciopliţi, îmi dau eu cu părerea. Măcar dacă era o seară de discotecă normală, mai dansam şi noi puţin, dar aşa, mi-e frică să nu fiu ţinta unui viol în grup.
“Eu ştiu, domnişoară. Ştiu cum trebuie să arate un fetiş party ca-n străinătate, şi asta vreau să fac, da’ nu ne înţelegem cu patronii ăştia lihniţi după bani. Încercăm să facem rost de o investiţie, să ne mutăm în club Malibu, poate veniţi să ne vedeţi şi acolo.”
Încerc să mi-l imaginez pe fetişistul sucevean dezamăgit cum face din nou drumul, de data asta pînă în Malibu. Nu izbutesc.
În loc de deznodămînt
“E inadmisibil!” declară Mircea şi Crina, un cuplu nemulţumit de pe margine. “Cum să ne cheme pînă aici, şi să ne lase la un loc cu toţi ăştia?”
Între timp, în sală nu mai rămăseseră decît vreo şapte femei: trei animatoare, două tipe care se sărutau pasional la o masă – cînd am vrut să le fotografiem, ni s-a atras atenţia că nu e voie, că e fata lu’…, şi două chelneriţe înfricoşate de perspectiva de a culege paharele de pe mese. Iar cocalarii setaţi pe babardeală începuseră să se frece unii de alţii. Asociaţia ACCEPT ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Don Costel, zicem noi.
