Italiencele sunt lesbiene

mă lăudam eu mai în amonte că am mimat atât de convingător italiana într-o probă de acu câteva luni, că am luat şi rolul.

bun. şi azi a fost proba de costume.

băăă, frate, n-am făcut io mult teatru şi nici mult film. dar am lucrat cu români, americani şi francezi. costumierele românce, americance şi franţuzoaice sunt aşa:
-A, eşti cutăriţa, ai rolul cutare, măsurile cutare. Încearcă asta. (poză). Încearcă şi asta. (poză). Încearcă şi asta. (poză). Decide regizorul care e.

Aici erau 2 costumiere:
-O, che ragazza bellissima, altissima. You are so long and beautiful. Try these.
Şi te dezbraci.
-Yes, you have nice tits, you should definitely wear these.
Între noi fie vorba, le am mai degrabă mici, nimic ieşit din comun.
-Soooo beautiful. Bellissima! But cerca this.
Dacă nu mi-au dat vreo treizeci de bluze diferite, în stiluri diferite, care puteau defini orice, de la o curvă de centură până la o hipioată lălâie, să nu mă cheme Lorena. Şi cum scoteam ceva de pe mine, sau puneam:
-Bella ragazza, bella.
-Bă, era să zic io, io mai am treburi. Dacă mă tot tergiversaţi să-mi sugeraţi că m-aţi fute, mai bine ziceţi direct şi rezolvăm.
Şi apoi încep să-mi aranjeze părul, să mă mângâie. Mă prind de un lob al urechii şi mi-l freacă între degete.
-Sooo piccolo.
Eu mă umezesc instant când îmi freacă cineva lobul urechii.
-You need small earrings. You have beautiful ears.
Şi cealaltă:
-Small jewelry, because you are sooo beautiful.
-Let’s make…
“Sex?” întreabă gândul meu.
-Pictures.
Şi mă pun în vreo zece poziţii şi fotează la mine cu încrâncenare. Şi mai murmură:
-Soooo beautiful.
Apoi, când în sfârşit începe să-mi placă şi mie.
-OK, bella, you are ready.

Pot să mă plâng şi eu, ca baba aia din viralul de pe youtube, că am fost violată incorect?

Pseudo-mythologicos

Din cele mai vechi timpuri, ţăranul a fost prostul care credea în duhul bălţii, în yeti şi în talentul Madonnei, pe când orăşeanul venea cu întrebările de baraj: „Sigur pişa lapte şi nu puroi, din cauza vreunei infecţii venerice?” sau „S-a înecat pentru că a văzut sirene sau pentru că a căzut beat în puţ?”.

Acum, că miturile urbane condamnă orăşeanul la o oligofrenie din ce în ce mai accentuată, trebuie să punem defibrilatorul pe miturile rurale. Pe scurt, se impune să le resuscităm. E jenant să fim mai ţărani decât ţăranii. Altminteri, riscăm ca nu doar principalele titluri sportive, ci şi principalele distincţii academice să se ducă tot acolo. Se cere o răsturnare de situație, un versus notabil. 300J bifazic!

1. UNDERGROUNDUL RURAL

Se impune să apară o variantă rurală a fugii de mainstream. De câte ori mai vine un prieten pe la mine să-mi laude nişte obscuri de care n-a auzit nici dracu’, şi, care, în realitate, nici nu-i plac, mă gândesc cum ar fi să se organizeze o nuntă la Apahida şi să se selecteze din stocul regional de manelari.

„Cine? Să-l chemăm de la Bucureşti pe Fernando de la Caransebeş? No way, mult prea mainstream, au râs deja toate televiziunile de el. Gicu Bengosu? Nu se poate, prea mainstream, a fost la Apahida TV după 12 noaptea, deci esclus. Valerică Chioru, că n-a ieşit niciodată din Apahida şi e un no-name veritabil? Da, mă, dar l-au chemat deja la trei nunţi, e prea comercial. Am în schimb o casetă înregistrată în budă vineri seara de trei beţivi dintr-un sat vecin!”

Read the rest at Vice Magazine: MITURILE RURALE: MULT AȘTEPTATUL REVIVAL – Vice la zi

Making of al unui material cu Artan

“eu am fost întotdeauna ăla care se agită prea mult. ăla obositor de agitat. Şi atunci, rockul a venit de la sine, ca o optimizare a unui sistem de coordonate, unde pui pe abscisă timpul şi pe ordonată volumul sunetului. Cum ar veni, dacă o iei într-un sistem de băşini, poţi trage fâsâite o după-amiază întreagă sau o singură băşină de 5 secunde cu care să spargi ferestrele. Aşa şi eu cu rockul”.

Marea dragoste nu se uită niciodată

Serios, aşa e. Uite, eu nu îmi pot uita marea dragoste. Şi anume pornachele nemţesc vintage. Chiar îi ziceam lui nedo:

lorena lupu: nedo, vrei să afli de ce iubesc eu poporul neamţ?
nedo: pe tot, cu mic cu mare?
lorena lupu: câtă frunză câtă marijuana. da. pentru că în anii 70 făcea pornache comic.
lorena lupu: uite un sample.
lorena lupu: http://xhamster.com/movies/585058/funny_german_vintage.html
nedo: pot să adaug la bookmarks?
lorena lupu: de ce?
lorena lupu: e scurt
lorena lupu: 7 minute
lorena lupu: iar eu m-am pişat pe mine de râs
nedo: acuma n-am viteză, da’ cînd mă duc la o cafea, pe terasă, să prind un wireless, mă uit
lorena lupu: dar să dai sonorul la maxim, da?
nedo: mă, tu ai greşit filmul
nedo: ăsta e enigma otiliei, da’ e dublat în germană

De asemenea, iubesc poporul neamţ pentru jodel. Aş vrea să văd un pornache unde ea, apropiindu-se de orgasm, începe să iodeleze.

Repertoriul rockerilor chinezi

Voi ştiaţi că şi chinezii au trupe de rock? Filmuleţul de mai jos vă va edifica:

Şi, pentru că prevăd că o să vină toţi inculţii să întrebe unde e poanta, iată un indiciu:

Şi ce mă enervează

De câte ori se discută despre artă, vine câte un retard bătut grav în cap să-mi explice cum e să faci din căcat bici şi să trosnească gratis.

Băi, labagiilor, fute-v-aş mamele moarte cu o rangă-n gâţi: eu nu mă duc la un atelier de sculărie să-mi dau cu părerea pentru că nu mă pricep şi nu vreau să mă fac de râs. Poate ar trebui să luaţi exemplu.

Idioţii dracu’ handicapaţi, ARTA SĂRACĂ arată fix aşa, A SĂRĂCIE ŞI A LUCRU DRES MITOCĂNEŞTE. Ocazional se mai întâmplă să-i fete unuia mintea o idee simplă şi genial de ieftină, DAR NU E NORMAL SĂ DEVINĂ ASTA REGULA. Un film românesc contemporan realist şi plin de tomberoane e mega artă, o cinematografie plină numai de tomberoane pe bază de “n-avem bani” e o caliceală sinistră care sare-n ochi.

Nu mai aberaţi, fute-v-aş familiile voastre de retarzi, despre faptul că arta n-ar trebui să coste. Ba ar trebui. Plătiţi, în pizda mamelor voastre idioate, bilet la spectacolele şi concertele voastre preferate (să susţineţi, în morţii mamelor voastre, artiştii care vă plac şi care nu au cum să dea acelaşi randament dacă mai şi şterg mese opt ore pe zi la McDonalds), – că muzicile şi filmele le ciordiţi oricum de pe isohunt.

Vă văicăriţi că nu vă simţiţi reprezentaţi de Inna şi de alte hahalere? Promovaţi VOI, în morţii mamelor voastre proaste, artiştii care credeţi că vă reprezintă. Dacă băieţii de la voi din cartier au formaţie şi cântă mişto (DAR NU AU DESCHIDERE LA CASE DE DISCURI, PENTRU CĂ NU-S “în trendul oficial” şi nici BANI (se vede clar cuvântul?) de un videoclip profi, nu de o cârpăceală), măcar scrieţi despre ei la voi pe bloguri. Desigur, ca nişte loaze retarde, nu faceţi nimic. Doar nazuri, mofturi, fiţe.

Da, luzărilor, arta necesită BANI. MECENAT. SUSŢINERE. Iar în România ideea este teribil de prost înţeleasă. De aceea nu fac eu artă decât ocazional şi mă feresc ca de dracu’ să trăiesc din asta.

Sunt tânără, creativă şi chevrolet.

Deci, ăsta e filmuleţul studenţesc la care mă corupea rădoiul cu ceva vreme în urmă. A luat locul III la Young Creative Chevrolet 2011.

Nu, logic că nu se lasă embeduit, deci luaţi link. Aici.

Poze aleatorii din arhiva calculatorului

Azi am şters enorm de multe chestii, printre care şi Piraţii din Caraibe 4: On Stranger Tides, care-i cel mai lame film din lume. Şi un munte de poze. Dar sunt unele de care mi-e drag.

Ce au în comun toate aceste poze? Cel care ghiceşte răspunsul are o bere.

Îl iubesc pe Elefteriu Eftimiu

M-am ţinut cu Elefteriu Eftimiu de mână încă din grădiniţă. De fapt, el mă ţinea de mână pe mine. Aveam obiceiul prost de a mă căţăra pe toate gardurile şi pe toţi copacii, şi uneori cădeam şi îmi spărgeam nasul, bărbia, capul. Iar Elefteriu Eftimiu venea şi mă ştergea de sânge cu un colţ al şorţuleţului său albastru de preşcolar. Apoi îmi lua ghiozdănelul. Ce legătură avea nasul spart cu braţele şi spinarea? îl întrebam eu. Păi poate ţi-a curs prin nas sângele din braţe şi din spinare, răspundea Elefteriu Eftimiu, apoi îmi lua ghiozdanul din mână.

Mie mi-era frică de Elefteriu Eftimiu, pentru că era bun, frumos şi blând, şi mi-era frică de ziua în care o să moară şi toate astea o să dispară din viaţa mea. De aceea am preferat să-i spun lui Elefteriu Eftimiu să se dea mai încolo, pentru că îmi ia aerul.

Iarna mea de dragoste

Nu ningea. Dimpotrivă, ploua zi de zi, cu o încrâncenare măruntă şi duşmănoasă, până când gurile de canal sictirite au început să scuipe valuri de lichid maroniu, onctuos, ca tot atâtea anusuri cu şase găurele, chinuite de diaree.

Tu stăteai la etajul al treisprezecelea, iar de la fereastra ta, oamenii înotând în căcăstoare păreau jucării, un joc mecanic, defect, numai bun de aruncat. Un joc care nu te interesa.

Aveai un cuib de rândunele în colţul unei ferestre – încercaseşi să-l astupi cu nişte hârtie igienică, să nu-l cotropească vrăbiile, acum, că locatarii de drept plecaseră în ţările calde. Dar intrusele neruşinate au profitat de un moment de neatenţie, au dat hârtia deoparte şi au încălcat locuinţa vecinilor tăi de o vară.

Atunci, ai dat jos cuibul.
-Poate vor reveni primăvara, şi-şi face altul. E mai uşor să dărâmi chestiile care-s deja infestate, decât să încerci să repari ceva. O dărăpănătură e o dărăpănătură şi atât, un teren viran e un loc unde se poate construi.

-Eu sunt un teren viran, ţi-am spus eu.
Atunci m-ai întins cu faţa în jos şi mi-ai construit pe spatele gol un castel de cărţi de joc.

Mai am pe undeva singura fotografie pe care ai apucat să i-o faci. A doua nu a mai ieşit, mă mişcasem şi îl dărâmasem.
-Eşti o zonă seismică, ai zis tu.
-Da. Aşa pot rămâne pe mai departe un teren viran.