Ipohondria e greţoasă

Şi nu încerc să sugerez că neglijenţa ar fi mai bună. Dimpotrivă.

Dar genul de om care se ţine singur sub observaţie fără încetare şi îţi dă raporturi periodice de sănătate, isterizându-se de la orice căcăţel îmi inspiră o silă teribilă. Pentru că îţi aminteşte clipă de clipă că nu eşti decât o colecţie de maţe şi de organe, şi în orice moment, unul dintre acestea se poate defecta, iar în acea clipă vei avea şanse mai mari să devii un cadavru şi să putrezeşti.

Serios, e greţos să tot raportezi lumii culoarea urinei, consistenţa fecalelor şi alte asemenea detalii care ne fac mereu să ne felicităm că n-am dat la medicină. Asta era exact arma secretă cu care îmi înfrângeam emoţiile faţă de profesori în examene: mi-i imaginam pe budă, căcându-se. Dacă un om se apucă să povestească asta din proprie iniţiativă, îşi pierde subit orice farmec şi devine subit un aparat excretor cu ochi. Un conglomerat de maţe cu ochi.

Un pic de discreţie se poate?