Monthly Archives: noiembrie 2010

Ierarhie

N-am timp, de-aia nu scriu. Am trei zile catastrofale în faţă. De aceea, luaţi o anecdotă de la un taximetrist:

-Daniela Gyorfi e mai mişto decât a fost Gică Petrescu.
-De ce?
-Păi a avut Gyorfi un drum de seară care a costat vreo 24 lei, mi-a dat 50 şi n-a cerut rest.
-Şi Gică Petrescu?
-A făcut odată o cursă care a costat 72.000 de lei vechi.
-Şi n-a lăsat suta, sau cum?
-Care sută, domnişoară? Mi-a dat 70.000 şi a zis “Restul îl pui tu de la tine, că ai avut onoarea să-l aduci pe maestrul Gică Petrescu”. Pfff, zgârţanu.

Deci aşa cu condiţia de artist.


Gang banguri

Gang bang normal:

Gang bang cu grasă:


Teoria progeniturilor

Acum un an şi ceva, v-am pus poze de la nunta fratelui meu. Acum, omul vrea copii. Dar rău. Şi are idei. Idei prea simpatice să nu le afle şi cititorul nostru, stăpânul nostru:

Lupu Liviu: sa revenim la copii
lorena lupu: asa
Lupu Liviu: eu il voi creste motivandu-l nu dandu-i mura-n gura
lorena lupu: asa da
lorena lupu: dar!
Lupu Liviu: sa stie sa lupte pt ce vrea
lorena lupu: nu incerca sa-l transformi in ce crezi tu ca ar trebui sa fie
Lupu Liviu: asta categoric nu
lorena lupu: cum a incercat mama cu mine
lorena lupu: el o sa fie tot ce simte el sa fie
Lupu Liviu: sa stie sa lupte pt ce vrea
lorena lupu: ok
lorena lupu: i got that part :D
Lupu Liviu: ex: daca vrei masina te duci, muncesti, aduni de 50% din pret si restul ii da “banca”. bineinteles, fara dobanda, dar nici cadou, intelegi?
Lupu Liviu: sa vad ca face ceva in sensul respectiv
lorena lupu: adica ii ceri banii de masina inapoi? 8O
Lupu Liviu: da
Lupu Liviu: sau cel putin asa ii spun
lorena lupu: nu te supara, nici altii nu ti-au cerut inapoi tie banii pe care ti i-au dat cand erai amarat ;) ;)
Lupu Liviu: si vad cum se descurca
Lupu Liviu: dar sa nu se avante in cheltuieli prea mari stiind ca are spatele asigurat
lorena lupu: a, asta e normal
lorena lupu: deci partea cu fifty-fifty e corecta
lorena lupu: dar in nici un caz aia cu “iti cer banii inapoi”
lorena lupu: patesti ca mama cu mine
lorena lupu: te scuipa in ochi si pleaca in lume
Lupu Liviu: nu e vb. de asta.
lorena lupu: deci trebuie sa avem grija cat ii futem la icre pe copii
Lupu Liviu: sa stie sa lupte, asta e important! daca se bazeaza numai sau in mare parte pe parinti ce face daca acestia patesc ceva?
lorena lupu: e ok sa ii obligam sa lupte pt dorintele lor
lorena lupu: dar nu sa devenim idioti
lorena lupu: important e sa gasesti echilibrul
lorena lupu: si mai ales
Lupu Liviu: exact.
lorena lupu: sa nu il ignori pe el, ca fel de a fi
Lupu Liviu: sa fie cat mai independent…
lorena lupu: nu-l forta sa fie afacerist daca el e artist, ci invata-l sa faca bani cu asta
Lupu Liviu: eu imi doresc sa fie cat mai independent, sa-si ia propriile decizii si sa invete din propriile greseli
lorena lupu: perfect
Lupu Liviu: cat mai curand posibil.
lorena lupu: si parca vad ca o sa fie un timid bleg care nu va avea curajul nici sa treaca strada :D
lorena lupu: asa se intampla in viata
Lupu Liviu: garantat nu va fi asa ;)
lorena lupu: si daca va fi fata?
Lupu Liviu: asa ar fi daca i-as da toate pe tava
Lupu Liviu: atunci se schimba un pic treaba
Lupu Liviu: ma ref. la faptul ca o fata e mult mai vulnerabila decat un baiat.
lorena lupu: ma, poti invata si o fata sa gandeasca singura :D
Lupu Liviu: daca e fata…o invat sa fie si baiat :)
Lupu Liviu: tre sa vezi ce calitati native au
Lupu Liviu: si cum ai zis tu daca e fire de artist… artist sa fie
lorena lupu: doar sa il inveti cum sa se vanda bine
lorena lupu: ca artist
lorena lupu: nu sa il fortezi sa nu mai fie artist
Lupu Liviu: daca isi vinde masinutele si cumpara altele ca copil e afacerist, ce sa zic
Lupu Liviu: daca isi vinde masinutele si si intre timp spune pretul cantand sau in rima… nu ma bag pt. ca e mai destept decat mine 8O
lorena lupu: :) )))))))
lorena lupu: :) ))))))))))
lorena lupu: foarte buna asta.


Arta de a pedepsi

Yeeeeeeey!! Uite, bă, de ce e amuzant să-ţi faci curat prin fişiere. Am găsit un interviu vechi pe care îl făcusem cu Karen Martin, o autoare americană, la lansarea în limba română a volumului ei “Cum să-ţi găseşti o stăpână” – o iniţiere în BDSM. În revistă, a apărut cam jumătate din el (din lipsă de spaţiu). Eu zic că nici varianta integrală nu e chiar de lepădat.

LL: How old were you when you discovered your kinky instincts? How did you realize you were being kinky?
KAREN: At about five years old, I discovered that if I closed my eyes and thought about spanking or being spanked, I could rub myself and feel really good. The problem was that if I ever did get a real spanking, which I’d only seen on television and in picture books, it was supposed to be from Papa, and even a young child knows that getting sexually excited about your father is wrong. Consequently, to hide being a very evil child, I was a very good girl and at the top of my class. I never was in trouble, but I continued to be the “bad girl” in the privacy of my bedroom. I was the good daughter, the good wife, the good mother, and then one day I saw an advertisement in Utne Reader for Stand Corrected, a spanko magazine, and realized I was not alone. By the time I was a good grandmother, I knew what I wanted, and the Internet helped me to find a spanko group near my home. I was forty-eight before I’d ever been spanked, and a year older before I spanked my first gentleman.

LL: Publishing a book about domination is like coming out of the closet. What did your mom say?
KAREN: Although Mom had passed away by the time I came out, I know she would have been supportive. My father had remarried at seventy-five, so coming out to them was more of a risk. I never doubted I’d have unconditional love, but I was concerned about their level of acceptance. Papa and Mama have a copy of my book, and because they like Robert, they are handling my dominance in our relationship. As with any vanilla father who has a wonderful 50-50 relationship, he would prefer I have the same. He wants me to be safe, happy and productive, though, and I am.
To check my assumptions, I called Papa, now eighty-nine, who said it was fairly obvious where the dominance was between Robert and me. I had chosen my subculture, not his, but it didn’t shake him up. In addition, there was nothing in the book that could not be transferred to any other relationship. He was pleased Romania would honor me by translating the book. I’m happy with his level of acceptance, because I’m kinky, and every day I choose a kinky lifestyle.

LL: Kinkiness is more like a necessity, or more like entertainment?
KAREN: Both. It depends upon who is in front of me. I am just as likely to brat a spanko and struggle to swat him before he swats me as I am to allow a fetishist to sit on the floor and let him worship my feet. Those experiences are for entertainment, which is a wonderful benefit of being polyamorous. No one has to be alone in this kinky world.
On the opposite end of the spectrum, it is necessary that I have my slave, Robert Rubel, in my life. He is a dominant in his own right, but submissive to me, and that is how we like it. Because we have chosen one another, and we are willing to work on our relationship every day of our lives, we have been able to write books, to act as mentors for kinky folks, to live abroad, and to survive a year’s separation when I had to return home to take care of my son. I do not play with Robert. I do not collar him. I do not write contracts for him. I simply own him, and together we create the world in which we wish to live.

LL: Which is your favorite kinky game?
KAREN: I have two. The first is public, and the second is private. I adore going to the All State Spanko Party. Over a hundred of us gather in Dallas or San Antonio for a weekend of spanking fun. Everyone dresses to the theme, whether it’s College Rush or Roaring Twenties or Pirate Island. We make certain everyone who wants to play has the opportunity, and we are there to bond with one another in a sacred space just for us. We have group spanking events with lots of silly role play and games. I realize it doesn’t sound like an event for a Mistress, but we are real people, and we get to be silly when we desire. We are also delightfully sadistic and inventive. The highlight of the weekend is the Naughty Boys Party, and I usually attend in fifties garb, whether it is as the school nurse, the scout leader or a very disappointed auntie in furs.
The second kinky game is usually private. I adore taking a vibrant, dynamic, self assured male and turning him into a wonderfully submissive girlfriend or a demure sissy maid. Once I created a weekend retreat where six of us went to a consignment shop to find that perfect evening outfit. Then I had a staff of make up artists help with hair and cosmetics. I offered voice and movement lessons. Those, who wished to, served at dinner, and we topped it off with a night of barhopping.
During these activities, slave Robert is free to pursue his own kinky interests elsewhere, and he has several, none of which interests me.

LL: Your book, “How to Capture a Mistress” is a practical guide, rather than a work of fiction. Do you ever intend to continue your career as a writer with any fictional stories or by approaching any other subjects?
KAREN: I studied science fiction and romance writing before tackling the self help book. When I was still the good mother in a vanilla relationship, I wrote a romance novel deemed too edgy by the well known publishing houses. The heroine was too submissive, and the hero was too dominant. Comedy was out and high powered executive women were in vogue. Romance is great fun to write, and I’d try it again with a Mistress as the heroine.
I am currently writing a screenplay, a comedy-drama about a young man who needs a heart transplant and takes a temp job as a counselor of a group home for people who are handicapped. My son needs a heart transplant, so I want to promote organ donation. Someday I’ll write the kinky nursing home screenplay I’ve been playing with.
A couple of times a week, we toss around ideas about kinky books we’d like to write. It’s how the process gets started, and I encourage anyone who wants to write to learn how and take it in small, achievable steps.

LL: Did you, as a writer, attend public readings? How did the average American react?
KAREN: I live in Texas. This is the center of the conservative Bible Belt in which I doubt I would make many sales, but I might just make the headlines. I have done readings and seminars at kinky events, but never in the vanilla setting, because it is too difficult to control the variable of undisciplined children wandering in and snatching misinformation. Ours is not a child’s world on any level. How to Capture a Mistress was written to mentor a very special group of treasured gentlemen and for the dominant ladies who will guide them on their journeys toward surrender. Currently, I am working with our local ClubFem group to create a weekend retreat for gentlemen wishing to learn the tools they will need to serve.

LL: Do you ever, under any circumstances, imagine yourself back in a vanilla relationship?
KAREN: Oh, I’m polyamorous, so if the guy can make it through all of my other filters (employment, code of honor, lifelong learning, etc), and we have a special bond, I would consider it. The problem, of course, is that I cannot meet his restricted conception of what I should be. It would take a very special vanilla man to accept slave Robert. And, he isn’t going anywhere.
.

LL: How do you see yourself at the age of 80?
KAREN: Robert and I do this type of exercise frequently, and I expect anyone who spends time with me to be able to discuss aging. What we do today influences what age 80 will look like. I stay in shape, I eat well, I study Spanish and I write. At 80, I’ll be doing the same thing and will have many successes to show for it. It is imperative that I discipline myself first, before I can consider leading others. Am I happy about it? Not particularly. I am just now learning to cook healthy meals, I fuss when I sweat, and I cannot believe that a woman as intelligent as I am can’t master Spanish verb conjugation.
At age 80, I will be traveling abroad with a gourmet chef, a personal trainer who can bully me (at my discretion) into staying in shape, and a tutor who can speak both Spanish and Chinese. Robert will be at my side and some hot little number with a Matron Fetish will be at my feet. Age 80 is going to rock.

LL: Your longtime relationship with Robert J. Rubel is also widely-circulated. Would the two of you write a common book about the history of a successful slavery?
KAREN: Every morning, Robert serves me breakfast precisely the way I like it, and we construct our day. Today’s topic of discussion was the above question, “Shall we write a book about the history of our successful slavery?”
He replied, “Mistress, in all due respect, who would read it?”
My point exactly. We write books that help others to achieve their dreams.
We are currently collaborating on a workbook to accompany his book: Squirms, Screams, and Squirts: Handbook for going from great sex to extraordinary sex. Playboy Online picked it as their number one book recommendation for Valentines Day 2008, and it is available on Amazon.com, along with his Master/slave series. Obviously, the workbook shall be great fun to write.
Instead of the history of a successful slavery, we would love to write an advice column for a few years before compiling another self help book on kinky relationships.


Gaudeamus

Bizară lighioaie mai e şi scriitorul/criticul/poetul român. În patru zile de târg, am procedat exact ca la un exerciţiu de improvizaţie pe care l-am învăţat de la Vlad Massaci (pe când făceam şi eu improvizaţie). Exerciţiul era aşa: cei doi improvizatori joacă două personaje, un loc şi o temă dată, dar nu au voie să pună decât întrebări. Primul care uită şi face o afirmaţie, pierde.

Loc: Gaudeamus
Temă: Târg de carte
Personaj: modest, n-a lansat nimic anul ăsta, deci stătător în propria bancă.

Şi am scăpat, în patru zile de târg, punând doar întrebări.

Scriitorul/poetul/criticul român e nevorbit. Când dă de unul care pare că ascultă, e cuprins de o turuială atât de zbuciumată, încât uită să mai respire. Nici nu trebuie să îi pui două întrebări, una este mai mult decât suficientă. O să îţi facă capul nu calendar, ci tiraj de 10.000 de calendare. Pentru că ţine în el de un an întreg, ba poate chiar de mai mulţi, că există şansa ca la târgul de anul trecut să fi dat de oameni mai vorbăreţi decât el.

Scriitorul/poetul/criticul român are impresia că persoana/opera/exegeza lui e cel mai important lucru din lume, şi implicit şi lucrul pe care tu mori să îl afli. Îţi va spune ce formulă literară foloseşte, cât e el/ea de inaccesibil/ă, şi totuşi aproape de cititor. Îţi spune din ce s-a inspirat, ce vroia să spună la pagina 84 şi n-a înţeles nimeni, şi ce sinuozităţi plurisemantice se ascund în banalul gest cu care eroul pune periuţa de dinţi mereu strâmbă în paharul cu buline mereu albe la aceeaşi oră dimineaţa. Şi va crede sincer că te interesează toate acestea. Nu va fi în stare să facă diferenţa dintre un zâmbet de circumstanţă şi unul din toată inima. Sau poate nu a văzut niciodată un zâmbet din toată inima.

Scriitorul/poetul/criticul român se crede geniu nedreptăţit şi pe nedrept ignorat. Îţi va face o amplă panoramă a bisericuţelor şi găştilor de critici, a oamenilor care-l nesocotesc pe nedrept, care au propriile lor interese şi care scriu doar pe bani.

Scriitorul/poetul/criticul român e o divă. Chiar dacă a debutat alaltăieri, e evident pentru el că e “faimos pe Internet”. Iar dacă e şi membru al Uniunii Scriitorilor, e clar că nici nu mai trebuie să îi pui întrebările din exerciţiul de improvizaţie descris mai sus. El o să şi le pună singur, el o să le şi răspundă, iar dacă din întâmplare ajungeţi în acelaşi pat, îşi va băga penisul în propriul cur, se va fute pasional şi încrâncenat, în timp ce tu vei sta să urmăreşti scena cu gura căscată, îşi va ejacula pe propria faţă şi va exclama apoteotic: “Mamăăă, ce bun am fost!”


Tot din cartea pe care o traduc

Care e cu poliţişti tâmpiţi.

———–

-Mă cheamă inspectorul X.

:D

————

—Numele şi adresa? întrebă Bang.
—De ce? se interesă copilul de doisprezece ani.
—Asta este o anchetă a poliţiei, explică Bang.
—Uwe Klejmert, spuse băiatul. Iar adresa este aici.
Bang consemnă ce i se spusese.

:D Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu parcă îl şi văd scriind cu litere mari şi stângace: ADRESA AICI. Iar dacă ar fi fost carte de autor român, ar fi continuat:

-”Aici” se scrie într-un cuvânt sau cu liniuţă?


Bullshit pe bullshit se scoate

Mamăăă, ce m-am săturat eu de revoluţionarii de Facebook. Oameni care nu ies din casă decât maxim la job (dacă au) şi la colţ să cumpere pâine. Dar în peptul lor arde un sânge de roman, desigur, pe care îl revarsă – cum altfel – pe eternul nostru Facebook. Unde tot deţinătorul de mouse se crede Hercule.

Am făcut deja o analiză a campaniei D&G “Îmi place pe…”, acum urmează muia cu iz revoluţionar pentru pomposul proiect de mucava LOW TOLERANCE FOR STUPID BULLSHIT. Iată şi sursa, cu deliciosul

UPDATE: Având în vedere că nu s-au strâns îndeajuns de mulți încât să putem face un protest ca atare, și nici nu aș vrea să desființez eventul, mă gândeam să facem un protest virtual.

:D :D Quite a rating, nu?

Dar revoluţionarul de Facebook nu se lasă:

Pac mesajul pe ţeavă:

Astăzi este oficial ziua în care protestăm! Prin urmare, toți cei care doriți să participați la protestul virtual, de preferabil cât mai mulți, sunteți rugați să postați un status pe facebook de forma “Low tolerance for stupid bullshit: …” continuând cu lucrurile care vă deranjează, vă nemulțumesc și vă întristează referitoare la actualul sistem corupt din România!
Acest protest virtual este menit a fi un protest al intelectualilor tineri și scopul lui nu este de a schimba ceva, ci mai mult a trage un semnal de alarmă! Cu cât vom fi mai mulți cei care vom participa la protest prin statusurile respective, cu atât șansa ca “vocea” noastră să fie auzită este mai mare.

Prin urmare, vă așteptăm să protestăm!

Deci, intelectualule tânăr, dacă scopul tău NU este acela DE A SCHIMBA CEVA, atunci îmi poate şi mie sublinia cineva unde este de fapt ZĂ STUPID BULLSHIT din toată povestea asta? Că toleranţa mea joasă deja semnalizează alarma.

După aceea, omuleţul purcede la treabă. Varsă oful:

“Low tolerance for stupid bullshit: M-AM SĂTURAT! m-am săturat să văd copii care își dau duhul în spitale! m-am săturat să văd bătrânei la colt de stradă cum iși vând lucrurile pe care le-au agonisit în viața lor prea scurtă și prea grea! m-am săturat să văd cum colegii mei ,tineri, își părăsesc țara ajungând la saturație în sistemul nostru profund corupt! m-am săturat să văd cum intelectualul este din ce în ce mai puțin respectat și este înlocuit de imbecilul tupeist! m-am săturat să văd cum artiștii mor de foame și kitschurile ne invadează simțurile îndobitocindu-ne grav! m-am săturat să văd tristețea în jurul meu ca o stare de fapt , devenind o trăsătură tot mai definitorie pentru român! m-am săturat să văd oameni plângând pentru grija zilei de maine! m-am săturat să văd oameni care își vând sufletul pentru o bucată de pâine!

M-AM SĂTURAT SĂ VĂD CUM CELE MAI PROFUNDE SECĂTURI AJUNG SĂ NE CONDUCĂ ȘI SĂ NE DICTEZE VIITORUL….UN VIITOR CARE, DIN CAUZA LOR, SUNĂ MEREU OCUPAT.”

Acum, să îmi răspundă onor cititorii mei la următoarele:

a) Ce vi se pare nou în tot acest impresionant speech? Ce n-aţi auzit până acum din toate astea?
b) Ce ar fi fost mai util? Să latre pe facebook sau să viziteze un azil de copii/bătrâni/animale comunitare cu un coş cu mâncare? Desigur, n-ar fi fost aceeaşi senzaţie de tam-tam grandios, deci nu se merită oricum.
c) Câţi dintre voi vor fi încântaţi să vadă toate piţipoancele nefăcătoare de nimic din listă lătrând cum s-au săturat ele de tot ce ne-a săturat şi pe noi, plus de rujurile cu termen de expirare scurt şi ciocolata cu prea multe calorii?

OK, mă alătur şi eu protestului: M-am săturat de discursuri content-free, care ţin loc de acţiune reală, m-am săturat de demagogie păunesciană şi de bătut cu pumnul în piept degeaba. Toată lumea marş la muncă, iar dacă v-aţi săturat de situaţia mizeră din jur, marş la voluntariat în folosul comunităţii sau hai sictir! Că fazele voastre inutile tot STUPID BULLSHIT
se cheamă.

UPDATE 2: Evident, retardul care a iniţiat toată penibiloşenia s-a apucat să se zborşească la mine şi să mă facă troacă de porci. :D Cum altfel?


…& the opposite

În postarea anterioară, aritsch – care e o diafană făptură blondă, cu făţucă de Macaulay Culkin în seria “Homolon” (aşa îi zic băetzii din faţa blocului meu), vă explica faptul că nu e un ghiocel, dar, datorită look-ului, toţi o tratează ca pe unul.

Eu vă voi prezenta reversul medaliei. Care e cel puţin la fel de frustrant.

Mi-au crescut sânii încă de la 10 ani. Iar la 10 ani, oricât ar purta la sutien, o fetiţă e o fetiţă – sau, mă rog, în 89′ aşa era, nu aveam pornografie gratuită pe Internet iar violurile din “Răscoala” de Liviu Rebreanu sau cel din “Germinalul” lui Zola mă oripilaseră (le citisem devreme, special pentru că mi le interzisese mama, iar eu nu am fost niciodată omul care să-ţi ierte o tentativă de a-i impune sau de a-i interzice ceva. Adaugă unui astfel de copil o mamă care să adore să-şi exercite autoritatea cu argumentul forte: “Asta-i casa mea şi faci ce zic eu!” şi ai deja premisele unui perpetuu război de familie. Dar, mă rog, să trecem peste asta.)

OK, ideea e că am început să arăt a pizdă de pe la 10 ani. Când în mintea mea nu exista nimic sexual. De aceea, toate “provocările” masculine mi se păreau penibile şi iritante. Bun, adevărul e că 60% dintre bărbaţi nici nu cunosc arta de a provoca inteligent. Şi aici nu mă refer doar la sămânţari, a căror condiţie le scuză mijloacele, mă refer inclusiv la artişti şi intelectuali pe care un penis erect îi transformă în retarzi penibili. Acum, faptul că ei devin retarzi penibili mi se pare amuzant. Pe atunci, mi se părea ceva murder-worthy.

I-am urât pe băieţeii care m-au tras de codiţe, i-am urât pe golanii din faţa blocului care făceau concurs de mameleală, i-am urât pe golanii de prin cafenele care încercau să o ardă superior cu mine, până îi făceam KO din două fraze, apoi prindeau brusc ură. Nu m-a interesat niciodată genul ăsta de război al sexelor, de aceea am căutat să îl evit cât pot, dar niciodată nu am reuşit. La 20 de ani îmi doream cu ardoare să fiu de 45, să mă lase odată pulimea în pace.

Aşa am ajuns să ies cu prima fată. Mai bună la capitolul intuiţie, m-a “mirosit” şi a simţit că nu aveam nevoie de futai la icre (de ăla aveam deja parte din toate direcţiile) ci de protecţie. It was a “sure win”. De aceea primul meu roman vorbeşte despre o femeie – pentru că femeile m-au ajutat să descopăr latura plăcută a sexului. Intimitatea, tandreţea, senzualitatea. Dacă nu ar fi fost primele 4-5 femei din viaţa mea, cred că aş fi fost virgină şi acum. Nu din lesbianism, ci din pură nevoie de spaţiu.

De aceea, dragă aritsch pogonitsch, bucură-te că eşti fata care inspiră protecţie, nu cea care inspiră tăvăleală chiar atunci când nu-şi doreşte asta. E infinit mai naşpa.


Lapte Zuzulacap

Nu sunt o făptură pe care când o vezi îţi vine s-o ascunzi în căuşul palmelor ca s-o ocroteşti de lumea asta rea. Nu arăt ca un ghiocel firav îndoit de şale sub cea mai impotentă adiere. Pot mânca iaurt cu prune verzi de 3 ori pe zi, fără ca lăuntru-mi să pornească cruciade împotriva mea. Am o circulaţie periferică mai ceva ca Bucureştiul, de merg fluierând când alţii se zgribulesc lângă mine. Analizele îmi ies perfect de fiecare dată. Ginecoloaga mi-a spus că am cel mai frumos col uterin din câte-a scormonit. Pe scurt, ce să mai, sunt o stâncă de neclintit.

Cu toate astea, ceva din mine pune baterii în ceasurile biologice ale celor din jur, le trezeşte nişte instincte materne până-n pragul lactaţiei.

Iar laptele sânului generos al prieteniei lor, din care mă hrănesc zilnic cu lăcomie şi ingratitudine, iese uneori cu cocoloaşe bizare:

 

Exemplul 1. Merg pe stradă cu Prietena Z. Ochesc o pisică şi mă uit îndelung la ea. Mă abţin să merg s-o siluiesc la lugu-lugu, cum fac de obicei. Deşi pisica asta n-ar fugi de dragostea mea mâncând pământul, pentru că e moartă. Mă rezum la a o studia cu o curiozitate detaşată, încercând să-i fac o autopsie empirică de la distanţă.

Prietena Z (dojenitor, ca unui copil de 3 ani care se joacă cu chibriturile): Nu te mai uita.

Mulţumesc pe această cale Prietenei Z, care mi-a salvat psihicul fragil de propria mea curiozitate inconştientă.

 

Exemplul 2. Merg pe stradă cu Prietenul M. La fiecare cotitură, capac de canal, fir de praf, păr din nas de gândac, Prietenul M mă ghidează să calc pe centimetrul pătrat cel mai puţin periculos pentru picioruşele mele delicate. Mai precis, mă mână ca pe vite, folosindu-mi umerii pe post de ghidon. De fiecare dată.

Mulţumesc Prietenului M pentru eforturile pe care le face să-mi salveze fiecare pas de peticul de asfalt cu 0,027% mai inconfortabil.

 

Exemplul 3. Sunt în parc cu Prietenul A. Ne jucăm frisbee, cel mai extrem dintre sporturile pe care consideră el că aş putea să le practic (celelalte fiind statul cuminte sub un clopot de cristal şi macao într-o cameră sterilă). La un moment dat decid să fiu eficientă şi bag un sprint jalnic întru recuperarea discului îmboschetat.

Prietenul A: Oh… poţi să alergi!

 

Îmi iubesc prietenii la nebunie. Sunt sincer recunoscătoare pentru dorinţa lor de a mă proteja de vicisitudinile vieţii. Şi ştiu că mintea lor îmi cunoaşte capacităţile. Dar pentru inima lor mare si caldă, vai! tot un copil handicapat rămân.


Funny chatting

După cum aţi ghicit, iar sunt în pană de subiecte şi iar postez dialoguri.

Cap’n Roxana Soare Novembarrr 18 roundabouts 10:45 in the mornin’ Denounce this misdeed

Sunt Roxana Soare, ma stii de pe drawforjoy.com.
Nu stiu cum sa incep sa iti spun ce am de spus. Poate ca sunt prea visatoare si nerealista, dar uite despre ce este vorba: eu imi doresc foarte mult sa ilustrez un roman, stii, cum a fost si Travesti a lui Cartarescu. Ieri am fost la lansarea cartii “Broderii” de la editura Art, si am ramas fascinata de impactul pe care il au desenele si cuvintele la un loc. Arata demential.
Am luat legatura cu tine pentru ca iti cunosc romanele, mi se par savuroase, ma inspira si mi-ar place la nebunie sa le pun in desene. Demult ma gandesc cum sa pun problema si cum sa fac socoteala ca sa fie ceva plauzibil si sa iti propun ceva serios.

Daca ti se pare ceva interesant, te rog sa imi dai un raspuns si poate ne intalnim intr-o zi cand ai si tu timp, sa discutam mai mult.

O zi loreneasca iti doresc,
Roxana

Cap’n Lorena Lupu Novembarrr 18 roundabouts 2:48 in the evenin’

din partea mea, poţi să ilustrezi ce şi cum vrei tu. dar te avertizez: vei alerga până să găseşti o editură dispusă să publice chestia asta, până căpiezi. ştiu cum am păţit eu (2 ani) cu Hyde Park – care oricum arată sinistru, de parcă ar fi fost scos cu imprimanta comunei Văjgăuţi pe hârtie igienică.
dacă tu crezi că merită efortul, îţi urez infinită răbdare.

cu prietenie,
lorena.

Cap’n Roxana Soare Novembarrr 18 roundabouts 3:33 in the evenin’ Denounce this misdeed

O sa fac un inceput la “Batausu’” si il prezint la edituri. Am vazut reactia oamenilor la cartile celor de la Jumatatea Plina, care au cateva romane grafice. In Romania sunt prea putine, le numeri pe degete. Piata e libera inca. Daca vezi “Broderii” iti dai sema de ce sunt disperata, si de ex “Batausu” poate sa iasa si mai misto.
O sa incerc. Daca nu se publica, ramane pe net, si tot e ceva.

Merci,
Roxana

Cap’n Lorena Lupu Novembarrr 18 roundabouts 3:37 in the evenin’

dragă roxana,

dacă ceri drepturi, ţi le acord cu drag. fă cu bătăuşul ce vrei, cum vrei, cât vrei.

dar dacă îmi ceri să vin cu tine la bătut în uşi închise, îmi pare rău, nu am nici nervi şi nici energie pentru aşa ceva. I had my fair share and I hate it from the bottom of my heart.

lorena.

Cap’n Roxana Soare Novembarrr 18 roundabouts 3:45 in the evenin’ Denounce this misdeed

Merci mult.
O sa incerc, pana nu fac asta, nu am liniste. La urma urmei, nu sunt chiar asa de multe usi pe la noi. Vad ca cei de la editura Art au o colectie “romanul grafic”, ii publica pe straini. De ce nu si pe noi?

Te tin la curent. Mai intai trebuie sa fac niste desene.

Roxana

Cap’n Lorena Lupu Novembarrr 18 roundabouts 4:11 in the evenin’
haha, “de ce nu şi pe noi”.

asta m-am întrebat şi eu când am văzut prima oară editură punând pe cărtureşti ditamai posterul cu autor străin, dar nepunând nici măcar o fiţuică scrisă de mână cu markerul la lansarea autorului român. Primii care ne tratează ca pe români sunt chiar ăia care se presupune că ar trebui să ne facă promovare şi vânzare. Ce te mai miri că publicul nu ne ştie?

:D

Dar, mă rog, multă baftă. De obicei, norocul omului inconştient apare de unde nici cu gândul nu gândeşti.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 90 other followers