Băşini dăltuite în aer, precum stânci milenare

Nu înţeleg de ce unii oameni care ţin neapărat să se dea culţi au un nesaţ faţă de condeiul gogonat.

Să definim întâi condeiul gogonat.

Condeiul gogonat nu are nimic de spus. Textele lui nu au idei, nu au emoţii, nu au intrigă, nu îndeplinesc niciuna dintre funcţiile de bază care diferenţiază un text de o claie de cuvinte. Şi atunci, condeiul gogonat încearcă să compenseze pentru toate acestea cu un exces de figuri de stil. Cu cât mai exagerate şi mai penibile, cu atât îi sună mai bine. Condeiul gogonat, ca şi piţipoanca de Dorobanţi, se simte gol. Ştie că nu are nimic de oferit lumii. Şi aşa cum piţipoanca se umple de silicon şi botox, condeiul gogonat se umple de figuri de stil.

Din păcate, socoteala de acasă se potriveşte prea puţin cu cea din târg. Şi buzele Marinelei Niţu, ca şi textele condeiului gogonat, izbutesc doar să ne stârnească hohote de râs. Ambii oferă, până la urmă, ceva omenirii. Dar exact ce nu îşi doresc.

Să-l vedem pe condeiul gogonat în acţiune:

“Ieri m-am tuns. Frizerita avea alte maini, alte palme. Imi vorbea despre copii. Noi nu avem copii, zeii au scris vietile noastre intr-un orfelinat. Acolo, in timp ce-si beau cafeaua intr-o dimineata tampita, s-au gandit ca noua ne-ar sta mai bine pustiiti. Sa coloram lumea vesnic inlacrimati. In primul vis in care am facut dragoste am crezut ca vom fi in stare sa stergem destinul cu o guma si sa ni-l scriem din nou, apoi mi-am dat seama ca desi tu esti o zeita, eu n-am cum sa fiu zeu. Un zeu nu pacatuieste si nu arde clipele. Un zeu nu lasa lucrurile in voia intamplarii. Un zeu nu se ascunde sub patura cand vantul spulbera perdelele. Un zeu nu latra noaptea ca un lup.”

A se remarca:

-emfaza fără sens
-sentimentul de jale mimată, forţat şi prea puţin veridic
-lipsa unei idei coerente, care începe, continuă şi ajunge undeva.

Iar zeul care nu latră noaptea ca un lup, spre deosebire de spiritul care urlă ca lupu’, e de o rară poezie.

“Trenul in care te-ai urcat te-a dus in nori, iar celalalt pe mine m-a ingropat in pamanturi. Aici doar inima mai bate la fel, dar nu aud nici o chemare.

Băieţaş, dacă te duceai pă la nişte ore de anatomie de-a opta, îţi explica profa că, după ce crăpi, inima încetează să bată. Sau personajul e o râmă, vreo coropişniţă, ceva, caz în care îmi cer scuze.

“Filele mele negre se vor colora sub ochii tai portocalii, vor prinde viata prin irisii tai portretizati, vor reusi in sfarsit sa respire. Niciodata nu mi-a fost mai greu sa traiesc decat acum cand esti departe. M-am parasit pe mine insumi ca sa incerc in visul meu cretin sa descopar o comoara.”

Recunoaşteţi că lirismul irişilor portretizaţi v-a spart, nu? Şi pe noi. De râs.

“Rebecca era imbracata in totalitate de Adidas, avea un tricou dintr-un material usor, de culoare portocalie care-i acoperea sanii abia inmuguriti, dar incredibil de bine slefuiti, o pereche de pantaloni trei sferturi albi ca marmura si pantofi sport in acelasi orange cuminte si viu. Imi dadea senzatia ca lucreaza la o promotie sau face un fel de reclama la produsele acestei firme. I-am intins pachetul cu mana dreapta, ridicand cortina neagra si am lasat-o sa extraga un Dunhill. Degetele i s-au mulat pe tigara ca o ultima piesa integrata intr-un lego. Bineinteles, i-am intins si un foc dar mi-a facut un semn discret sa ma opresc: nu e nevoie, are.
Ce sculptor reusise oare, cu atata dibacie, sa dea nastere acelei stralucitoare figurine de ceara? Simteam cum viata mi se pierde in cladestinitate, iar veleitatile mele erotice, tot mai puternice, aveau sa sfarseasca in ghearele hidoase ale unei dame de cartier…”

de pantalonii de marmură şi de sânii şlefuiţi cu şmirghelul am făcut deja mişto mai jos, în comentarii. Oranjul deopotrivă cuminte şi viu (cum o fi asta?), degetele care se mulează pe ţigară ca bucata “integrată” (deci, integrată, da?) în Lego şi ghearele hidoase ale damei de cartier îl pierd pe erou, nu în clandestinitate, ci în ilaritate. Dar na, puteţi voi să găsiţi pasaje infinit mai penibile pe http://rasarit.wordpress.com, unde umorul involuntar a ajuns la “the next level”

Şi sincer, mi s-ar fi fâlfâit glorios (scrieţi, fraţilor, cât de prost vreţi / puteţi), e loc sub soare pentru toată lumea – dacă acest rigă al limbajului de lemn nu şi-ar fi găsit să-mi dea lecţii de scriere ieri.

Nu putem decât să ne imaginăm o scenă de familie din viaţa condeiului gogonat (CG)

Mama: E gata masa!
CG: Stai, născătoare a mea care prin groapa-ţi moale şi căptuşită de falduri stacojii îmi deteşi spiritul care urlă ca lupu’, să termin o întorsătură frizantă de geniu de pe blogul meu unduitor ca o mătase a glandelor lacrimale.
Mama: Hai, Ionele, că făcui sarmale.
CG: Sarmale! Aceste mici miracole ale învăluirii prin îmbrăţişarea tandră şi nemuritoare a foii ridate şi fremătătoare de varză…
Mama: Nu, Ionele, le făcui cu foi de viţă.
CG: Viţa, coroana zeului Apolon cel cu coadă de tigru şi testicule ca catifeaua simţurilor învâltorate într-o noapte paradisiacă şi infinită de stele ce cad, prăbuşindu-se în oceane de sfânt meclem.

(Oops, scuze, cu ultimul cuvânt am ieşit din personaj. Reintru acum!)

Mama: Băi, Ionele, citii şi io Legendele Olimpului de Alexandru Mitru şi parcă viţa era a lui Dionysos.
CG (dispreţuitor): Ce e acela citit? Cititul e pentru spirite meschine şi incapabile de a transversa zarea cugetului ce străluce precum ravene pline de vin alb al nesfârşirii clipocitoare. Mamăă, ce bine a sunat asta, stai s-o notez pe blog.
Mama: Hai, mă, Ionele, că se răceşte mâncarea!
CG (o priveşte şocat): Mamă, ai alte mâini, alte palme, alte degete. De ce mâinile tale, mamă, sunt albastre cu pătrăţele albe? Ce zeu al oportunismului mic-burghez te-a blestemat?
Mama: Ce-ai, mă, copile, nu-mi recunoşti mănuşile de bucătărie?