La Herta, ca la sfintele moaşte

Once a husband, always a husband – de aceea, când m-a sunat Comănel acu’ două zile să mă întrebe dacă vreau să fiu corespondent la Bucureşti pentru o zi şi să-i obţin un interviu cu Herta Muller, prima reacţie a fost una cât se poate de conjugală. L-am pizduit cumsecade. Pentru că Herta fusese cu o zi înainte la Ateneu, iar eu nu mă dusesem dintr-un motiv simplu: femeia are genul ăla de scris “neprietenos”, greu de îmblânzit, după care nu mă dau în vânt. Îmi recunosc limitele în această privinţă.

Apoi, deşi trecuse o jumătate de oră fără să mă întrerup din pizduitul conjugal, şi fără să mă repet, mi-a dat prin minte – da, eu înjur şi gândesc concomitent! – să mă uit pe Gogule. Şi înjurând în continuare am descoperit că numita Muller avea sesiune de autografe la 17.00, la Humanitas Kretzulescu. Am tăcut din înjurat, şi cu acea schimbare de ton subită, care te face să te îndrăgosteşti nebuneşte de femeile capricioase ca mine, i-am spus:
-Gata, mă duc.
-Ce? a rămas el bujbei.
-Are şi azi. Haidi pa, să caut pe Gugăl în ce an au băgat-o în lagăr şi în ce an a emigrat la nemţi, să nu mă fac de râs. Întrebări cu futut îi pun? Ce poziţii sexuale preferă, una-alta…
-Nuuu, că scoatem supliment de cultură.
-Aşa, şi? Fututu’ nu-i cultură?
-Ba da, dar nu e momentul. Poate data viitoare.
Bun. Şi mă duc eu la cinci, la Kretzulescu. Corespondent pentru o zi.
Frăţioare, când dau eu de această coadă, zic filozofic printre dinţi:

Băşini dăltuite în aer, precum stânci milenare

Nu înţeleg de ce unii oameni care ţin neapărat să se dea culţi au un nesaţ faţă de condeiul gogonat.

Să definim întâi condeiul gogonat.

Condeiul gogonat nu are nimic de spus. Textele lui nu au idei, nu au emoţii, nu au intrigă, nu îndeplinesc niciuna dintre funcţiile de bază care diferenţiază un text de o claie de cuvinte. Şi atunci, condeiul gogonat încearcă să compenseze pentru toate acestea cu un exces de figuri de stil. Cu cât mai exagerate şi mai penibile, cu atât îi sună mai bine. Condeiul gogonat, ca şi piţipoanca de Dorobanţi, se simte gol. Ştie că nu are nimic de oferit lumii. Şi aşa cum piţipoanca se umple de silicon şi botox, condeiul gogonat se umple de figuri de stil.

Din păcate, socoteala de acasă se potriveşte prea puţin cu cea din târg. Şi buzele Marinelei Niţu, ca şi textele condeiului gogonat, izbutesc doar să ne stârnească hohote de râs. Ambii oferă, până la urmă, ceva omenirii. Dar exact ce nu îşi doresc.

Să-l vedem pe condeiul gogonat în acţiune:

“Ieri m-am tuns. Frizerita avea alte maini, alte palme. Imi vorbea despre copii. Noi nu avem copii, zeii au scris vietile noastre intr-un orfelinat. Acolo, in timp ce-si beau cafeaua intr-o dimineata tampita, s-au gandit ca noua ne-ar sta mai bine pustiiti. Sa coloram lumea vesnic inlacrimati. In primul vis in care am facut dragoste am crezut ca vom fi in stare sa stergem destinul cu o guma si sa ni-l scriem din nou, apoi mi-am dat seama ca desi tu esti o zeita, eu n-am cum sa fiu zeu. Un zeu nu pacatuieste si nu arde clipele. Un zeu nu lasa lucrurile in voia intamplarii. Un zeu nu se ascunde sub patura cand vantul spulbera perdelele. Un zeu nu latra noaptea ca un lup.”

A se remarca:

-emfaza fără sens
-sentimentul de jale mimată, forţat şi prea puţin veridic
-lipsa unei idei coerente, care începe, continuă şi ajunge undeva.

Iar zeul care nu latră noaptea ca un lup, spre deosebire de spiritul care urlă ca lupu’, e de o rară poezie.

“Trenul in care te-ai urcat te-a dus in nori, iar celalalt pe mine m-a ingropat in pamanturi. Aici doar inima mai bate la fel, dar nu aud nici o chemare.

Băieţaş, dacă te duceai pă la nişte ore de anatomie de-a opta, îţi explica profa că, după ce crăpi, inima încetează să bată. Sau personajul e o râmă, vreo coropişniţă, ceva, caz în care îmi cer scuze.

“Filele mele negre se vor colora sub ochii tai portocalii, vor prinde viata prin irisii tai portretizati, vor reusi in sfarsit sa respire. Niciodata nu mi-a fost mai greu sa traiesc decat acum cand esti departe. M-am parasit pe mine insumi ca sa incerc in visul meu cretin sa descopar o comoara.”

Recunoaşteţi că lirismul irişilor portretizaţi v-a spart, nu? Şi pe noi. De râs.

“Rebecca era imbracata in totalitate de Adidas, avea un tricou dintr-un material usor, de culoare portocalie care-i acoperea sanii abia inmuguriti, dar incredibil de bine slefuiti, o pereche de pantaloni trei sferturi albi ca marmura si pantofi sport in acelasi orange cuminte si viu. Imi dadea senzatia ca lucreaza la o promotie sau face un fel de reclama la produsele acestei firme. I-am intins pachetul cu mana dreapta, ridicand cortina neagra si am lasat-o sa extraga un Dunhill. Degetele i s-au mulat pe tigara ca o ultima piesa integrata intr-un lego. Bineinteles, i-am intins si un foc dar mi-a facut un semn discret sa ma opresc: nu e nevoie, are.
Ce sculptor reusise oare, cu atata dibacie, sa dea nastere acelei stralucitoare figurine de ceara? Simteam cum viata mi se pierde in cladestinitate, iar veleitatile mele erotice, tot mai puternice, aveau sa sfarseasca in ghearele hidoase ale unei dame de cartier…”

de pantalonii de marmură şi de sânii şlefuiţi cu şmirghelul am făcut deja mişto mai jos, în comentarii. Oranjul deopotrivă cuminte şi viu (cum o fi asta?), degetele care se mulează pe ţigară ca bucata “integrată” (deci, integrată, da?) în Lego şi ghearele hidoase ale damei de cartier îl pierd pe erou, nu în clandestinitate, ci în ilaritate. Dar na, puteţi voi să găsiţi pasaje infinit mai penibile pe http://rasarit.wordpress.com, unde umorul involuntar a ajuns la “the next level”

Şi sincer, mi s-ar fi fâlfâit glorios (scrieţi, fraţilor, cât de prost vreţi / puteţi), e loc sub soare pentru toată lumea – dacă acest rigă al limbajului de lemn nu şi-ar fi găsit să-mi dea lecţii de scriere ieri.

Nu putem decât să ne imaginăm o scenă de familie din viaţa condeiului gogonat (CG)

Mama: E gata masa!
CG: Stai, născătoare a mea care prin groapa-ţi moale şi căptuşită de falduri stacojii îmi deteşi spiritul care urlă ca lupu’, să termin o întorsătură frizantă de geniu de pe blogul meu unduitor ca o mătase a glandelor lacrimale.
Mama: Hai, Ionele, că făcui sarmale.
CG: Sarmale! Aceste mici miracole ale învăluirii prin îmbrăţişarea tandră şi nemuritoare a foii ridate şi fremătătoare de varză…
Mama: Nu, Ionele, le făcui cu foi de viţă.
CG: Viţa, coroana zeului Apolon cel cu coadă de tigru şi testicule ca catifeaua simţurilor învâltorate într-o noapte paradisiacă şi infinită de stele ce cad, prăbuşindu-se în oceane de sfânt meclem.

(Oops, scuze, cu ultimul cuvânt am ieşit din personaj. Reintru acum!)

I’m so ghei tudei

Ghei ca în “vesel”. Vorba cântecului “Dacă vesel se trăieşte”. “Dacă ghei se trăieşte / unul altuia zâmbeşte.” Da’, serios, azi mă simt foarte ghei, chiar dacă nu am nici un motiv serios de gheială. Nu mi-a trecut nimic pe sub nas care să-mi stimuleze gheiala, prin urmare, cred că sunt ghei din amintiri. Vorba proverbului: “Deşteptul e ghei de ce vede, prostul e ghei de ce-şi aduce aminte”.

De aceea ascult melodia aia ghee a celor de la REM: Shiny Gay people. Ba nu. Don’t Worry, Be Gay. Sau poate ar trebui să îmi sun un prieten, să îi cânt “Gay Birthday to You”. Ar fi un ghei little tune, cred. Sau, ca să citez din Bitălşii care le plac atât de mult nostalgicilor suzetei, “Gayness Is A Warm Gun.”

Vă doresc a warm gun tuturor.

Şi totuşi, Don’t Let the Son Go Down On You, că sunteţi doar ghei, nu şi incestuoşi:

Fructe şi violenţă

E o duminică ploioasă de septembrie, prin urmare, mă duc la piaţă. Nu pentru a-mi cumpăra de mâncare – se ştie doar că femeile fatale, aşa ca mine, nu mănâncă. În schimb, mă duc să îmi cumpăr mere, piersici, struguri, zmeură, banane, măsline negre şi măsline verzi – să recuperez cam tot ce îmi spune doctorul că pierd zi de zi datorită excesului de cafea şi energizante.
Prefer piaţa pentru că, dacă la Mega Image îs bananele naşpa, nu ai opţiune alternativă; pe când, în piaţă, dacă bişniţarul Ion are mere mici şi pricăjite, te duci la bişniţăreasa Maria, care le are mari şi rotunde. MegaImage versus piaţă: căznicie versus bordel!

Buooon, şi cum căscam eu gura la prunele unuia, încercând să îmi dau seama dacă-s destul de constipată încât să justific investiţia, se apropie de taraba ăluia un

Reclama mascata

salut! sunt ostap bender si acum beau visinata de afine, ceea ce explica lipsa majusculelor si a diacriticelor.

azi am citit un blog nou si interesant. a lui victor ponta. ii proaspat si cald, deci citeste-l pana nu devine anost. acum imi vine in minte gluma aia naspa ca pesedeul sau pedeleul nu-i anost, nici a vost. is ale lor. si sa ma sarute in cur ala care zicea ca nu stiu sa folosesc virgula. cum dracu sa pun virguli si sa elaborez o fraza cand lorena imi dicteaza la telefon?

victor ponta isi incepe blogul intr-un fel timid, a la bendeac si intra in crescendo facandu-l atractiv(are trei posturi) prin continut si nu prin forma ca BENDEAAAACCCCC!!!!!povesteste cum l-a cunoscut pe traian basescu si cum are traian basescu doua, trei sau mai multe fete. cu t din tz .

ca are doua fete stiam cu totii, da ca pe fete le expune cu nerusinare la tv dupa ce in culise te bate pe umar si te imbarbateaza, cititi la victor ponta pe blog. care victor ponta, ca acum vorbim de mine, ii singurul om privibil in ochi din psd. de pdl , pnl, utcn si bdsm nu mai vorbesc ca-i plina galeata.

ce voiam sa zic, zic. asta nu e un articol politic. urasc psd, urasc pdl si urasc tot ce inseamna om politic.

jos iliescu si cititi blogul lui victor ponta!

Muia săptămânii. Azi, pe 50 de dolari

Am remarcat că, în valul de comentarii din ultima vreme, s-a strecurat şi un pui de spam, la postul: Animalele îmbătrânesc mai repede decât noi. Spamul zice aşa:

Concurs 50$ Bloguri

http://invisibleyahoo.ro/concurs1.html

contact@invisibleyahoo.com
109.96.113.73
2010/09/21 at 5:24 pm
dadadada

Te asteptam sa intri si tu in concursul nostru unde poti castiga premii in bani!

Dezaprobă | Răspunde | Editare rapidă | Editare | Spam | Gunoi

Bun. Nu l-am aprobat din neatenţie, l-am aprobat cu bună-ştiinţă, şi cu o dorinţă sinceră de a le spune părerea mea despre toate detectoarele de invisible inventate vreodată. Iar această părere este:

-muie celor care au inventat aceste detectoare, pentru că nu şi-au găsit sex de făcut în tot acel timp

-muie tuturor psihopaţilor şi obsedaţilor care le utilizează, ignorând nevoia de intimitate a celui care, nu întâmplător, stă pe invisible. Băi, handicapaţilor, poate ăla stă pe invisible tocmai pentru că nu are chef de pisălogeala voastră intoxicantă. Poate vă doreşte intens moartea. Poate are doar un deadline. De ce să deranjezi un om care nu este online?

-muie site-urilor de invisible care îţi păstrează id-ul şi avatarul după verificare, pentru ca alţi obsedaţi şi psihopaţi similari cu ăla de te-o căutat să te poată fute la icre

şi nu în ultimul rând:

-muie site-urilor care promovează site-urile de la punctul anterior.

Na, nene concursule, ce zici: după ce ţi-am dăruit atâta muie, merit 50 de parai sau nu?

Trocuri şi troace

Primesc eu azi un anunţ de casting: cică Oana Turcu vrea hostess mâine la târg, la Romexpo, la standul Ardes. Ducând probabil lipsă cruntă de bani, nevasta celui mai pofticios devorator de căcat al trustului lui Voiculescu oferă plată în produse cosmetice. Jur că înţeleg calicenia, când nici tu n-ai. Dar eu, când nu am bani, nu chem femeie să-mi facă curat în casă, ci îmi fac singură, nu încerc să o plătesc cu răbdări prăjite, if you get my point. Prin urmare, le sfătuiesc pe eventualele catindate la acest casting să verifice totuşi data de expirare de pe eticheta “răsplăţii”.

Şi una cu bărba-su care, de când se crede vedetă, a devenit de o vulgaritate şi mai scabroasă decât înainte: aflasem într-o seară că îl are invitat pe Mihai Mărgineanu, care mi-a dat un interviu haios pentru Playboy acum câteva luni, şi de atunci îl urmăresc pe unde apare.

Ideea de emisiune cu Mărgineanu a tatălui scatofagilor era să înşire fotomodelele în vogă ale momentului, de la Drăguşanu la Pistol, să facă comentarii vomitiv de vulgare şi să încerce să-l corupă şi pe Mărgineanu la acelaşi sport. Spre bucuria mea, Mihăiţă a refuzat să-i facă jocul, spunând despre fetele respective numai chestii decente şi foarte decente.

Slinosul: “Da, înţeleg, ai tu o slăbiciune pentru… OK, trecem la următoarea. Daniela Crudu!”
Mărgi: “Daniela Crudu este o persoană vioaie, tonică, are genul de energie de care oamenii au nevoie la acea oră a dimineţii!” Brancu bosumflat: “Da, şi pe asta o cam placi! Trecem la Nuşcare!”
Mărgi:

No pogo for old men

Şi nu mă refer la Axl Rose, care a ţopăit neobosit trei ore, nici la New Guns, care sunt toţi tinerei şi frumuşăi, de răguşeau chizdele din jur răcnind Ashba, Ashba, iar golanii şugubeţi le parafrazau Naşpa, Naşpa. Mă refer la public. Old rockers are too old, nu mai sar la pogo pentru că îi apasă din greu ratele, iar tânăra generaţie – tânăra generaţie e halucinant de chill. Viaţa ca jucător de WoW duce la un calm saturnian. Şi la bucurii manifestate bemol.
Ăhăi, fişiorii moşului, pe vremea mea ar fi sărit pletoşii la un pogo îndrăcit… Ce-i drept, la îmbulzeala din Golden Circle, singurul mod de a-ţi croi loc ar fi fost să tragi o băşină pisicească: silenţioasă dar letală.

Am stat în faţa scenei, la un braţ distanţă de Axl Rose. Pentru o clipă, i-am captat privirea. Are ochi imenşi, ireal, inubliabil şi irezistibil de albaştri. Cronica mai serioasă a evenimentului, în următorul Playboy.

Animalele îmbătrânesc mai repede decât noi

Acum şase ani şi jumătate, Pulică era pui. Avea ochi albaştri, o poftă nestăvilită de a sări şi de a explora chestii, de a rupe, de a sparge, de a se urca, de a se furişa. Nu dădea doi bani pe tandreţea mea. De-abia seara mi se cuibărea în curbura gâtului, unde am eu o aluniţă mai pronunţată, pe care o lua drept sânul mă-sii, o sugea cât o sugea, până adormea.

Acum, la aproape şapte ani, ne mai jucăm de-a ascunselea, de-a prinselea, de-a tăvăleala, de-a friptea (stăm cu palmele faţă în faţă şi încercăm să-l “frigem” pe celălalt – în asta excelează), dar mai rar. Cel mai mult îi place să-mi doarmă în poală, ore în şir. Eu scriu, el îmi îmbrăţişează genunchiul, sau talpa, sau gamba, cu lăbuţele din faţă, toarce puţin şi adoarme. Dacă îl îndepărtez blând să mă duc la frigider după o bere, tresare şi vine după mine îngrijorat. Când plec de acasă, mă miaună până la intersecţie. Când vin, începe să miaune răsunător din depărtare. Când intru, mă ceartă indignat cu reproşuri traductibile prin “unde pula mea ai fost până la ora asta?? Mi-am ros mustăţile de îngrijorare.”

Cât de idiot trebuie să fii…

Să compari

cu

sau

cu

şi să spui că-s acelaşi lucru? Răspuns: extrem, dar extrem de idiot. Şi lipsit de cea mai elementară ureche muzicală.