Viaţa fără Pulică. Fun facts and gun facts

Pulică:

Gun facts:

-e execrabil modul în care prietenii de la TIFF tratează presa. Dacă eşti “press”, eşti poprit la o parte şi pus să aştepţi ca boul sau vaca până intră toată lumea. apoi ţi se permite să intri şi tu. Iar când filmul e la castelul Banffy din Bonţida, şi stai în poartă, după ploaie, în noroi, mânat de nişte urangutani de patru clase, care urlă la tine ca la animale, e de-a dreptul insultător şi ridicol. Prin zonă trece buna mea prietenă, Anca Macoviciuc, organizator cu vechime. O întreb: “Ce se poate face? Nu poţi interveni?” Ripostează la fel de neprietenos: “Nimic, astea-s regulile!”

De ce şi-ar pune un organizator de festival presa în cap, mai ales azi când orice fiţuică locală neînsemnată e citibilă pe internet, numai Dumnezeu ştie. Mai ales că, la o conferinţă de presă care avea loc cu doar două ore mai devreme, un Mihai Chirilov candid solicita susţinerea aceleiaşi prese în lupta cu obtuzitatea sponsorilor clujeni. So? Am I missing a point?

Fun facts:

-la Cluj, taxiurile au tarif de zi şi tarif de noapte (mai mare). în ideea că tu nu ai de ales noaptea. sincer, cred că, citind astea, taximetriştii dă Bucale o să-şi dea cu drujba-n coae că nu au avut ei ideea primii.
-Clujul e singurul oraş unde strada Paris se intersectează cu… cu… strada Vaslui. Am râs un sfert de oră în intersecţia respectivă. “Unde te situezi, Clotildo?” “La joncţiunea dintre Paris şi Vaslui”.
-duminică seara la 18.30 e aproape imposibil să găseşti un restaurant deschis în centru. pasămite, postul negru de duminică e o tradiţie locală.

Viaţa fără Pulică. Ziua a 2-a. Raport de investigaţie 2.

Deci, Pulică:

Deci, intro:

Să ştiţi că e adevărat: orice lucru pe care îl faci în viaţă îţi prinde bine când te-ai aştepta mai puţin. Eu, de exemplu, am făcut pentru Playboy un material numit “Raport de investigaţie”. Asta a însemnat că m-am milogit de şaptezeci de agenţii de detectivi particulari, până am găsit-o pe a şaptezeci şi una, să coopereze, şi să mă ia cu ei pe tot parcursul unei anchete. A fost una simplă: o proastă crede că soţul o înşeală şi soţul a trebuit îndelung filat. Dar o înşela. Detalii, în Playboy cu Adelina Vârciu, încă una pe care soţul o înşela. Oops, abia acum mi-am dat seama ce armonioşi suntem în subiecte.

Deci, raport 2:

Din episodul precedent: ieri mi-a dispărut mobilul. În cuşetă, spre Colojvar.
Dar suna. Şi m-am gândit că, dacă sună, e ceva în neregulă. Fie hoţul e prea prost să scoată cartela, fie nu e hoţ. Am luat-o pe Smochină de o toartă şi ne-am dus întâi la Informaţii. Acolo, o grasă binevoitoare ne-a luat în primire:

-Nu, nu ni s-o semnalat nici un obiect furat.
-Bun, Dar am înţeles că anumite vagoane rămân la Cluj, altele pleacă la Oradea. Deci, există o şansă ca ăsta să fi rămas la Cluj.
-No, arătaţi-mi beletul?
Aşa vorbesc ardelenii, fac o afirmaţie şi o termină în sus, de parcă ar întreba.
-No, îl arăt? zic eu şi scot biletul. Grasa se uită, face:
-Apăi ăsta o rămas la noi. Uite, ieşiţi pe şine şi mereţi, mereţi, treceţi de pod şi acolo îs vagoanele care rămân aici.

No, ieşim pe şine, merem, merem şi iară merem, ajungem la vagoane, şi în dreptul lor, la o căsuţă.
-Bună ziua, am călătorit cu trenul cutare şi vrem să verificăm în vagonul de dormit dacă e acolo mobilul.
-Apăi vedeţi că vagonu’ îi închis, şi conductoru’ doarme. Daţi cu ceva în geam.
Dăm cu ceva în geam, pauză. Dăm cu altceva în geam: aceeaşi pauză. Se înduioşează omul din căsuţă, vine el cu un băţ şi începe să dăngăne cumsecade:
-Domnuuuuu’. Dooooomnuuuuu’.
Un colţişor de perdea se dă la o parte şi apare un ochi cârpit de somn şi mijit de contactul cu lumina.
-Domnişoarele astea or pierdut un telefon. Lasă-le să se uite în cuşetă.
(Varianta dâmboviţeană ar fi fost: Pizdele astea sunt atât de proaste încât nu se prind când sunt ciordite. Dă-le dovada.)
Perdeaua se lasă, iar după câteva secunde se deschide uşa vagonului. Omul se uită la noi cu o ură pe care numai cei ce muncesc noaptea o pot avea faţă de dobitocii care le fut somnul. Îl înţeleg, inima mea e cu el, dar picioarele mele fac un salt şi merg în cuşetă. Iar Smochinuţa începe să sune. Telefonul începe să sune în urechea ei. Nu şi în încăpere. Dar sună.
-Păi aaaaaa… (cască naşul) făcut femeia curaaaaat şi nu mi-aaaaaa lăsat nimic. Dacă eraaaaa, îmi lăsa. Aaaaaa.
-Are număr de telefon femeia?
-E o firmă privată, nu ţine de noi, nu ştim nimic.
-Păi nu l-o fi aruncat din greşeală în gunoi?
Mergem noi la containere, care transformau arta de a puţi în act de virtuozitate. Sunăm. Nimic.
-Slavă Domnului, murmur eu. Mai bine renunţ la numerele lu’ Drăguşanu, Gina Pistol şi Maria Dinulescu, decât să mă amestec în jegurile astea.

Viaţa fără Pulică. Ziua 1. Ora 8 dimineaţa.

Pentru cei ce nu ştiu, Pulică e acesta:

Am ajuns la Cluj, taman pentru ziua de deschidere a TIFF. Două prietene minunate s-au trezit la 4, doar pentru a mă aştepta pe peron şi a mă primi regeşte.

În timp ce despachetam, am descoperit prima surpriză: cineva mi-a furat mobilul. În cuşetă!!! Muie România. Hoţ idiot altminteri, putea fura laptop, reportofon, bani. Dar lui i-a plăcut Nokia străveche, antifurt prin urâţenie, în care aveam eu toate contactele.

Momentan, îmi smulg părul din cap. Şi mi-am rugat prietenii să lase mesaj: “Dau 100 de ron celui care mi-l returnează. De la gitani n-aţi lua mai mult de 30 de ron, deci eu zic că e o afacere.”

Cluj, here i come

Voi reprezenta Playboy la TIFF. Ocazia perfectă pentru a organiza o bere în grup într-una din seri cu toţi prietenii clujeni ai cărţilor mele şi ai acestui blog.

Care eşti clujean, dă un semn. Când v-ar conveni să ne îmbătăm porceşte?

Discuţie în redacţia Playboy

-Alo, m-ar interesa nişte sape!
-Pe noi o coasă.
-Şi pe mine un ţăpoi.
-Chiar aşa, care e ţăpoiul?
-Păi e o chestie cu dinţi.
-Nu, măi, aia e o greblă.
-Grebla e îndoită, ţăpoiul e drept.
-Aaaa, ca un fel de trident?
-Nu, nu, ăla e trident. Ţăpoiul e o chestie de lemn cu doi dinţi.

“Be Stupid”

Stăteam eu cu Dumi de vorbă pe messenger (eu cică traduceam, Dumi habar nu am ce făcea) despre cea mai mişto campanie de publicitate. Şi anume “Be Stupid” a celor de la Diesel.

Nu mă mai adăugaţi pe Messenger, vă rog

UPDATE: Mostra perfectă de dialog idiot:

X: buna Lorena, pot sa te intreb ceva?
Eu: daca trebuie…
X: tu mergi in hypermarketuri?
Eu: ca fiecare
Eu: de ce?
X: si impingi caruciorul ala metalic?
X: cum te descurci?
Eu: bine, presupun
Eu: alte curiozitati?
X: deocamdat atat.

What the fuck is wrong with this nation???

1. Contrar trendului de a avea sute de necunoscuţi în listă, mie îmi place varianta scurtă: prieteni buni, colegi şi şefi, editori, agenţii de casting şi câţiva piari. Oameni care îţi vorbesc doar dacă au ceva esenţial de comunicat. Messengereala de genul “sal”, “bn” “cf” “uite ma fut” mă plictiseşte până dincolo de moarte. Şi îmi mănâncă timp enorm de mult: pentru că unii se lăfăie la vrăjeală fără a se gândi că poate alţii stau cu treabă la calculator.

2. Nu mă interesează să îmi faceţi analiza postărilor mele de blog pe messenger. De asta există secţiunea comentarii. Folosiţi-o cu încredere.

3. Nu mă interesează să explic fiecăruia în parte ce am vrut să spun cu o întorsătură de frază.

4. Cineva (căruia îi doresc o moarte lentă şi chinuită) mă tot caută pe situri de invisible, să vadă care îmi este statusul. Nu, nu sunt pe invisible, eşti tu pe ignore dacă nu mă vezi online. Uneori las compu’ să meargă şi când nu sunt acasă – de lene. Deci, sunt online – dar pentru că eşti tu o vită încălţată şi un porc / scroafă infect/ă te-am pus pe ignore. Nu mă mai verifica. Pentru că îmi rămâne avatarul pe respectivul site – şi asta îmi trimite pe cap toţi wankerii de doi bani din România. Cărora le doresc morţi rapide şi fulgerătoare.

5. Sunt alergică la buzz. Deci, dacă nu eşti mama şi nu arde casa părintească, buzzul nu se justifică. Nu cu mine. Dacă (după cum e cel mai probabil), eşti un gherţoi acneic & attention whore şi îmi dai un buzz – e ultimul semn de viaţă pe care mi l-ai dat vreodată.

6. Dacă nu am chef de dialog, nu mă freca la icre. Nu îmi vei stârni cheful de dialog insistând. Singurele insistenţe pe care le înţeleg sunt cele legate de un deadline sau de o muncă. Alea da, pentru că de alea depind lucruri. Dar să o arzi tu pe net din lipsă de ocupaţie şi să mă fuţi la cap – de unde şi până unde?? Nu-s mă-ta, nu ţi-s psiholog şi nici soră medicală. Nu mă interesează viaţa ta, faptul că ai fost în vacanţă în Tunisia, faptul că preferi Toyota şi nu BMW, faptul că ţi se par perverse pisicile. Sunt problemele tale, nu ale mele.

7. Ceea ce mă enervează şi mai mult decât logoreea self-related este interogatoriul-ca-la-poliţie. Rafala de întrebări. A se nota: şi poliţia îi ia la tărbacă pe ăia care sunt bănuiţi de o infracţiune, nu pe cetăţenii nevinovaţi. Nu, nu simt nevoia să-ţi povestesc nimic. Dacă am chef de povestit, am cel puţin trei spaţii unde o pot face: revista Playboy, platforma Pandora şi propriu-mi blog.

8. Şi cireşica de pe tort: unii imbecili au impresia că dacă vin cu remarci agresive şi încearcă să mă enerveze cu tot dinadinsul, o să zic: “uau, ce băieţi incisivi. Vreau să îmi petrec viaţa în slujba lor.”
Muriţi, mă, în moduri greu de reconstituit. Singurul lucru care mă face să zic “uau” e lista de realizări concrete, DE VALOARE, ale unui om. Nu fumurile, nu aroganţele, nu tupeul.

Din toate acestea, rezultă că sunt un Grinch neprietenos. Nu are rost să mă adaugi pe messenger şi să îmi spui cât de mult de dezamăgesc. Tu te dezamăgeşti singur – pentru că tu te-ai amăgit, nu eu. Iată un trist adevăr: Nu vă faceţi speranţe deşarte legate de necunoscuţi.

Cerşetoria de mai

Aşa cum există gândacul de mai, futaiul de mai, ploaia de mai, aşa a apărut o nouă specie sezonieră care pe mine una mă indispune rău de tot. Da, aţi ghicit din titlu. Cerşetoria tipică acestui sezon e mai formală şi mai trasă la 4 ace, şi zice aşa: dă-mi 2 % din impozitul tău pe venit. Hai nu, să mori tu!!

Toţi ştim că din bugetul de stat se ciordeşte cu amândouă mâinile. Dar primii care ciordim de acolo suntem chiar noi.

De vrut vrem: pensii mai mari, salarii mai mari, compensate mai multe, şcoli, străzi, etc. Periodic o pun de-o grevă ba profesorii, ba medicii, ba x, ba y. Toţi am mulge bugetul de stat cu amândouă mâinile, şi ţipăm că nu suntem finanţaţi, susţinuţi, ajutaţi.

Dar când vine vorba de cotizat, toţi se fac că plouă. Nu îmi amintesc de nimeni care să-şi fi deschis butic după ’90 şi să fi plătit măcar un chior ca impozit spre stat. Nu zic că n-au fost deloc – dar extrem de puţini. Mulţi declară salarii minime pe economie, să dea cât mai puţin. Mişmaşurile contabile din România, menite să acopere evaziunea fiscală, ar putea fi un subiect de roman care ar rupe tejghelele. Poate îl voi scrie la bătrâneţe, când sexul mă va interesa mai puţin şi voi avea mintea mai limpede. Prin urmare, toată lumea se sustrage cât mai mult de la impozit.
Dar picătura care a umplut paharul şi m-a făcut să dau pe dinafară a fost o mostră de cerşetorie de mai care zicea: “de ce să laşi banii în gaura neagră a bugetului de stat”, bla-bla? Uite aşa, ca să nu ţi-i dau ţie, să îţi cumperi tu tampoane din ei. E mai importantă pensia lu’ nea Gică Păstaie din comuna Răsuceni.

Ciutacu are drame. Pe Facebook

Are feisbuku ăsta prostu’ obicei de a mă trimite direct la cele mai comentate bla-bla-uri ale zilei. Sau bunul obicei? Na, când am aflat ce drame are marele erou al vorbelor grele Ciutacu, m-am înmuiat toată de milă creştinească.

Iaca ce zice marele moralist: “După ce m-am obişnuit (greu) cu ideea că sunt coleg cu Bianca lu’ Bote şi am ratat-o la mustaţă pe Adelina Vârciu, nu ştiu dacă o să-mi revin din şocul că lucrez pentru acelaşi trust care o plăteşte şi pe Simona Sensual.”

Oh, vai, săracu’ om, zicem toţi în cor. Ce tragedie pă el, un valoros autentic, să ia bani dintr-o mână murdară de contactul cu aceste doamne / domniţe. El fiind un infailibil, un pur, un caracter imaculat. Un as al vorbelor.

Ia să dăm toţi o litanie pe facebook, că trebuie să ne obişnuim cu ideea că suntem colegi cu femeia de serviciu (uite, o dramă pe care nu ne-am gândit că o putem avea). Dar acum că mă gândesc mai bine, e o dramă, nu? Sau cu nenea portarul, care vorbeşte numai în dezacorduri gramaticale. Încă o dramă. Noi fiind nişte valori, avem dreptul să ne dăm cu preţiosul nostru cur de pământ, să ştie toţi facebookerii cât de mult ne întinează asocierea.

Advertising Gurul

sau Ce nu face omul pentru prieteni.

Şeful meu, dl. Boerescu, adoră să gătească. Şi pentru că noi, cei din redacţie, ştim deja asta şi nu mai părem surprinşi, s-a hotărât să povestească şi lumii largi. Prin urmare, şi-a tras site şi blog. M-a mituit şi pe mine cu o delicioasă porţie de raţă cu portocale producţie proprie să scriu acest anunţ publicitar. Şi iată-l. Vizitaţi-i site-ul, şi nu uitaţi să contraziceţi aia cu “gătitul e cea mai erotică activitate din viaţa unui bărbat”. Explicaţi-i că cea mai erotică activitate din viaţa unui bărbat e deschiderea portofelului.

————–

Spre deosebire de el, poeta Miruna Vlada nu găteşte, ci mănâncă în oraş. Uneori la restaurant, alteori merdenele cu brânză, dar cel mai ades poezie pe pâine. Ea m-a mituit cu nişte glorie congelată la pachet să promovez asta. Ceea ce eu fac chiar acum, după cum se vede.

————–