Last Night a Beer Saved My Life

De fapt, nu a fost o bere, ci şase cutii.

Mă încerca o criză de rinichi din aia dârză şi neaoşă, cu tăvăleală pe jos şi tot tacâmul. Aveam senzaţia că cineva îmi înfige în partea de jos a spatelui toată producţia de cuţite pe cincinalul trecut. Şi dacă vi se pare că, da, constipaţia e un lucru naşpa – nu vreţi să ştiţi cum e să nu poţi face pipi. Şi să umbli cocârjat de durere ca o babă de o sută de ani. Şi să simţi nevoia să îţi legi o pernă cu un cordon de spate, să obţii un efect cât de cât “calming”. şi să nu funcţioneze nici un analgezic. şi să adormi subit, la modul:

Big Bear (27.12.2009 15:51:21): lol, uita-te la ultima poza
Big Bear (27.12.2009 15:51:26): ce june eram
Big Bear (27.12.2009 15:55:57): te las sa te dormi
Big Bear (27.12.2009 15:56:16): si ne-om pove later
lorena lupu (27.12.2009 16:02:32): scuze
lorena lupu (27.12.2009 16:02:36): adormisem
Big Bear (27.12.2009 16:03:11): am banuit
lorena.lupu (27.12.2009 16:03:29): nu inteleg de ce am adormit asa
lorena.lupu (27.12.2009 16:03:40): sunt doar bolnava, nu si drogata
Big Bear (27.12.2009 16:03:41): fiindca te stoarce

Mai multe babe milostive din bloc şi de pe messenger s-au întrunit într-o şedinţă a plenului, să îmi propună ceaiuri. De coada calului, de coada vacii, de pulancurşisufletunrai. Iar eu am băut zilele astea la ceaiuri de m-am tâmpit. Şi nimic.

(Aici tre să deschid un subcapitol, să povestesc cât de mult urăsc ceaiurile medicinale. Cât de mult urăsc fierturile astea amare, scârboase, hidoase şi infecte. Cât de mult urăsc ideea de ceai, în general. Şi ideea de a păzi un ibric în care fierbe apa, pentru a face o infuzie. Şi operaţia de strecurare. Şi faptul că mereu îmi rămân trei fire de buruiană printre dinţi.
De aici o să deduceţi că îmi era cu adevărat extrem de rău.)

Apoi,

Tata Ilici nu ne iubeşte

Motto: Păzea, blog bântuit de stafii!

La postarea mea despre închiderea Maximului nostru a apărut pe post de hater însuşi fostul preş. al României, musiu Ion şi anume Iliescu. Sau Jos Iliescu? Nu mai ţinem minte prenumele, cert e că pe durata mandatelor domniei-sale masele au scandat mai mult a doua variantă, decât pe prima. Noroc cu penionarii cumpărabili cu o sticlă de ulei şi un kil de făină.

După lingouri extrase din străfundul minelor gândirii, cum ar fi celebrul “The ducks come from the trucks” sau reverberantul “Inclus în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului”, acest moroi al politicii româneşti, acest cadavru ambulant care refuză să-şi ia la cunoştinţă propriul certificat de deces politic loveşte în modesta noastră revistă de umor şi fete frumoase cu următoarea replică: “Ma bucur ca Sodoma jurnalismului Romanesc arde din temelii.”

Dacă nu mă credeţi, uite panseul în original:

The ducks come from the trucks reloaded.

Tati Ilici, hai să punem puţin capul la contribuţie. Care-s adevăraţii sodomiţi: noi, sau gaşca de aplaudaci care şi-au scufundat adânc limbuţele nesăţioase în anusul matale?

Let’s sing together (Special Christmas Karaoke)

(Cu dedicaţie specială lui Dummnezeu cel atât de generos)

Iată cântecul:

Şi iată şi negativul cu text:

Viaţa bate bancul

Sau “Viaţa este un banc”. Dar prefer varianta cu bătutul, pentru că surprinde mai just esenţa. Cert e că aş putea deschide un overheard in Bucharest reloaded cu fazele care mi s-au întâmplat ieri.

1. Tramvai 32, parcat la capăt de linie

Urc, compostez bilet, mă aşez pe un scaun şi întreb o mononeuronică, dotată cu ochi mari şi goi, de peşte proaspăt prins:
-Nu vă supăraţi, a câta staţie este Piaţa George Coşbuc?
Aia se uită tâmp la mine:
-De unde?
(Deci, tramvaiul, insist, era oprit la Unirii, la capăt de linie, bla-bla.)
-Din Piaţa Matache, doamnă. Fac eu scăderea.

——————-

2. shooting cu fotograful Cătălin Olteanu, zis şi Sharky

Eu, în culmea durerii postMaxim, dau pe gât o bere din două înghiţituri. Sharky:
-Văd că rezişti bine.
-Fâs. Îmi înecam şi eu amarul.
-Da, dar vezi că amarul ştie să înoate.

——————-

3. strada Habar-n-am-cum-îi-zice, două pirande măturătoare cu o Libertate în mână.

-Vezi, fă, că se poate şi fără?
-Cum să se poată, fă, eşti cu capul?
-Ba se poate şi fără, să mor io.
-Fugi, fă, de-aici, că n-ai cum! Nu se poate fără!

MAXIM România: Final Act

Dacă veţi cumpăra numărul de decembrie al revistei MAXIM, puneţi-l în ramă, că va fi număr de colecţie. Numărul final. Pentru că, din cauza crizei, din ianuarie ne închidem.

Privind în urmă, la acest an şi un pic, pot să spun că a fost munca cea mai apropiată de formula magică “fac ce-mi place şi sunt plătit pentru asta” din câte am avut. Dintre cele o mie şi una de profesii prin care am trecut ca raţa prin apă, asta a fost de departe cea mai creativă şi cea mai rewarding.

Lunea trecută, am tradus o povestioară cu Moşi Crăciuni, fără să ştiu că e ultima chestie pe care o voi face vreodată pentru revista mea de suflet. Poate scriam şi eu literele alea cu mai multă evlavie, le tastam ca pe Recviem sau aşa ceva. Dar nu. Lava lu’ Pompei ne suprinde de obicei în timp ce ne scobim în nas, ne scărpinăm în ureche sau ne batem copiii. Şi cei care ne descoperă peste câteva secole zic: “era vorba de nişte indivizi violenţi, care îşi băteau copiii, iar sporturile lor naţionale erau scobitul în nas şi scărpinatul în ureche.” Scuze, aberez.

Deci: ultimul număr are un pictorial hot cu Zăvoranca, viziunea lui Melci-Scoici-Raci-Craci-Mărgineanu despre ultima lui noapte pe Pământ, un reportaj de la party-ul “Playboy – 10 ani”, un interviu pentru care l-am hărţuit pe producătorul Cristian Comeagă vreo trei luni la rând, unul pentru care cei de la Maxim SUA l-au hărţuit pe Jeff Bridges – ei ştiu cât – şi materialul meu preferat, pe care nu l-am făcut eu, deşi mi-ar fi plăcut: Iggy Pop în pom.

Şi gata. Închei cu apelul pe care l-am adresat pe mess unui prieten comun al câtorva dintre noi:

“lorena lupu: Ia-ţi neapărat ultimul Maxim. Măcar în amintirea futaiurilor glorioase de care ai avut parte cu câţiva din caseta redacţională în tinereţile noastre zbuciumate.
xxxxxxxx: ”

Sweet 18 again

Când aveam 18 ani, purtam tricouri cu cap de mort, bocanci, şi beam bere la draft în Bunker, un bar de rockeri din Sfântu Gheorghe jud. Covasna, cu bănci şi mese de lemn, pereţi decojiţi şi budă oribilă, în timp ce ascultam banduri locale chinuite de talent (şi nu mă îndrăgosteam de vocalist, ca alte gâsculiţe, ci numai de-al naibii de tipul de la keyboards, de dragul diversiunii. )

Ieri am fost la Live Metal Club, un garaj prăpădit de prin zona Gării Basarab, şi m-am simţit ca la 18 ani. Am dat din cap până am făcut febră musculară, am dat tonul la pogo (lumea, care, în astfel de situaţii, stă liniştită, aşteaptă cu nerăbdare pretextul, adică pe ăl-de-sparge-gheaţa, m-a înconjurat relativ rapid, apoi, după ce am dat vreo două capete în gură, s-a creat cerc în jurul meu). Au cântat trei trupe din Bucureşti, dintre care unii, Silver Bullet, chiar mi-au plăcut pt. acrobatica vocală a frontmanului şi energia prestaţiei. Au “acoperit” o serie de headbangere clasice, inclusiv marile hituri ACDC, care se pare că în sfârşit vin la Bucureşti pe bune. Până la următoarea dezminţire.

Culturiştii

Din când în când, se mai nimereşte câte un cocalar soios şi asudat să se dea drept om de cultură. Mai şi face reţele culturale, să mimeze cât poate el de bine cultura – nasol moment însă când te întreabă în formularul de admitere care ţi-e statutul relaţional, de parcă asta ar fi o informaţie relevantă pentru talentul, priceperea sau calităţile tale. Iar când atragi atenţia că nu e ok, pentru că nu te afli pe sentimente.ro, cocalarul soios şi asudat se răţoieşte la tine şi te ejectează în maniera sa specifică.

Apoi, cocalarul soios şi asudat vine să te vadă prestând. Neapărat tre’ să deranjeze evenimentul, că altfel nu ar fi un cocalar soios şi asudat. Şi cum îl deranjează? Cu comentarii elevate, care să arate că vorbim de un om de litere? Sau cu remarci de şantierist beat, miştouri de periferie şi caterinci de autobază? Dacă aţi ales varianta a doua, aţi nimerit-o. Iar dacă antrenează o masă întreagă de piţipoance leşinate după alura-i de căpşunar şi textele-i răsuflate, avem ceea ce ne place cel mai mult: panem et circensis.

Concluzia / contuzia : pentru a te impune în cultura de azi, nu ai nevoie decât de un lucru: de aptitudini de culturism.

La Prospect Art

A fost un cenaclu frumos, printre stele. Cele ale Observatorului Astronomic. Nu a fost lume multă: farmecul nostru nu are cum să reziste în faţa frigului feroce de afară. Iar eu profit de prilej, să vă fac o mărturisire: sunt fana absolută a domnului Liviu Radu.

Liviu Radu e prozator, în adevăratul sens al cuvântului. Textul domniei – sale e exact ceea ce caut eu, când arunc privirea într-o carte. Text cu gust, miros, fluenţă şi densitate. De aceea Liviu Radu nu simte nevoia să scrie pe voce de cap – adică, să-şi încarce în mod artificial textul cu tot soiul de elaboraţiuni pseudosofisticate, care să demonstreze ostentativ lectorului că scrisul, nu-i aşa, e efort intelectual. Ştie să fie inventiv, dară nu forţat, şi are talentul rar de a construi orizonturi de aşteptări pe care le dinamitează elegant, dintr-o întorsătură dibace de penel.

Când îl citeşti pe Liviu Radu, nu trebuie să dai pagina. Se dă de una singură. Iar aroma sa finală îmi aminteşte de valsul musette:

Black Coffee, No Cream

Am primit şi eu pozele de la shootingul pentru revista “Femeia”, poze făcute de excelentul, relaxantul şi adorabilul Stoicoviciu. Ceea ce mă face să repet (iar şi iar): Doamneee, cât de creativ poţi fi când oamenii te tratează cu respect şi decenţă, şi nu îţi mănâncă ficaţii cu naşpetisme ieftine!!!

Uite:

Hyde Park @”Prospect ART”

Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy (da, există şi o Societate Română care să aibă ca obiect de activitate sefeendfe!) organizează o întâlnire scriitori – cititori, numită Prospect Art. Locul evenimentului: Observatorul Astronomic “Amiral Vasile Urseanu” din bulevardul Lascăr Catargiu 21 (fost Ana Ipătescu), Bucureşti. Luni, 14 decembrie, ora 18.00.

Şi, pentru că Hyde Park, după o matură chibzuinţă şi “ce-plm-e-chestia-asta”, a fost etichetat drept poem fantasy – guess what? Mă voi afla şi eu pe acolo. Alături de oameni serioşi şi cu ştate vechi în SF & F, ca domnii Liviu Radu şi Cristian Mihail Teodorescu.

Homepage-ul Societăţii.

Dacă nu aveţi altă treabă, poate veniţi să vă întâlniţi cu noi.

Pentru încheiere, nu mă pot abţine să nu “împrumut” o poză de pe fansf.wordpress.com. În seara lansării mele, la Verde Cafe. Care au şi ei un motan negru, un Pulică-lookalike. Pulică-lookalike a ales să doarmă în braţele mele: