Hyde Park: seara lansării

Nu există emoţie pe lume, care să se compare cu aceea pe care o simţi când îţi ţii în mână noua carte. Toate enervările şi nemulţumirile trec ca prin farmec: o nouă linişte se pogoară asupra ta.

Mă bucur că nu mi-am lansat cartea în târg. Pentru că gălăgia de acolo omoară orice atmosferă. Tu vorbeşti despre o carte; la doi paşi de tine, alţii prezintă altă carte, şi vorbele lor le bruiază pe ale tale; mai încolo, unii cântă live, iar alţii execută un număr de răcnete promoţionale. Pe când, într-o cafenea, poţi râde o oră cu host-ul serii, Dan-Silviu Boerescu at his best, poţi glumi, şi poţi combate ideea de “lansare plicticoasă, cu eminenţe cenuşii”. Şi cu public care doarme cu capul în piept.

Noi am arătat aşa:

Sau, mai îndeaproape:

şi:

Amănunt important: dacă vă miră look-ul meu mai feminin decât oricând, trebuie să ştiţi că aceasta a fost una dintre condiţiile impuse de Dan – Silviu Boerescu. Mi-a cerut să îmi uit acasă blugii bărbăteşti, pălăriile şi accesoriile cumpărate de la raioanele pentru bărbaţi şi vestimentaţia unisex cu care i-am obişnuit pe cei din redacţie, şi să dovedesc lumii că am şi veleităţi feminine, dacă interesele partidului o cere.

La rândul meu, eu i-am cerut Boerescului să uite că e la o lansare de carte, şi să bage carismă. Să go stand-up comedy. În fine, sit-down comedy. Ceea ce s-a şi întâmplat. Sub privirea amuzată a lui Horia Nicola Ursu, editorul nostru:

Lansarea lui Hyde Park se mută

Nu va avea loc în Pride, ci în Verde Cafe, cafeneaua de pe Domniţa Ruxandra, Nr. 15 (în spatele Teatrului Metropolis de pe Eminescu începe Str. Leonida, care dă taman în Domniţa Ruxandra).

În rest, datele sunt aceleaşi: 28 noiembrie, ora 21.00.

Hyde Park News

Hyde Park

Revedere

Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Printre acestea se află şi cîinii care pîndesc prin boscheţi
Şi de care se speriase atît de tare
data trecută.
Aceştia făceau şi acum ce ştiau ei mai bine:

Mîrîiau
Lătrau
Îşi arătau colţii fioroşi
Omniprezenţa şi omnipotenţa.
Ceea ce se schimbase însă, în această poveste
Era însăşi fata-pisică.
Descoperise cu uimire că de la un grad de nefericire în sus
Mîrîielile, lătrăturile, colţii,
Ba chiar şi omnipotenţa

Sunt ale naibii de irelevante.

—Băi, fraţilor, ce-ar fi să mă mîncaţi şi să terminăm bîlciul? întrebă ea
Apatică
De parcă i-ar fi servit cu pateuri din bugetul de protocol.

Uimire

Când unii oameni îţi arată cât pot fi de penibili în micimea lor, nu poţi decât să te minunezi. Când te mint în faţă, când bat câmpii cu graţie, când te copleşesc de insulte fără noimă şi fără sens… stai şi te cruceşti. Nici măcar nu mai ai energia de a te enerva. Sau de a-i detesta. Stai, te minunezi când vezi câte tâmpenii pot debita dintr-o singură suflare, cât sunt de departe de realitate – cum se încăpăţânează în propria lor mizerie, de care şi ei sunt conştienţi.

Singurul lucru pe care poţi să îl faci este să te distanţezi. As soon as possible. Nu poţi face lucruri utile şi constructive decât cu oameni mari. Din toate punctele de vedere.

Vineri, de la Venus. Şi de la nimfomanie.

Vineri, 20, nu e vineri, 13. Şi totuşi, mi-a ieşit pisica neagră în faţă, mieunând lugubru. Oh, da, uitasem să îi dau de mâncare. De faptul că nu am mâncat nici eu azi nimic ce să mai spunem? Pe bune, vi s-a întâmplat vreodată să vă fie foame de să vă crape ochii, dar să vă fie silă de toate alimentele concrete care vă trec prin cap? Cred că încă nu s-a inventat mâncarea de care mi-e mie foame. Pisicii negre îi e simplu, ea vrea caşcaval – cred că s-a uitat la Tom şi Jerry pe invers, că de smântână nu se atinge, vrea ficat – nu odată îmi mănâncă ficaţii! – şi are ea nişte conserve, nişte gurmeturi, purine şi alte cele. Orizont restrâns.

Nu e bine nici cu orizont restrâns, bădie, dar nici cu orizont exagerat de vast, pentru că adeseori te pomeneşti ca un peşte pe uscat. Ca în clipul ăla mişto al Faith No Morilor, în vremea când încă mai sperau:

MAXIM de noiembrie

Sngurul loc unde puteţi încerca un rafinat cocktail de: portjartier de Jennifer Love Hewitt, lecţia de viaţă oferită de Paulo Coielio unei tinere manechine cu picioare interminabile, o ultimă noapte cu Cătălin Botezatu, pornografie feministă cu Tom Wilson, un gangbang violent cu mine şi Implant pentru Refuz. Adică aşa:

Şi, în caz că frivolităţile nu vă tuşează, sunt contrapunctate cu materiale profunde despre legenda Phoenix prin cuvintele lui Nicu Covaci, despre noua carte a lui Adrian Schiop şi despre modul în care i-a cerut actorul Bogdan Talaşman ouă împrumut maestrului Gheorghe Dinică, în miez de noapte.

Căutaţi revista pe standuri!

Ziua în care am rămas singur

De dimineaţă, am descoperit că nu circulau elicopterele. Regia Autonomă a Elicopterelor intrase în grevă, pentru că foamea-i mare, seamăn pe lume nu are. Nici rachetobuzele nu veneau. M-am oprit la Cafe Bolid, la colţ, să îmi injectez nişte cofeină în venă. “Am sistat importul de cofeină, datorită pretenţiilor financiare exagerate ale furnizorului. Poate vreţi theobromină”, m-a informat amabilă o tânără cu un ochi verde şi unul căprui. “Poate vreţi un pumn în nas,” am zis eu în gând, dar m-am abţinut.

Ea mi-a interpretat greşit privirea şi a continuat: “Nu sunt nepoata lui David Bowie. Pur şi simplu, salonul de cosmetică oculară a intrat în grevă la 18.00 fix. Apucaseră să îmi ajusteze culoarea unui singur iris.” M-am ridicat şi am părăsit localul, fredonând în gând:

Acasă, mă aştepta struţul DVD, indiferent şi arogant ca de obicei. Sau cel puţin mă aşteptam să mă aştepte. În schimb, am găsit doar nişte zgârieturi suspecte pe preş: “Mi-ai promis bonus de fidelitate, dobitocule!”
“Asta e, mi-am spus eu, nu poţi ţine struţii lângă tine, dacă ei ţin neapărat să plece. Adio, DVD, vreau să ştii că te-am iubit.” Şi am dat să deschid uşa blindată şi dotată cu multialarmă polifuncţională, şi cu senzor de recunoaştere al ADN-ului. Alarma polifuncţională a început să ţiuie. Din difuzoare s-a auzit o voce metalică “Access denied. Pentru a evita incidente neplăcute, vă rugăm părăsiţi imobilul!”
Păi asta este casa mea, imbecililoooor, am răcnit cât mă ţinea gura.
“Ne pare rău, nu vă recunoaştem. Suntem în grevă”.
“Bine, dar eu plătesc pentru serviciile voastre, ce înseamnă asta? De ce vă răzbunaţi pe mine?”
“Ne pare rău, nu vă recunoaştem. Suntem în grevă. Pentru a evita incidente neplăcute, vă rugăm părăsiţi imobilul!”
Am rămas mut.
“Vă anunţăm că în zece minute începe evacuarea forţată. Subiecţii care refuză să părăsească imobilul la indicaţiile noastre, sunt luaţi pe sus de o macara şi azvârliţi de la fereastra holului.”
Mda… eram la etajul 7. Nu prea părea o idee bună.
“Cât durează greva?”
“Încă zece ore, treizeci şi cinci de minute şi zece secunde. Vă anunţăm că în opt minute începe evacuarea forţată. Încă zece ore, treizeci şi cinci de minute şi zero secunde. Vă anunţăm că în şapte minute şi cincizeci de secunde începe evacuarea forţată. Încă… ”

Mulţumesc

UPDATE: în sfârşit, nişte poze decente!!!

Mulţumesc tuturor celor care au înfruntat vremea oribilă, şi ne-au onorat munca prin prezenţa şi prin entuziasmul lor. Mulţumesc tuturor celor care au venit la mine şi mi-au strâns mâna – pentru că mi-au confirmat faptul că nu am muncit degeaba, şi că am luat decizia corectă în anumite chestiuni colaterale. Nu vreau să intru în detalii, pentru că sunt prea puţin plăcute văzului şi auzului – dar, da, acest spectacol, şi această seară au meritat nişte sacrificii, care acum mi se par minore.

Costel the geek

Cu deosebită plăcere vă anunţăm că, în urma repetiţiilor din Pride, veţi vedea un spectacol nu de două, ci de trei personaje. Ne-am înmulţit cu un flăcău frumos ca un fagure de miere, care apasă de zor pe botoane, iar monsteriţa jucată de mine a căpătat un asistent. Iată-l în premieră pe Costel-the-geek (ceea ce adorabilul Lucian de la Pride Club nu a visat niciodată că va deveni ):

Ignore me, admire Costel!

Vedeţi făptura aia half-a-man-half-a-shadow de după scule? Dacă n-o vedeţi, mijiţi umpic ochii. Mai spre dreapta. Aşa, acolo. ACOLOOOOO!!! E meritul maestrului Samoilă că a reuşit să îl surprindă pe Costel al nostru cu atâta je-ne-sais-quoi şi incertitudine a fiinţării. Mulţumim, maestre Samoilă, pentru suspansul pe care ştii să îl menţii. Eşti brici.

PS: A nu se uita, vă invităm la acest spectacol a trois duminică, 15 noiembrie, ora 21.00. Club Pride. Costel, ui lav iuuuu!

Profesionalism

Sunt realmente încântată de oamenii din Clubul Pride. Profesionişti corecţi, decenţi, atenţi la detalii şi respectuoşi. Nu, nu sunt genul de om care să vrea limbi în cur şi să pozeze în divă, şi nu voi fi genul ăsta de om nici dacă voi câştiga zeci de premii şi de aprecieri. În schimb, nu pot să nu salut profesionalismul unor oameni, acolo unde îl văd. Faptul că ei înţeleg că, deşi pare uşor, un spectacol de o oră e un efort major, iar dacă mai ai şi pisălogi care să te trateze infect, să te insulte gratuit şi să îţi mănânce energia sau delăsători care trebuie traşi ca nişte remorci, e un efort care tinde spre insuportabil.

Dacă “Rocky Horror” va ieşi bine, e în mare măsură meritul celor din Pride. God bless you, people!