Ştiţi celebra scenetă a lui Mr. Bean? Aia în care îl apucă răceala şi nu are batistă? Sau cel puţin cred că era Mr. Bean, şi cred că nu avea batistă. Şi îşi ştergea nasul pe furiş de tot ce se nimerea.

Asta am păţit şi eu la concertul Placebo, unde m-a înhăţat brusc un val de gripă aproape porcină, înceţoşându-mi ochii şi transformându-mi nasul într-un robinet fără sfârşit. Astfel că îngerul păzitor al lui Molko l-a ajutat să scape nehărţuit şi neurmărit. Pentru că nu puteam ieşi în calea lui ţinându-mă de nas.

Concertul Placebo – cred eu – a fost plasat greşit la 4 zile după Gogoli. Pentru că mititelul şi păpuşelul Molko nu are cum să se compare ca nivel de energie şi ca intensitate a dăruirii cu multietnicii, şi se şi încălzeşte greu – că deh, e British.

În plus, vocea lui nazală şi afectată, fără nuanţe, e perfectă pentru melodii tari, pentru muzică explozivă, ritmată, dar total impropice pentru balade. După mintea mea, o baladă trebuie să sune aşa Sau aşa. Sau fie, chiar şi aşa. Şi mă refer strict la interpretare: la tandreţea şi sensibilitatea pe care le presupune o baladă. Dacă nu ai organ pentru aşa ceva, e mai simplu stai în banca ta, unde eşti beton.

În rest, concertul a fost bunicel, mai ales de la a doua jumătate, când băieţii s-au relaxat şi au început să se joace. Şi nu puteai să nu remarci bunul gust, modul în care luminile se potriveau cu proiecţiile video, care se potriveau cu îmbrăcămintea formaţiei, care era aleasă pe aceleaşi tonuri de alb şi negru. Nice!

“E bine să fii într-o ţară unde poţi fuma pe scenă” a declarat frumuşălul şi şi-a aprins o ţigară, cu gesturi de divă. A mai făcut nişte bancuri cu conotaţii gay, împreună cu al său tovarăş de bătălie Stefan Oswald – punctul tare al serii a fost complicitatea lor vizibilă din fundul fundului curţii, unde propteam eu un gard şi mă chinuiam să refolosesc pentru a mia oară ultimul şerveţel.

Şi, când spun complicitate, mă refer la chestia aia şăgalnică pe care o au unele formaţii, care se privesc în ochi, le vine o idee pe care şi-o comunică astfel, şi încep să facă ceva nou şi interesant. Din păcate însă, lucrurile noi şi interesante în cazul lui Plkacebo s-au rezumat la mişcare – din punct de vedere al muzicii, băieţii nu prea improvizează. Nu prea se lasă târâţi de energia scenică. Şi dacă nu o fac, parcă preferi să le asculţi discurile de acasă. Unde ai pachete de şerveţele şi batiste câte îţi pofteşte inima. Howgh!

Să încheiem într-o notă optimistă: îmi place noul single “Battle for the Sun.”