Dragostea încă nu s-a demodat

Ce puii mei îmi mai poate spune mie, Lorena Lupu, cinica cinicelor şi sictirita sictiritelor, încă o montare despre marea iubire dintre doi puşti, şi răsfumata “you and me versus the world”? mă întrebam ieri seară, în timp ce mă îndreptam spre Teatrul de Operetă, unde avea loc avanpremiera musicalului “Romeo şi Julieta” de Gerard Presgurvic după piesa nemuritorului Will?

Ei, uite că poate. Şi nu voi pretinde că am asistat la un spectacol desăvârşit, pentru că, din câte se pare, perfecţiunea tehnică şi România par două concepte incompatibile. Sonorizarea era cumplită. Orchestraţia şi o parte din voci mergeau de pe bandă. Şi nu erau dozate bine. Unele chestii se auzeau aiurea de tot. Daaar…

Fărătitlu

Mă uit la Gala Uniter – de unde îmi place mie mai nou să particip la evenimentele cu mult pipăl: de pe canapea, cu Pulică/Mişu în braţe şi o cutie de Cola în mînă. Şi trebuie să vă mărturisesc că primul şoc de proporţii pe care l-am avut a fost cel legat de lista celor care au murit anul trecut. Şi de această dată nu mă refer la cei super-mediatizaţi, la cei de care am aflat de pe Mediafax şi de pe Hotnews, ci la cei pe care i-am cunoscut îndeaproape, la cei pe care i-am iubit şi despre care nici nu am ştiut că au murit. Şi a căror moarte m-a izbit în moalele capului. Mă învîrt acum prin casă ca o găină prin hambar, şi nu ştiu pe ce să pun mîna. Dar vreau neapărat să vorbesc despre aceşti artişti minunaţi. Despre care încă nu îmi vine să cred că au murit.

Botka Laszlo:

Acest bătrîn actor al Teatrului Maghiar din Sfântu Gheorghe mi-a deschis, acum nu ştiu cîţi ani – cînd eram o prichinduţă cu uniformă albastră închis – apetitul pentru comedie. Şi mi l-a deschis bine de tot, pentru că tot nu m-am săturat. Şi nici nu cred că mă voi sătura vreodată. Era genul de actor sclipitor, care ştia să stîrnească rîsul dintr-o singură privire, care ştia să-şi dozeze spectaculos reacţiile, care ştia să exploateze umorul fiecărei replici. De cînd urca pe scenă, sala izbucnea în hohote de rîs. Asta era nefericirea lui: nici un regizor nu îi încredinţa un rol de dramă, pentru că teatrul e o artă crudă, care te etichetează mult prea uşor, şi nu are răbdare să exploreze dincolo de ceea ce se vede. A murit la 81 de ani, după o carieră impresionantă şi plină de premii.

Kovacs Agnes Anna

Ăsta e un deces care m-a tîmpit. Pe Agi am cunoscut-o în anul 1 de facultate, cînd ea era actriţă a Teatrului din Tîrgu Mureş. Era una dintre cele mai frumoase şi mai talentate femei pe care le-am văzut vreodată. Pe atunci nu îmi conştientizam impulsurile homoerotice, iar pe Agnes o iubeam fără să îmi dau seama că o iubesc, făceam naveta spre Tîrgu Mureş doar ca să vorbesc cu ea, să ne plimbăm, să vedem spectacole de teatru, să dormim cast împreună, să mîncăm piure de castane cu frişcă şi să îmi povestească tot soiul de tîmpenii, pe o voce caldă şi catifelată pe care mi-o amintesc şi acum. Apoi, a plecat în Ungaria, iar eu nu am mai ştiut nimic de ea. Acum, descopăr de pe google că s-a sinucis anul trecut, în octombrie. La 32 de ani! De ce????

Introduction et Rondo Capriccioso

Sau: ce au în comun Claude Saint-Saens şi Lorena Lupu?

(teaser pentru lectura mea publică din Gayfest, pe 19 mai)

Al lui Saint Saens arată aşa:

Al meu arată aşa:

Niuzflash

1. Din această lună, m-am alăturat (şi) redacţiei revistei “Stare de Urgenţă” din Rep. Moldova. Pentru că ştirile de peste Prut îmi sfîşie inima, dar mie nu îmi place să plîng de milă, ci să ajut cu ce pot, unde pot.

2. În cadrul “Gay Fest 2009″, Asociaţia Accept are amabilitatea să îmi organizeze o seară de lectură din cele două romane ale mele, “Rondo Capriccioso” şi “Bătăuşu’ de Cîmpi”, pe data de marţi, 19 mai, ora 20.00, la Verde Cafe. Nu pot decît să mă bucur că pot contribui la acest festival după modestele mele mijloace. Îmi pare rău de un singur lucru: că sunt singurul scriitor tînăr ale cărui romane au gay-content, şi care nu respinge ideea de a îşi asuma public ceea ce a scris. Vă invit pe toţi să mă ascultaţi citindu-mă de una singură.

3. Iau o pauză voluntară de trei luni de la traduceri literare, pentru că am ajuns la o saturaţie soră cu tăierea venelor. Ieri am predat ultimul manuscris, apoi m-am dus şi m-am îmbătat. Traducerea literară este moartea lentă dar sigură a oricărui scriitor. Îţi mănîncă inspiraţia şi energia, şi te face incapabil (pe moment) de creaţii proprii. Iar eu am un “Hyde Park” de şlefuit şi finisat. Şi de trimis lui Sebastian Corn – pe care mi-l doresc de prefaţator, pentru că îi iubesc modul de a scrie. Nu vă pot spune despre Hyde Park decît încă un detaliu: are ca motto un citat din cine altcineva decît Guns N’ Roses.

Mărturisire sinceră cu fistic şi hentai

Nu am scris nimic zilele astea, pentru că mi-a mers prost-prost-prost. Atît de prost încît am ajuns în ipostaza paranoicului care vede jucătorii de rugby făcînd grămadă şi zice: bă, ăştia sigur zic de mine!

mă presează nişte termene, iar eu nu mai suport să mă preseze termene, m-am săturat să muncesc cu cronometrul atîrnînd ca sabia lui Damocles deasupra capului, vreau libertate. Vreau să stau o zi în papuci de casă, cu motanul Pulică cel uneori Mişu în braţe, să ronţăim ananas cu caşcaval şi cu fistic (da, e o combinaţie mişto, chiar dacă mişul nu agreează fisticul) şi să ne uităm la desene animate. poate la filme Disney, poate la hentai.

Că tot vorbim de hentai, eu mă declar fană absolută a genului. E singura formă de pornografie care îmi stîrneşte fiori. Oameni fără rînjete tîmpe sau false, fără dirty language nesincer, iar modul în care construiesc hentaiştii povestea e chiar excitant. Uneori, hentai are infuzii de magie. Uneori, partenerului de sex îi cresc aripi. Uneori se transformă într-un monstru cu şapte. Vouă nu v-ar plăcea să vi se întîmple una ca asta? Să vă pomeniţi că partenerii(ele) de sex se transformă în timp ce?

Sfaturi prieteneşti

Scrisoare deschisă către Gigi (că tot se practică moda scrisorilor deschise)

Dragă Gigi,

Dacă vrei să obţii ceva de la mine, cea mai simplă modalitate este să întrebi. Iar dacă eu spun “nu”, cel mai simplu e să pricepi că “nu” e “nu”, nu e “poate” şi nu e “eventual”. Pentru că eu nu spun “nu” decît dacă am motive bine întemeiate. Nu sunt genul de om care să se lase greu, nu îmi place să refuz de faţadă, să pun omul la insistenţe penibile – pentru că nici eu nu suport să insist în faţa unui “nu”. Dar dacă refuz, refuzul meu e ferm şi irevocabil.

Dacă încerci să mă şantajezi, nu faci decît să mă umpli de draci “pă persoană fizică”. Pentru că îmi insulţi inteligenţa, presupunînd că pun botul. Şi mai ales cînd te ştii dator, e oarecum penibil să te rupi în figuri.

Dacă mă ameninţi că “nu mai vorbim niciodată”, ce să spun?? uite încă unul cu care nu vorbesc, aşa, şi? în momentul în care eşti atît de cretin încît să nu înţelegi de ce un NU e NU, nici nu cred că am eu de vorbit ceva cu tine. Pentru că prostia omenească îmi repugnă, uite aşa!

Dacă îmi faci istericale de ţaţă care nu şi-a vîndut castraveţii, nu faci decît să te cobori la nivelul de ţaţă care nu şi-a vîndut castraveţii. (şi din punctul meu de vedere, un bărbat care se comportă ca o etc. etc. este de cinci ori mai lamentabil.)

Tot ce reuşeşti să faci cu strategii de-astea este să îmi stîrneşti o imensă-nestăpînită-irevocabilă repulsie de tine. Eu nu am dat cu tocul de podea pretinzîndu-ţi ţie nimic; deci nimic nu îţi justifică pretenţiile.

Era să uit ceva? Ah, da! Paşte fericit! (toate semnalmentele sugerează că eşti un “păscător” pe cinste, doar copitele îţi lipsesc.)

Cu (profund diminuată) stimă,

Lorena

Moment de cinemateca

Noaptea trecuta, cu mintile facute praf de oboseala, am inceput sa caut diverse prostii pe iutub, si am dat accidental de “Hello, Dolly!” adorabilul film muzical al lui Gene Kelly din 1969, cu o Barbra Streisand colosala in rolul titular.
Imi amintesc ca prima oara cand am vazut filmul asta, eram mica si prostuta (sweet sixteen) , Streisand mi se parea exagerat de palavragioaica si obositoare, Matthau urat cu spume – nu intelegeam de ce ar vana cineva o uratanie ca asta – si de ce doua femei frumoase ca patroana magazinului de palarii si ucenica ei s-ar indragosti de doi huligani stangaci. Noaptea trecuta am avut o alta revelatie: cat de FEMEI erau femeile pe atunci. Fara sa scoata balcoanele la inaintare, fara sa injecteze silicon in sine.

Daca vrei sa traiti ce am trait eu noaptea trecuta, asteptati sa se faca 1:30, si dati-i bice. Uite:

Uite curentu’, nu-i curentu’!

Zilele trecute, se zvonea că se va organiza mare show mare la kilometrul al 15-lea al capitalei, Rock Arena pe numele lui, cu AC/DC front band pe 31 mai, ba chiar guri dulci și păcătoase rumoreau că VINEEE GUNS N ROSES!!! VINEEE AXLLL!! ZE AXL IN ROMANIA! Cam asta a fost reactia mea retardată. Bineinteles, faceam pe dracu in 4 sa obtin un interviu cu Axl, bineinteles ca puneam paparatele in tufis sa ma filmeze violandu-l, dar nu pentru Cancan, ci doar asa, sa am si eu o amintire frumoasa pentru momentele in care voi fi o babuta scorojita si scofalcita… (glumesc!!!! sau poate nu )

Afise in urbe cu AC/DC, eu imi pregateam deja rucsacul si bocancii, sa-mi traiesc vara indiana a adolescentei tarzii racnind din toti plamanii SHE’S GOT THE JAAAAACK!! SHE’S GOT THE JAAAAAAAAAAAAAACK!!!!!! cot la cot cu piticania de Brian Johnson, care e totusi mai soprana decat mine… cand…

Sex în vremea crizei

Dureros subiect, nu-i aşa? Sincer, dacă m-aţi pune să aleg între un viol cu multiple perversiuni şi un an de criză economică, aş alege, fără să ezit, prima variantă.

Criză de timp

Sau: nimic nou sub soare. De data asta, muncim la colecția vară-toamnă a Millenium Press-ului. Vă asigur că veți avea parte de niște surprize foarte plăcute.

Între timp,