La prima vedere, Dolores pare o tipă de viaţă, ba chiar de succes, perfect integrată în societate.

Unii au impresia că ar fi o frumuseţe fatală, în loc s-o ia drept ceea ce este: un biet om care dârdâie dimineaţa sub duşul fierbinte, din cauza circulaţiei periferice defectuoase. Altora li se pare o oportunistă fără leac, şi ăştia îi poartă uri care durează luni, ba chiar ani întregi. Alţii o consideră prietena lor de suflet, cu care pot hoinări pe străzi până dimineaţa, mai ales pe timp de lună plină, sau imediat după ploi, când întunericul capătă o frăgezime aparte, de măr verde, abia copt.

Şi totuşi, Dolores – Dolores îşi detestă numele, da? şi o detestă pe telenovelista aia de mă-sa, că nu i-a dat şi ei un nume mai cuminte, mai Ana, mai Maria, mai Daniela – deci, precum spuneam, Dolores are o fobie pe care nimeni nu ar bănui-o. De care lumea ar râde şi cu curu’, dacă ar mărturisi-o cuiva. S-a dus la psiholog, a vorbit cu doamna doctor despre planuri de viitor, despre trecut, despre ce-a visat, despre ce îi place să mănânce, dar nu i-a putut spune asta, pentru că i s-a părut că şi doctoriţa ar râde de ea. Plus că doctoriţa avea un tic iritant, îşi scărpina o sprînceană cu beţigaşul de dizolvat zahăr în cafea, şi de câte ori Dolores îşi aduna curajul şi dădea să înceapă, o vedea scărpinându-se iar, şi tot elanul i se ducea pe apa sâmbetei.

Ei bine, ceea ce Dolores nu i-a spus doctoriţei, şi nu le-a spus nici prietenilor, nici părinţilor, nici străinilor cu care se cunoştea pe ici pe colo şi cu care ajungea să vorbească despre orice, de parcă i-ar fi cunoscut dintr-o viaţă anterioară – nu mi-a spus nici mie, şi nici dumneavoastră nu vă va spune, deci dacă o întâlniţi cumva pe Dolores pe stradă, purtaţi-vă cât se poate de normal, nu lăsaţi să se vadă că ştiţi despre ea un lucru atât de jenant – , deci ceea ce Dolores a tăinuit toată viaţa ei – e fobia cumplită, groaza soră cu leşinul care o cuprindea de fiecare dată când se apropia momentul primului sărut într-o nouă relaţie. O dată depăşit momentul, Dolores nu mai avea nici o problemă, lucrurile mergeau de la sine, până în punctul în care nu mai aveau nimic nou de spus sau de găsit în celălalt, apoi se despărţeau prieteneşte. Dar până reuşea să scape de acest hop, Dolores trecea prin toate chinurile iadului, cădea în depresii fără margini, o cuprindeau atacuri de panică imposibil de descris – într-un cuvânt, avea toate simptomele unei veritabile probleme psihice.

O problemă minoră, aţi spune dumneavoastră, şi aş spune şi eu, când ne gândim că alţi oameni pică examene la care au studiat temeinic, leşină în lifturi, sau fac urticarie dacă mănâncă ouă. Şi totuşi, problema asta minoră o făcuse pe Dolores să rateze câteva din cele mai frumoase poveşti de dragoste pe care le-ar fi putut avea. Pentru că o rupea la fugă ca un animal sălbatic speriat, de cîte ori simţea fatidic-minunatul moment apropiindu-se. Sau dacă nu o rupea la fugă, spunea rapid ceva nasol, care să strice starea. Sau făcea o tâmpenie. Lucruri pe care nu dorea cu adevărat să le facă, şi totuşi, le făcea. Din frică iraţională şi incontrolabilă. Pentru că în aceste clipe, Dolores are din nou patru ani şi jumătate, şi un leucoplast cu rivanol pe genunchi, ca atunci…

Era o serbare la grădiniţă. La grădiniţă, Dolores era considerată drept o fetiţă frumoasă şi inteligentă. Avea ochi foarte adânci, negri, şi frizură paj, şi era capabilă să memoreze poeziile cele mai lungi şi mai complicate într-un timp record. De aceea, avea multe-multe buline roşii. Era cu un căpşor mai înaltă decât ceilalţi copii, şi avea un anume fel de a fi – încrezută, spuneau unii, mândră de ea însăşi, spuneau alţii.

De fapt, Dolores nu era nici încrezută, nici mândră. Pur şi simplu prefera să tacă dacă nu avea nimic nou de spus. Şi dacă îşi julea genunchii, prefera să strângă din dinţi, să nu-şi dezvăluie slăbiciunea. Ceea ce îi dădea un aer sobru şi spartan. Băieţesc.
De aceea, în momentul în care educatoarea a hotărât să regizeze “Albă ca Zăpada” pentru serbarea de la sfârşitul anului, nu a găsit un prinţ mai bun în toată grupa mijlocie, decât pe Dolores cea înaltă şi sobră. Era mai disciplinată decât băieţeii zburdalnici de vârsta ei, şi se putea lucra altfel cu ea. Iar costumaşul cu pelerină îi stătea minunat.

Un amănunt deloc de neglijat: prinţişorul nostru arăta adorabil alături de Noemi-cea-frumoasă, care era foarte frumoasă, nu degeaba era poreclită aşa. Noemi mergea la ore de balet şi canto, şi se ştia despre ea că va fi mare balerină sau mare actriţă, pentru că nu era în toată grădiniţa o fată mai frumoasă decât Noemi-cea-frumoasă.

Singura problemă a lui Dolores apărea în momentul în care trebuia să o sărute pe Albă ca Zăpada. Îi fugea pământul de sub picioare, îi era ruşine de ar fi vrut să se deschidă pământul sub ea, s-o înghită, să moară, să îşi scoată ochii sau orice altceva, numai să scape de momentul ăsta. Roşea, încercând să pretindă că de fapt nu a roşit, şi zicea: Asta ştim, asta o facem la serbare.

Bineînţeles că toţi începeau să urle, să râdă, să spună prostii. Iar Noemi râdea şi ea, şi chestia asta o durea pe Dolores cel mai tare. Nu avea pretenţii de la plozii ăia cu muci în nas şi bale la gură, care nu ştiau nici măcar să-şi lege frumos şireturile. Dar Noemi, care era atât de frumoasă, ar fi trebuit să înţeleagă ce în sufletul ei.

Era cu o zi înainte de serbare. Programul de la grădiniţă se terminase, iar copiii se îmbrăcau în hainele de stradă. Dolores era roşie de furie şi de umilinţă, pentru că fusese ultima repetiţie, şi iar fusese ciuca bătăilor de joc.

Şi-a luat lucruşoarele din dulăpior şi s-a dus undeva, la marginea unei băncuţe, să nu o vadă nimeni. Până la tâmpenia asta de serbare, dracu’ să le ia de serbări, fusese obişnuită să aibă numai buline roşii, să deseneze cel mai frumos, să recite cel mai bine, să mănânce impecabil, nu ca proştii ăia care luau mâncarea cu mâna, mestecau cu gura deschisă şi li se vedeau dumicaţii printre dinţi – şi acum, proştii ăia râseseră de ea. Şi Noemi. De ce şi Noemi? De ce Noemi nu înţelegea că e aşa un lucru mare şi nemaipomenit să o săruţi, că nu puteai face asta aşa, pur şi simplu, în văzul tuturor, să se uite toţi ca viţelul la poarta nouă?

-Tu nu te îmbraci?

Era Noemi. Când o văzu, Dolores simţi că îi vine din nou să plângă, pentru că vedea că Noemi o duşmăneşte şi nu înţelegea de ce.

-Nu pot.

Nu-i plăceau ciorăpeii albi, groşi, pe care trebuia să îi poarte pe sub fustiţă. Nu-i plăceau, pentru că dimineaţa o îmbrăca bunica în ei, repede-repede, să nu întârzie, şi bunica avea degete groase şi noduroase, şi o ciupea mereu de picioruşe când îi trăgea ciorăpeii în sus, iar Dolores îşi jura de fiecare dată că atunci când se va face ea mare şi va avea fetiţe, va avea mare grijă să le îmbrace cu blândeţe şi să nu le ciupească niciodată.

-Bunica mă ciupeşte aici când mă îmbracă, îşi apăsă ea palmele pe coapse. Şi doare foarte tare.

Şi atunci, Noemi-cea-frumoasă făcu un lucru pe care Dolores nu ar fi îndrăznit să viseze că o să-l facă cineva pentru ea. Luă ciorăpeii cei antipatici în mână şi îi zise:

-Stai jos.

Dolores nu îndrăzni nici să respire, în timp ce Noemi îi rula ciorapul foarte uşor pe gambă în sus, apoi pe coapse, cu degeţelele ei mici şi subţiri, şi în cele din urmă, până sus, la talie. Nu o îmbrăcase nimeni până acum, în afara mamei şi a bunicii, şi era prea frumos ca să fie adevărat.

-Şi eu am chiloţei cu ursuleţi, i-a spus Noemi în şoaptă la ureche, toată numai păr blond şi miros de bomboane mentolate. Dar mie îmi plac foarte mult ăia cu floricele albastre. Tu ai cu floricele albastre?

Până să răspundă Dolores, s-a pomenit că zulufii de păr blond i se apasă de buze, şi dincolo de ei, guriţa roz, ca de păpuşă, a lui Noemi.

-Uite aşa se pupă, proasto, îi şopteşte Noemi printre buze, că am văzut eu la televizor.

Şi de jur împrejur se aude un OAAAAAAAA general, şi toată grupa mijlocie apare de după uşă, şi toţi râd, şi nu se înţelege nimic din cauza vacarmului, pe care, brusc, Dolores nu îl mai aude. E atât de pustiită de o trădare atât de oribilă, că nu mai vede şi nu mai ştie nimic. Aşteaptă să vină cineva să o ia acasă, să scape, să nu dea dracu să înceapă să plângă aici, acum, aşa!

Şi a doua zi, e serbarea. Ciudat, nimeni din grupă nu mai zice nimic, toţi tac şi se fac că plouă, poate educatoarea o fi aflat, poate i-a certat, poate nu, Dolores nu mai ştie ce a fost. Intră, spune ce are de spus, face ce are de făcut, se apropie de Albă-ca-Zăpada cea adormită…

Şi ştie că nu are alt mod de răzbunare, de aceea o sărută lung, apăsat, cu ură, o sărută cu dezgust şi furie, de parcă ar vrea să-i strivească buzele roz, de păpuşă. Apoi, se îndreaptă frumos, îşi termină de declamat vorbele – Noemi îi evită privirea, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, pentru că Albă-ca-Zăpada e o fată timidă, crescută în pădure – şi totul se termină cu o rafală de aplauze părinteşti entuziaste, dar ce frumuşică e Dolores cu pelerină, vai dar ce ruşinoasă era fata asta, bine că s-a mai dat pe brazdă, mai scoateţi-o în lume, da sigur, o s-o scoatem.

După aceea, Noemi şi Dolores nu şi-au mai vorbit niciodată.