Niciodată nu mi-au plăcut oamenii care joacă “Hard 2 Get”. Întotdeauna mi s-a părut că nu au nimic de spus şi nimic de gândit, şi preferă să ascundă acest nimic sub o mie de subterfugii şi de pretexte ridicole.
Un om sigur de sine şi de valoarea sa umană nu are de ce să facă pe interesantu’/evazivu’/big bossu’/stufosu’. Pentru simplul fapt că este. Şi ştie că este. Şi ştie că, cu cât se deschide mai mult, cu atât are mai mult de oferit.
Pe când genul “Hard 2 Get” funcţionează cam pe următorul model uman scârbos şi ridicol:

- îţi flutură o oportunitate aparent tentantă (fie profesională, fie personală) pe la nas

-dispar cu ea cu tot

-se lasă sunaţi – mailuiţi – căutaţi, dacă se poate imploraţi şi acatist-uiţi (probabil de fiecare dată când îi suni se masturbează frenetic şoptind printre gemete “Mamă, ce bengos, EMPORTANT şi CĂUTAT îs! eu-eu-eu! Ah!” şi jetul de spermă (sau, după caz, de lichid vaginal)împodobeşte tavanul.

-dacă în cele din urmă îţi acordă o audienţă, se lasă aşteptaţi până te găsesc dracii. (şi probabil mai dau o labă la gândul că EMPORTANTA lor personalitate e aşteptată.)

-în cele din urmă, apar cu un aer de burici exclusivi ai pământului

-îţi fură toate ideile, şi le lansează la apă cu numele lor – şi nici morţi n-ar recunoaşte că sunt ale tale.

CONCLUZIA LU’ STAN CEL PĂŢIT PENTRU BUNII SĂI PRETINI DE LA BLOG:

-data viitoare, când cineva vă face o aparentă ofertă/un aparent avans şi îl găsesc brusc fumurile fumigene, fugiţi!!! ăla e omul care nu va trece niciodată peste propria bengoşenie (reală sau închipuită) pentru a vă recunoaşte meritele. Ăla e omul care îşi va asuma laudele pentru tot efortul vostru, care vă va înşela la bani, care vă va părăsi pentru una mai tânără / unu’ mai coios, şi care după aceea, vă va înfige în roate toate beţele, beţigaşele chinezeşti, ciomegele din bătrâni şi tacurile de biliard posibile.

Spuneţi voi dacă nu am dreptate!