Zilele trecute, ajungând super obosită acasă, am dat drumul televizorului. Trebuie să menţionez: stau cu chirie într-o casă dotată cu un televizor strămoşesc frumos, ca un exponat de muzeu. Un bibelou imens al altor vremuri. Eu nu mă uit niciodată la televizor, dar de data asta, aveam chef să mi se spună minciuni dulci…

Acum, că i-am dat drumul şi m-am prăbuşit pe canapea, cu motanul în braţe, am avut surpriza să redescopăr roata – cu sentimentul că sunt primul om din lume care o descoperă. Sub ochii mei se derula chiar un episod din “Dallas”. Personajele bine-cunoscute ale copilăriei mele se perindau pe ecran, implicate în diverse conflicte ale petrolului.

Stând eu să mă uit la episodul respectiv, am înţeles cu ce şi-a câştigat “Dallas”-ul faima şi popularitatea de-a dreptul impresionantă  în rândurile înaintaşilor noştri.

În primul rând, serialul ăla a avut nişte scenarişti beton. O intrigă palpitantă, plină de suspans şi răsturnări de situaţie. Excelent scris. Nu te lasă deloc să te relaxezi, te prinde şi te ţine bine înfipt în ţesătura lui ficţională.

Iar performanţele actoriceşti concurează – şi în multe cazuri, domină – multe performanţe ale marelui ecran. Am înţeles de ce “Dallas” i-a distrus, într-un fel, cariera actoricească a lui Larry Hagman (pentru că l-a identificat în aşa hal cu fermecătorul său “villain”, că bietul om n-a mai avut nici o şansă să facă altceva.) Iar personajele feminine… sunt atât de credibile. Spre deosebire de eroinele de azi ale Hollywood-ului, care ies cică din duş dar au fondul de ten şi pudra perfecte, plus rimelul Maxfactor (cu gheişă), care le dă genelor volum x 5, personajele feminine din Dallas nu se tem să arate uneori al naibii de prost – cînd suferă, când au situaţii grele de înfruntat, când nu ştiu ce să facă. OK, o să spuneţi, încă nu apăruse tehnologia corectării prin Photoshop. Ei bine, îndrăznesc să spun că feţele lor necorectate prin Photoshop erau minunat de umane şi impresionante, fustele lor până sub genunchi aveau ceva înduioşător, iar personajul bătrânei mame… pe bune, e o bătrânică atât de frumoasă în blândeţea, puritatea şi tandreţea ei, că îţi vine să i te cuibăreşti la piept.

Bine, asta nu înseamnă că o să încep să urmăresc “Dallas” cu regularitate. Mă tem de angajamentele pe termen lung care prevăd ore fixe. Înseamnă doar că înţeleg marea dragoste cu care atîtea generaţii de spectatori au întâmpinat această producţie.