Cred că cea mai bună măsură a iubirii cuiva este timiditatea care o însoţeşte. Cu cât iubirea e mai mare, cu atât tinde să se interiorizeze şi să se macine de una singură. Şi nu vorbesc de minunata lume a internetului, care ne dotează din oficiu cu trei perechi de testicule în plus… ci la timiditatea contactului dintre.
Eu tac. Tu taci. Eu te tac. Tu mă taci. Eu nu te pot privi, pentru că atâta intensitate doare. Tu nu mă poţi privi. Eu nu am ce să îţi spun pentru că tot ce am să-ţi spun e egal cu zero. Tu nu mi-ai spus în viaţa ta decât clişee. Pe mine mă doare fiecare ton al tău care mi se pare disonant, pentru că am o sensibilitate accentuată în privinţa ta, de aceea, prefer să nu te aud. Tu taci oricum. Taci şi fugi.
Concluzie: ne iubim de moarte. Şi căutăm să supravieţuim cum putem.
ATENŢIE: am spus păreri, sugestii etc. DESPRE CELE TREI VOLUME! Abordările de genul "Păpushe, te fac o cafea?" şi alte familiarisme nejustificate se recompensează cu ignore subit.
Iar dacă îţi trăsneşte prin creier ideea de a veni cu o penibilitate de genul "hai să facem link exchange", citeşte 
aprilie 17, 2008 la 2:48 am
Aia si ce cadouri iti face si pe unde te scoate la plimbare si de cate ori iti raspunde frumos la telefon cand il tot bati la cap.
aprilie 17, 2008 la 2:51 am
dadatroll: nu te recunosc. ce practic ai devenit aşa, hodoronc-tronc!
aprilie 17, 2008 la 6:38 am
Pai practic tu esti in top cu insemnari, deci las comentari.
aprilie 17, 2008 la 8:31 am
si mie imi place linistea de deasupra cuvintelor. Am mai vorbit despre asta si pe alte bloguri, nu mai stiu daca si pe blogul tau a venit vorba la un moment dat, dar chiar vorbeam de liniste ca despre una din activitatile de cuplu care mi se pare mie esentiala: sa puteti tacea impreuna si sa fie bine, nu apasator, nu gol…si dupa ce am citit postarea asta, un pic mai arziu, ma uitam cum mi-au adormit sobolanii in brate, prima data dupa mult timp, si m-am gandit la altfel de dragoste, dar care nici aia nu are nevoie de cuvinte, se ultumeste doar cu sunete si alintaturi…
Pe de alta parte fiecare traieste iubirea altfel… unii o interiorizeaza si vorbesc, altii o interiorizeaza si tac, si altii, vorbind sau tacand, nu o interiorozeaza deloc si o lasa sa pluteasca acolo, undeva, pana dispare de la sine…Am trecut prin toate situatiile astea. Fiecare isi are intensitatea proprie… asa ca eu nu as putea spune ca o iubire neimpartasita e mai puternica, mai intensa decat una ‘vorbita’.
aprilie 17, 2008 la 10:05 am
Jocho Yamamoto ne invata ca forma suprema a iubirii e cea nemarturisita.
aprilie 17, 2008 la 10:44 am
dadatroll: bine, măi, cum zici tu.
publicul cititor: şobolanii antheei nu sunt şobolani de-adevăratelea, nu vă oripilaţi, sunt doar nişte căţei. şi eu m-am trezit azi dimineaţă, şi era pulică (care-i un motănel) cu lăbuţele în jurul gîtului meu şi capul cuibărit pe umăr. ca un prunc. cred că, în definitiv, cea mai tandră relaţie a noastră e cu animalele de casă care ne suportă
mulliganoglu: nu vreau să fiu răutăcioasă, tu îmi eşti f. simpatic. Dar formularea asta cu “Ixulescu ne învaţă că roata pătrată nu-i rotundă” mă face să râd. Şi cum ne învaţă: ne face quod erat demonstrandum pe tablă, după ce o umple de două ori cu formule? sau ne face un workshop pe această temă?
aprilie 17, 2008 la 11:24 am
Dar linistea , tacerea poate fi inselatoare . Dumnezeu spune : exista un timp / o vreme pentru fiecare lucru . Sau cu alte cuvinte : Orice lucru e foarte bun la vremea lui .
aprilie 17, 2008 la 11:25 am
@lorena: asta era si intentia, lucrurile grave se imbraca in costum de arlequin. si era si o aluzie la titlul vechi, neciuntit, al manualului razboinicului, “invataturile maestrului…”.
asta e cam ca aia: “gusturile nu se discuta”, pe care cei mai multi o interpreteaza gresit, sensul corect fiind ca normele bunului gust nu se discuta; tine de prostul gust sa asculti vaietele lu’ Guta, indiferent ca esti mort de beat sau ca te-a parasit Singura Iubire si Ultima- pt. asta bagi un Dona Dumitru Siminica.
deci, revenind, ca ucenic al maestrului ascuns printre frunze, scriu iarasi: suprema a iubirii e cea nemarturisita.
aprilie 17, 2008 la 11:25 am
chiar te rog să-i spui nevesti-mii chestia asta…
ea ţine morţiş să vorbim într-una
aprilie 17, 2008 la 11:32 am
un scârbit: foarte adevărat.
mulliganoglu: eu am o mare problemă cu limbajul de lemn (semnalată mai sus) şi încă una, cu reţetele (e de bun gust să faci cutare, e de prost gust să faci cutărică.) Mai avem puţin şi o dăm în “e trendy să…”, “e cool să…” Rebelul din mine spune: mi se fâlfâie ce vi se pare vouă de bun gust, trendy sau cool, eu îmi trăiesc părăsirea în modul meu şi pas.
deci, revenind, eu nu am nimic împotriva afirmaţiei maestrului tău dintre frunze. Foarte frumos. Dar să nu mă înveţe nimic, atât îl rog.
ameţitul: să ştii că s-a inventat leucoplastul.
aprilie 17, 2008 la 11:49 am
daca ti s-ar falfai, n-ai mai sta la schimb de mesaje.
din contra, retetele de viata sunt, cel putin in vremile astea oribile, opusul trendifensiului. nu cred ca e necesar sa reinventam roata, desi sunt convins ca e o experienta plina de bucurii.
esti pa egzistentializm reincarcat, mda.
in ce-l priveste pe Yamamoto Jocho: linisteste-te. micul sau ucenic si-a notat dorinta ta si e decis sa ti-o indeplineasca.
aprilie 17, 2008 la 12:05 pm
nu prea văd legătura între faptul că mi se fâlfâie glorios de reţete şi statul la mesaje cu diverşi oameni care îmi vizitează blogul. poate dezvolţi şi mă luminezi.
şi nu văd, în esenţă, nici o diferenţă între “la durere e imperios necesar să asculţi dona dumitru siminică” şi “e trendy să îţi afişezi outfit-ul prin Glam”. Ambele sunt, din punctul meu de vedere, indicaţii preţioase care încearcă să-mi impună ceva. fie în numele “trendului” – care mă lasă rece – fie în numele “bunului-gust”, care e o altă formă de snobism, dar cu patină. Prin urmare, mă lasă la fel de rece.
nu am nimic împotrivă să mi se propună lucruri, eventual să mi se recomande. dar în nici un caz să mi se pună în vedere pe un ton imperativ (la care am o mare alergie.)
aprilie 17, 2008 la 12:29 pm
erau glume proaste, nu e cazul sa te enervezi
nu vad unde e tonul imperativ
acum serios: nimic nu e mai conformist decat declaratiile astea de rebeliune
credeam ca esti mai relaxata, chestie dedusa din comentariile la blogul lui cpb. m-am inselat. scuzati deranjul.
aprilie 17, 2008 la 12:40 pm
Unde vezi tu enervare, drăguţă? Subliniaz-o cu markerul pe ecran şi arată-mi-o şi mie.
Tonul imperativ vine din fraze gen X. ne învaţă că… , la supărare ascultăm numai şi numai cutare etc. Culmea, mi se pare că am fost mai mult decât diplomată în încercarea de a-ţi sugera faptul că genul ăsta de seturi de reguli mi se pare ridicol.
acum serios: ce ţi se pare ţie conformist sau nu, după manifestările de megaconformism de mai sus, nu ne interesează.
iar relaxarea, respectiv non-relaxarea mea într-un dialog depinde în mare măsură de interlocutor. dacă am sau nu am cu cine. hai, sănătate.
aprilie 17, 2008 la 3:32 pm
Acum 2 ani eram indragostita lulea de o profa. Nu stiu ce simtea ea ca nu am vorbit veci altceva decat materia pe care o preda si cateva mici comentarii a/a unor tablouri dintr-un album. In mare parte taceam. Lucram in echipe in laborator. Bine! Se lucra ca eu taceam si priveam. Bineinteles ca acasa numai de materia ei stiam. Tot ce vorbea era plin de intelesuri in capul meu(probabil ii placea foarte mult sa se joace sau mi se parea mie prea mult). Am vrut sa pic partea orala a examenului, sa nu intru in scris, sa pic, sa pic si sa pic pana ajung sa repet anul(ca sa pot sa tac cu ea inca un an). Asa ca am spus totul pe invers. Greseala mea e ca am spus mult prea mult pe invers si m-a trecut. Am reusit sa nu ma prezint la scris de cate ori pana m-a facut troaca de porci si m-a pus sa-i promit ca ma duc. Am vrut sa nu-i scriu nimic dar dupa o juma de ora de foaie A4 alba s-a uitat la mine pentru prima data de cand ne tot priveam ca la un rahat. Asa ca i-am scris si am plecat vijelios(foarte, ca se uita la mine de parca ar pleca uraganul). Ne mai intalnim, nu mai exersam tacerea dar mai furam priviri. La un mom. dat am coborat o strada impreuna. Picasem in fata ei si nu stiam cum sa ma intorc sa salut. Aveam tentative timide si nefinalizate. Nu mi se pare deloc placut. E aiurea cu timiditatea asta. A trecut o colega si nu a salutat. Am auzit-o: “studentii nu mai saluta”(stiam ca nu e genul). M-am intors foarte hotarata sa salut totusi dar nu am apucat. A zis “nu la tine ma refeream, cum e in anul 3?”. De parca ea nu-l facuse.
Ok, tacerea si timiditatea manifestate in prezenta ei erau pentru mine cat se poate de autentice. Doar tacerea, la doza pe care o luam, devenise toxica si timiditatea ma ruginea. As fi trecut si peste asta dar nu cred ca as fi fost suficient de puternica sa iubesc la fel, as fi iubit stramb si cel mai probabil neimpartasit. Parca daca as fi vorbit as fi distrus totul si daca nu vorbeam se ducea totul pe pisoiul Lorenei(scuze, Pulica) dar mai lent si mai dureros.
Dar sunt si taceri nu neaparat apasatoare sau autentice, taceri parsive. Oameni care te privesc si te invita la tacere foooarte politicosi, totul e roz si dragut si te trezesti legat de un om care te vrea langa el ca sa-si creasca stima de sine si increderea ca poate, asta in cateva zile. Tacerea aia nascuta din complexe. Oameni care, in loc sa-si depaseasca complexele, au decis sa se prefaca fara sa poata fi cititi(sau poate stau eu prost cu cititul).
Mica refulare.
aprilie 17, 2008 la 3:50 pm
Măi smochină, eşti o prezenţă atât de rară şi de valoroasă pe blogul meu. Mă bucur că ai venit să reîmprospătezi atmosfera după figurile de prost-gust ale comentatorului precedent – pe care la un moment dat, l-am oprit, pt. că urăsc momentul în care trebuie să dovedesc idioţilor, cu argumente, că sunt idioţi. (Activitate inutilă – pentru că idioţii oricum nu înţeleg, că doar de-aia-s idioţi – şi extrem de obositoare – pentru că sar la atacuri total aberante, pe care chiar nu am nici un chef să le despic în amănunt, să arăt cât sunt de jenante.)
Frumoasă poveste. Păcat că doare.
aprilie 17, 2008 la 3:56 pm
Hai ca am trait sa o aud (citesc) si pe-asta! Cum asa? Stai sa recitesc: “Cred că cea mai bună măsură a iubirii cuiva este timiditatea care o însoţeşte. Cu cât iubirea e mai mare, cu atât tinde să se interiorizeze şi să se macine de una singură.” Bun, pana aici recunosc, asa pare sa fie, dar chestia cu cliseele mi se pare exagerata. Cum adica ti-a spus numai clisee? NU, asta refuz sa inteleg. Mai ales de la tine!
aprilie 17, 2008 la 4:13 pm
Adică niciodată nu a spus cu adevărat ce gândeşte. S-a ascuns pe după vorbe.
aprilie 17, 2008 la 4:50 pm
Pai asta e dragoste? Sa nu spui ce gandesti, ce simti?
aprilie 17, 2008 la 5:02 pm
Măi, în viaţă – şi implicit în artă – nu se aplică întotdeauna principiile magnifice ale iubirii ideale. Altfel ar muri scriitorii, psihologii şi mulţi alţii de foame.
Nu ştiu ce exact înţelegi tu prin dragoste, dar mi se pare atât de “lame” să vii să mă tragi la răspundere frază cu frază pentru o chestie pe care ar fi mai ok dacă ai citi-o pur şi simplu şi ai digera-o de unul/una singur/ă, aşa cum au izbutit să facă majoritatea interlocutorilor de mai sus.
aprilie 17, 2008 la 5:38 pm
Delicat.
Ai dreptate, cu cat atractia e mai mare cu atat se interiorizeaza. Oare de ce? voit sau…cum? Parerea mea personala este: cu cat sentimentele sunt tinute bine ascunse mai mult timp, cu atat pasiunea ramane prezenta. Marturisesti si paf! pasiunea se stinge, nu din prima, incetul cu incetul, nesimtitor.
aprilie 17, 2008 la 6:14 pm
Toate problemele acestea se expica prin diferenta dintre lumea interioara a fiecaruia dintre noi si lumea reala ( care dupa Biblie e numai una si Adevarata ) . Adesea noi confundand aceste 2 lumi ajungem sa vorbim cand tre sa tacem sublim si viceversa .
aprilie 17, 2008 la 6:19 pm
isa: mă impresionezi, ca întotdeauna.
un scârbit: însăşi această diferenţă de care vorbiţi e sursa celor mai divine dureri şi frământări umane, cele care purifică şi înnobilează. (dacă această diferenţă n-ar fi existat, lucrurile ar fi fost plictisitor de egale cu sine. iar noi n-am fi putut evolua spiritual.)
aprilie 17, 2008 la 6:25 pm
Asa sunt eu, mascul analitic.
aprilie 17, 2008 la 7:02 pm
După forma şi consistenţa întrebărilor, am crezut că eşti o adolescentă de liceu, care vrea neapărat să îşi arate personalitatea punând întrebări multe şi incisive.
Eu nu prezint ştiri, scriu fragmente literare. Pentru ştiri, încercaţi tolo.ro. Iar literatura nu se supune la interogatoriu. Se ia, se citeşte şi se decantează.
aprilie 17, 2008 la 8:19 pm
eu cred ca iubirea asta e impartasita prin toti porii
acum depinde de receptor
in cazul asta cred ca se sperie ca nu poate duce atata iubire,
dar o primeste , asa , in ratii , o mai intrerupe cu cite o vorba
@ un scarbit la o postare anterioara m-ai trimis sa ascult
The Byrds “Turn,turn,turn”
aprilie 17, 2008 la 8:44 pm
vine campania electorala si-o sa ne “iubeasca” astia in ochi si-n urechi toata ziua. ar fi frumos sa ne arate iubirea tacind.
aprilie 17, 2008 la 9:22 pm
Ah…da.
Fugim. Ne ascundem dupa vorbe, dupa fapte.
Ne macinam, ne consumam treptat, gandim, dar nu actionam.
Intotdeauna am fost de parere ca tacerea spune multe. Nu e nevoie de cuvinte. Gesturile, privirea sunt de ajuns.
Eu tac. Tu taci. Eu vorbesc (intr-un final). Tu nu. Tac din nou. Vorbesti tu. In final… Tacere. O tacere apasatoare, care seaca. Timiditatea insoteste iubirea.
Subscriu:D.
aprilie 17, 2008 la 11:46 pm
foarte adevarat din pacate .nicio iubire mare nu ajunge sa fie consumata in doi (ea tace,el tace ) si e pacat sa nu o traiesti .
aprilie 18, 2008 la 12:20 am
all: mă bucur că peste noi domneşte aşa un consens perfect.
dadatroll: şi azi sunt în top, de ce nu vii să comentezi?
aprilie 18, 2008 la 12:47 am
@ Alina .
Din ce zici se deduce ca iubirile consumate in doi nu mai pot fi iubiri mari ; se pierde , se distruge ceva . Si da , inseamna ca e mare pacat in lumea aceasta din moment ce nimeni nu ajunge sa traiasca / sa consume Marile iubiri in doi . Oare zic bine ?
aprilie 18, 2008 la 12:51 am
PS : Lorena , nu dormi la ora asta ?
Obisnuiesti sa nu dormi noptile ? Ai viata de noapte bogata ?
aprilie 18, 2008 la 12:58 am
Un scârbit: o viaţă de noapte bogată nu înseamnă să stai la calculator, cu pisica în braţe.
aprilie 18, 2008 la 1:06 am
Decat sa tacem asa pe uscat, hai mai bine sa tacem in timp ce bem un paharel.
aprilie 18, 2008 la 9:01 am
m-am suparat ! :
ptr ca nu-mi place sa fiu bagat in oala cu “all” chiar daca scriu mizerii
chestie irelevanta :
ce treaba am eu cu consensul ?
pedeapsa de nesuportat :
am primit azi cartile tale si am sa le trec la coada spre citire cu nr 73,74
am vrut sa te bag in fata , asa, pe sestache
ma duc la clientii mei , care ma injura , personal , dragii de ei ..
aprilie 18, 2008 la 10:40 am
ok. scrie un comentariu revoluţionar de original, şi n-o să fii băgat în oală cu toţi. Şi dacă ai urmărit blogul meu de-a lungul timpului, ştii bine cât de mult mă enervează genul ăsta de comentarii – chiar dacă presupun că nu ţi-a luat Dumnezeu minţile şi l-ai scris în glumă. Cartonaş galben!
aprilie 18, 2008 la 11:39 am
De ani de zile caut un raspuns pe care l-am gasit citind ce ai scris .
Crezi ca genul asta de relatie daca dureaza de f mult timp , de fapt inseamna o reciprocitate a sentimentelor sau o iubire neimpartasita?
aprilie 18, 2008 la 11:41 am
O reciprocitate neimpartasita
aprilie 19, 2008 la 3:57 pm
iubirea fara cuvinte e chinuitoare. sa nu stii s-o spui, sa nu ai cui s-o spui, sa nu ai dreptul s-o spui, sa nu poti s-o spui. Cam asta e!!
aprilie 20, 2008 la 11:05 am
iubirea nu se interiorizeaza ci naste din interior si iese la exterior in forme ciudate.. la nivel spiritual simtim iar la nivel uman gandim, vorbim si ne comportam, deci macinatul e tot in exterior.. dezechilibrul dintre spiritual si uman a creat multe opere doar in dorinta de descoperi echilibrul
aprilie 20, 2008 la 11:41 am
Ce mai faci, claudiu? long time no see.
aprilie 20, 2008 la 12:42 pm
tocmai am citit vorbele astea ale lui Annelies Verbeke:
“As fi vrut sa cred mai degraba ca tacerile dintre oameni pot imbogati mult o relatie. Tacerea trebuie acceptata, ba chiar cultivata. Orice pornire de a umple tacerea nu poate avea drept rezultat decit o discutie stupida.”
impotriva prejudecatii ca femeile nu pot fi de acord.
aprilie 20, 2008 la 1:37 pm
uff uuufff.. mi-au rosit obrajorii sa stii.. si bineinteles mi-am intins pe toata fatza zambetul aferent.. eu fac foarte bine si-ti doresc la fel!
aprilie 20, 2008 la 5:11 pm
anarkeos:foarte mişto citatul cu tăcerea.
claudiu: eu preţuiesc în tine claritatea ideilor, precizia formulării şi. nu în ultimul rând, modul extrem de civilizat de a comunica. astea-s calităţile care apropie mult oamenii de sufletul meu.
aprilie 21, 2008 la 10:40 am
cred ca-ti trebuie o doza semnificativa de curaj pentru a ajunge la acea stare de timiditate.
aprilie 21, 2008 la 2:00 pm
stiu cum e. punct.
aprilie 21, 2008 la 9:50 pm
apreciez ca esti atenta la ceea ce scriu eu.. diferenta e ca tu pictezi in cuvinte iar mie cuvintele nu-mi plac deloc fiindca niciodata nu ma satisface ceea ce reusesc sa exprim cu ele. trairile sunt mult mai complexe. am un blog pe care incerc sa descriu intr-un mod cat mai simplist realitatile vietii. stiu ca esti printre putinele persoane care mai dau cu un ochi si pe la mine in casa si pentru mine e o onoare. imi place tare cum gandesti, imi place libertatea ta.. sper sa iti citesc si cartile cat de curand. aceste bloguri pot fi deosebit de importante si sunt foarte putine asa de valoroase precum al tau.. imi place mult si beatrice
martie 18, 2009 la 9:31 am
“cea mai bună măsură a iubirii cuiva” este durerea. Fie ca e discordanta tonului, linistea nervoasa sau teroarea marturisirii, singurul lucru care defineste o mare iubire este durerea. In momentul cind dragostea se “consuma”, stresul dispare, te umpli de serotonina… iar aia se numeste comfort, nu iubire. Desi poti sa iti imaginezi ca iubesti comfortul. Toate marile iubiri au durut si dor inca, iar prezentele sint doar… ok.