“Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur-împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apocalipsul Sfântului Ioan Teologul 5:11)

Nu ştiu exact dacă sala era plină atât de oameni care şedeau, cât şi de oameni care stăteau, ca şi mine, în picioare, pentru că era vorba de Recviemul lui Verdi, pentru că dirijorul era Misha Katz sau pentru că a fost in memoriam Rostropovici. În orice caz, soliştii mi s-au părut la înălţime şi au reuşit să pătrundă în fiinţa mea. Sorina Munteanu a fost soprana, Gabriela Popescu, preferata mea, a cântat la alto. Vocile masculine au aparţinut lui Călin Brătescu la tenor- cu o figură serioasă şi solemnă şi o voce pe măsură , iar la bas-George Crăsnaru. Dar pe mine cel mai mult m-a impresionat dirijorul-Misha Katz, care m-a atins mai mult decat Christian Eschenbach şi Juka-Pekka Saraste, pe care i-am văzut la Enescu.
Recviemul era exact ce aveam eu nevoie. Dacă vorbim în termeni de sănătate şi integritate, Recviemul era ultimul lucru de care aveam nevoie. Dar cum eu sunt acum prea puţin interesată de sănătate şi deja prea fărâmiţată ca să mă mai gândesc că mi-am pierdut pentru totdeauna ataraxia, era nevoie să îl ascult. Pe măsură ce ascultam, înţelegeam. Mă gândeam la un moment dat că e ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel când a început să vadă şi “au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi”. Cu cât vocile cădeau mai abisal înspre mine, cu atât mai mult vedeau şi ochii mei, chiar dacă (sau poate tocmai de aceea!) îi ţineam închişi. E orbitor ceea ce trebuie să vezi, dar e mai bine să vezi. Şi Recviemul ăsta m-a convins că trebuie să rămân cu ochii deschişi chiar dacă…(şi aici îşi poate adăuga fiecare drama personală pe care trebuie să o-ndure zilnic). Am plâns mult, fără lacrimi-a fost prima dată când am înţeles ce spunea Cioran- când plângi cu adevărat, lacrimile nici nu se manifestă în forma lor lichidă.

Mai ales în porţiunea mea preferată, “Libera me”, ştiu că se adună toată nebunia sfinţilor şi toate loviturile de bici pe care spinările celor care au pătimit le-au adunat într-o existenţă copleşitoare. “Libera me” este ceea ce i-aş propune unui ateu să asculte. “Libera me”, cred eu, una dintre cele mai cutremurătoare fragmente muzicale scrise vreodată, ne arată nu numai că Dumnezeu există, ci ne înfăţişează splendida nimicnicie a umanului. Da, spun bine splendidă nimicnicie. Ascultând aşa ceva, îţi pierzi minţile pentru a primi în dar altele. Nişte minţi care văd dincolo de prezent, dincolo de lumea asta, nişte minţi care te pot duce până acolo unde eşti dispus să pierzi orice de pe lumea asta dacă măcar câteva secunde eşti încărcat de incadescenţa divină. Totodată, ascultând-o, îţi dai seama cât de mici suntem. Minunata “lume nouă” se prăbuşeşte precum statuia din visul lui Nabucodonosor la picioarele sopranei transformate în mesager ceresc când cântă “Libera me, Domine, de morte aeterna” şi minunatele noastre realizări nu mai înseamnă nimic în faţa unei muzici cu asemenea puteri revelatoare. Dincolo de emoţia estetică pe care o poate resimţi oricine are gust într-ale muzicii, dar care nu modifică nimic în experienţa ontologică a ascultătorului, se ascunde ceva magic şi ucigător. Vestea bună e că, după ce te zdrobeşte, aceeaşi muzică îţi leagă rănile pentru a te hrăni din pâine de la Tronul lui Dumnezeu. Este clar muzica pe care vor învia cei drepţi (în categoria drepţilor, îmi permit să îi includ şi pe “porcii” despre care vorbea Marmeladov în “Crimă şi pedeapsă”), este şi muzica ale cărei ritmuri vreau să le port în fiinţa mea înainte să închid ochii şi este sunetul care îţi amorţeşte simţul eului pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să pătrundă acolo. Acolo, în acele locuri pe care nici nu ştiai că le ai, acele locuri cărora, cum spunea Leon Bloy, numai suferinţa le dă fiinţă.

E ridicol să te mai cutremure aşa ceva în 2008? E ridicol să te dispreţuieşti şi să implori mila Cerului după câteva minute de audiţie a Recviemului verdian? Poate e ridicol, dar tot acolo e tăinuită şi redempţiunea. Unul dintre paradoxurile creştinismului este acela că, deşi îţi cere să te lepezi de tine, deşi îţi pune oglinda care te arată cel mai jalnic, tot el dă individului frumuseţea pe care nimic altceva nu o poate da. Singurii care ating frumuseţea şi desăvârşirea sunt aceia care nu o mai aşteaptă din lume…

Pentru mine, Recviemul este una dintre minunile pentru care realmente Îi mulţumesc lui Dumnezeu zilnic. Creştinii cei mai pioşi spun că emoţia nu trebuie luată în seamă în raportarea la Dumnezeu. Eu cred că oricare 5 minute din Recviem spun mult mai multe despre Dumnezeu şi puterea Lui decât orice predică îndelung şi profesionist gândită.

Recviemul este totodată Geneza şi Apocalipsa. Este începutul Sfârşitului pe care îl aşteptăm întru unirea paradisiacă.

Recviemul este una dintre oglinzile umanităţii, aşa cum se întâmplă cu literatura lui Dostoievski şi, aş adăuga aici, cu convingerea că nu exagerez, a lui Cărtărescu. Recviemul este un argument pentru viaţă. Recviemul poate fi arma prinţilor sfinţeniei împotriva diavolului, care îşi arogă şi el participarea la marea artă…După Recviem însă, diavolul nu a mai putut păcăli aşa de uşor nici măcar pe esteţi.
Pe măsură ce muzica se cobora din ceruri în sala copleşită a Ateneului, mi se tasa coloana şi corpul îmi era paralizat. Ştiam că experimentez nimicirea care duce, în final, la desăvârşire. Pentru desăvârşire însă, trebuie ca toate ramurile fiinţei să tindă înspre Acela care a scris El Însuşi Recviemul prin mâna lui Verdi. Nu îmi mai păsa că mor sau trăiesc, m-am bucurat suficient că mi s-au dat şi clipele astea, în care cerul s-a deschis chiar în mine. Nimic din mine nu mai tânjea înspre altceva decât Dumnezeu. Mi-am devenit străină mie însămi pentru a mă lumina cu splendoare. Recviemul este mai mult decât muzică, asta mi-a devenit clar, Recviemul este o foarte aleasă alegorie despre viaţa eternă, un crâmpei care vorbeşte despre cum poate fi în ceruri şi care îţi poate modifica existenţa pentru a-ţi dori să ajungi acolo.

Verdi a trecut nepermis de mult peste limita suportabilului.Ritmul devenea pe alocuri atât de intens încât ziceam: gata, câteva secunde în plus de aşa ceva şi mă prăbuşesc. Şi atunci se oprea. Toţi se opresc acolo.
De ce?