“Nu ridicati voi vălul cel pictat…”

(Percy B. Shelley)

Jane Eyre. La rascruce de vanturi. Golful francezului. Adam si Eva. Patul lui Procust. Toate acestea sunt carti despre care multi spun ca ar fi de dragoste. Nici superbul roman “Vălul pictat” al lui Somerset Maugham nu face exceptie de la aceasta catalogare facila. Cele mai multe recenzii pe care le-am citit, atat despre carte, cat si despre  ecranizare, vorbesc despre un cuplu care intelege sensul iubirii abia dupa ce trece prin numeroase greutati.

Urmarind insa firul celor aproape 300 de pagini, n-am gasit nicaieri dialoguri, monologuri, descrieri sau fragmente de naratiune care sa fie strabatute de o iubire sublima, cu totul curatata de egoism sau suspiciune. Eroina, Kitty Fane, este fiica unui avocat mediocru si a unei mame la fel de mediocre, dar extrem de ocupata cu organizarea de petreceri sclipitoare, cu prilejul carora fiica sa isi expuna frumusetea si toaletele. Asadar, dragostea ii ramane ascunsa chiar si sub aspectul filial. Plictisita si speriata de perspectiva unui celibat pe care nu si l-a dorit, Kitty se marita. Bineinteles, nu pentru ca ar fi fost atinsa de sagetile lui Cupidon. Din plictiseala. De placere ca tara in care urma sa plece, China, e atat de departe de Anglia, unde e mama ei. Din dorinta de a scapa de mama si din dorinta mamei de a scapa de fiica.

Sotul ei, bacteriologul Walter Fane, ne desfata pana la un anumit punct cu iluzia mult asteptata ca el e personajul care a inteles iubirea- o iubire ca si el: fara patima, tacuta, contemplativa, fara sentimentalisme, dar cu multa macinare interioara. Barbatul acesta monoton, fara nicio aplecare catre mondenitatile atat de dragi sotiei sale, va plictisi cu siguranta pe cititorul care nu concepe dragostea fara lamentatii in stilul lui Armand Duval. Dragostea lui se consuma tocmai in faptul ca omul acesta, superior sotiei lui, o recreeaza, pana la un anumit punct, in mintea lui, ca pe o femeie suava, capabila de trairi nobile. Si nu poti ca la sfarsit, cand intuitia lui se adevereste, sa nu te intrebi: de ce s-a casatorit Walter cu Kitty? A stiut ca va fi altfel? A stiut ca ea va invata sa iubeasca universal nefiind iubita? In tacerea lui, a conservat oare atat de multe incat sa patrunda in psihologia sotiei, psihologie pe care nici autorul nu vrea sa o dezvaluie? Iar la sfarsit nu stii daca sa te bucuri ca Maugham l-a construit atat de miraculos pe Walter prin tacere, sau daca sa iti para rau ca nu te-ai infruptat si mai mult din bogatia caracteriala a acestui vesnic neimplinit.

Cand descopera adulterul lui Kitty cu Charles Townsend, Walter reactioneaza tipic: fara crize de gelozie, fara reprosuri, fara amenintari si fara aruncarea intr-un ridicol joc al orgoliilor cu snobul functionar Townsend. Totusi, ceva se schimba dramatic si ireversibil in omul acesta care, oricat de mult incearca, nu poate fi iubit, iar constientizarea situatiei lui absurde ii da peste cap calculele lui mereu atat de atent elaborate. Astfel, isi sotia, acum dezamagita si de amantul care nu mai vrea nimic, la Mei-tan-fu, oras in care holera bantuie fara rezerve. Nici ea, nici el, nici noi, nici Maugham nu stiu exact de ce doctorul si-a vrut sotia langa el intr-un loc al mortii: din razbunare, putin posibil, din frustrarea omului care se stie mereu inselat si neapreciat-putin posibil, dar nu imposibil, din dorinta de a o avea langa el cat mai poate, stiind ca mai devreme sau mai tarziu va muri- nu o vom putea sti.

Cert este ca aproape tot ce am citit pana acum in legatura cu perioada petrecuta in resedinta holerei este idealizat. Nu stiu de unde au inteles unii cititori ca cei doi soti invata sensurile iubirii, nu stiu de ce regizorul John Curran a simtit nevoia sa puncteze o reconciliere inexistenta in carte la modul deplin prin scene intime ce recreeaza spatiul unui cuplu acum fericit. Absurd, si totusi real, Walter ramane la fel misterios si dupa ce dispare din poveste. Fara sa putem fi siguri ca el spulbera iluzia de care aminteam mai devreme, conform careia el ar fi ramas singurul desavarsit printr-o iubire totala, nu putem nici sa concluzionam ca Fane nu si-a iertat sotia pe patul de moarte atunci cand ea i-a cerut aceasta. A tacut din nou in aceasta scena. A intrat in pamantul tacerii, departe de zgomotele paharelor de sampanie si al fosnirilor rochiilor stralucitoare. Departe de glasul sotiei care il asigura candva ca un om posac precum el nu va putea sta in calea iubirii intense dintre ea si inchipuitul ei print-Charles Townsend.

Absurdul creste si mai mult cand Kitty ramane , in esenta, la fel de fireasca si de sincera in perceptia mortii sotului ei, pe care nu il deplange decat pentru ca a murit un om bun, dedicat muncii lui si iubit de maicutele din Franta, de localnici, de copiii bolnavi, de toti, mai putin de sotia lui. Sinceritatea cu care Maugham isi construieste personajele pana la capat este coplesitoare. Departe de eroul dostoievskian care se purifica total, Kitty si Walter Fane raman totusi departe si de tipologia eroilor nihilisti care, din cauza absurdului, resping totul. Kitty incepe prin a fi o femeie frivola, care isi duce mai tarziu luptele fireste impotriva placerilor efemere nu fara cazaturi si greutati, si sfarseste nu prin “invierea” printr-un caracter desavarsit, ci prin speranta ca Dumnezeu o va ajuta sa-si recreeze viata, o viata noua, in care ea sa fie un om mai bun.

Autorul englez nu te lasa in niciun fel sa ai ocazia sa spui ca vreunul dintre personajele principale este mai bun. Luptele interioare ale lui Kitty, apropierea ei de simplitatea monahala si iubirea inocenta a micutilor copii chinezi par sa se dizolve cand femeia e din nou fata in fata cu Charles, caruia ii si cedeaza iarasi pana la un anumit punct. Veridicitatea lispita de pesimism prin care Maugham ne-o infatiseaza pe doamna Fane este cat se poate de convingatoare: ea traieste sentimente extatice in preajma locurilor inmiresmate de sfintenie, se hotaraste sa fie o femeie virtuoasa, asta doar pana la revederea lui Charles. Dupa ce greseste din nou, ii e sila de ea, ii pare rau pentru ca acum stie ca greseste, totusi placerea nu este mai putin puternica. Astfel, sublimul acestei creatii se naste nu din eroismul personajelor, ci din speranta pe care o insufla: suntem fiinte banale, ranchiunoase, frivole, superficiale (oricat de mult ne mai consolam uneori cu teancul de cunostinte ca n-am fi asa) si egoiste, insa totusi sacrul nu ne este ascuns, ba chiar ne este din plin relevat din clipa in care ne hotaram sa il vedem. Kitty Fane nu obtine sacrul in viata ei pentru ca ar fi facut ceva pentru asta, ci pentru ca avea nevoie de el si si-a acceptat aceasta nevoie, cu toate cusururile ce inca o chemau catre desertaciune.

Nu il pot iubi pe Walter cum il iubesc pe inocentul print Miskin si nu o pot detesta pe Kitty pentru superficialitatea ei (in final, vindecata) asa cum detest purtatoarele  de “etern feminin” neatinse de transcendenta. Totusi, il iubesc pe Walter pentru rabdarea tacuta cu care si-a purtat crucea si nu pot sa o iubesc pe Kitty-femeia, care nu apreciaza un sot precum al ei. Pana la urma, tocmai aceste paradigme ii fac frumosi pe amandoi.

Un alt aspect, mai putin conturat in carte si mai mult accentuat in film, este cel legat de conflictul dintre culturi. Kitty, care vine in localitatea infestata de holera cu superioritatea europeanului civilizat, trebuie sa se umileasca pentru a-si salva viata, caci aici nici bridge-ul, nici seratele, nu o mai salveaza. Intruchiparea unei visate reconcilieri intre culturi este conturata prin dragostea fara partinire a lui Kitty pentru copiii ce apartin unei civilizatii cu totul diferite, pe care inainte, in suficienta ei, ar fi numit-o retrograda.

Asadar,  inainte sa ridici cu nerabdare “Vălul pictat”, tine minte ca la sfarsitul cartii nu vei sti nimic sigur: nu se stie daca Walter si-a iertat sotia sau nu, nu se stie daca vaduva Fane e intr-adevar definitiv schimbata, si nimeni nu stie nici macar al cui e copilul pe care il poarta in pantece. Nici nu e important, caci, asa cum spune chiar sotul dezamagit, “ce mai conteaza asta acum”? Dar la sfarsitul ei, un lucru il vei sti sigur, asa cum l-am aflat si eu: frumusetea de a deveni desavarsit e mai placuta decat frumusetea de a fi desavarsit…